Rampa, octombrie 1935 (Anul 18, nr. 5315-5340)

1935-10-02 / nr. 5315

Antii I® No. S315 REDACTIA, ADMINISTRATIA atelierele grafice INTRAREA ZALOMIT No. 1 TILIFON No.0 ABONAMENTE Trei laai ...... .. . Lai 300 Snea ioai ........... Lai 300 Uft a® . Lett)00 *i străinătate si institution^ dubla IBming Publicitatea: RUDOLF MOSSE S. A •iurourUa: B dul Brătianu 82—Telefon ■ I.40.Cz Wbndika„ast»a.] Un cartezian român a apărut de curând, în vitrina librăriilor, o broşură elegantă şi sobră: „Regulae ad directionem ingenii, în româneşte după textul original, cu o introducere şi note de Constantin Noica”. In preajma celui de al treilea centenar de la apariţia „Discursului asupra Metodei”, Descartes cunoaşte o nouă actualitate. Cu prilejul conferinţei ţinute în primăvara aceasta la Bucureşti profesorul Brunschvicg arată că marea expoziţie internaţională ce se va deschide în anul 1937 la Paris, va fi inaugurată sub semnul lui Descartes. Pentru că întreaga conformaţie a spiritului şi a gândirii europene din ultimile trei secole poartă pecetea influenţei carteziene, care a adus, mai ales, o nouă disciplină, o nouă metodă pentru cercetarea şi aflarea adevărului. E inutil să amintim că numele lui Descartes stă la baza algebrei, a geometriei analitice, a mecanicei, a fizicei matematice şi a metodei experimentale, care au îngăduit uimitoarele progrese ale ştiinţei din ultimile veacuri. Actualitatea lui Descartes constă, credem noi, nu atât în aportul său filosofic, care a fost asimilat, folosit şi deci depăşit cât în atitudinea sa faţă de viaţă. Căci Descartes reprezintă o figură exemplară de nobilă umanitate. In metoda sa, care reduce fenomele la scheme geometrice pentru aflarea adevărurilor simple şi sigure, pulsează totuş pasiunea care înalţă şi purifică orice întreprindere omenească. Această dualitate — stricteţea abstractă a schemelor geometrice pe de o parte şi bucuriile simple ale vieţii, pe de alta — alcătueşte actualitatea lui Descartes Sunt lucruri care par scrise de un autor contemporan, în opera lui Descartes, ca, de pildă: „Nu e decât o singură forţă activă în lucruri: iubirea, armonia. Sau: „Ceea ce e mai presus de noi, nu se manifestă numai prin idei: e o poezie în lucruri. O poezie care ajunge până la suflet prin entuziasm, un adevăr poetic care ne e revelat uneori prin vis. E cert că poeţii pot pătrunde un adevăr, pe care filosofii nu vor isbuti decât foarte greu să-l exprime prin cuvinte prea scurte, prea precise”. Constantin Noica a evocat figura aceasta de nobilă umanitate în acea admirabilă carte, premiată de Fundaţiile regale anul trecut şi intitulată „Mathesis sau Bucuriile simple” în care se exprima aceeaş dualitate, aceeaş îmbinare de poezie şi sobră cuprindere a ideilor în scheme geometrice. Traducerea apărută acum continuă linia carteziană a lui Constantin Noica, cel mai serios, cel mai adânc şi cel mai promiţător dintre tinerii filosofi români. „Regulae ad drectionem ingenii” e considerat ca un, preambul al „Discursului asupra metodei”. Totuș, după cum arată Constantin Noica, în „Introducerea sa atât de documentată, care apare ca un interesant comentariu general al acestei opere, „Reguleie” reprezintă mult mai onorabil metoda cea nouă a lui Descartes, decât „Discursul asupra metodei” care poate fi considerat ca un rezumat al gândirii carteziene, accesibil numai acelora cari „au încercat toate virtuţile metodei, nu pentru cei cari vor abia să le înveţe”. Pentru aceştia din urmă, lectura „Regulelor “ e mai recomandabilă, mai instructivă. Şi astfel importanţa acestei traduceri se defineşte singură. Dacă adăugăm stilul sobru, dar sigur, al traducătorului, eleganţa cu care textul latin e tălmăcit în limba română, putem preţui valoarea excepţională a acestei cărţi, care permite lectorului nostru un contact direct cu gândirea carteziană. E, în activitatea filosofică a lui Constantin Noica o ţinută, o demnitate cu totul deosebite în publicistica noastră.Departe de polemicile inutile, de excesele de limbaj, Constantin Noica întreprinde o operă pozitivă, înfruntă greutăţile şi el învinge printr’un efort serios, tăcut, perseverent, ştiind că „filosofia nu poate fi un exerciţiu la îndemâna tuturor, nici filosoful un om de toate zilele”. Dualitatea carteziană se oglindeşte în activitatea şi ţinuta lui Constantin Noica şi îi acordă prestigiul unei autentice intelectualităţi. Constantin Noica nu e cartezian numai prin obiectul studiilor sale, ci şi prin atitudinea sa. Şi această recunoaştere e cel mai frumos omagiu care-i poate răsplăti munca sa constructivă. Ionel Jianu Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila, de doamna General Perticari O mână de femee a şters de praf scrisori îngălbenite de vreme. Din pachetul de epistole apare adânc săpat, figura de granit a lui Carol Davila. Un om. O activitate prodigioasă cu realizări de imperioasă nevoe, un suflet de elită, o inteligenţă vie, constructivă, o inimă larg cuprinzătoare. E uriaş locul pe care-l ocupă generalul Davila în istoria instituţiilor noastre de medicină şi asistenţă socială. Trimes de Franţa acum 80 de ani, ca un adevărat misionar într’un domeniu în care totul trebuia luat de la început, Davila ridică la noi o şcoală de chirurgie şi mai târziu, facultatea de medicină* , înfiinţează învăţământul farmaceutic şi veterinar, un azil de orfane, altul de băeţi, de surdomuţi, dă viaţă Crucii Roşii, organizează* întreg serviciul sanitar militar, pe care-l conduce magistral în războiul nostru din 1877, înalţă prin ţară spitale şi laboratorii, combate aprig molime necruţătoare. Până şi Grădina botanică dela Cotroceni, tot opera sa este. E într’adevăr de necrezut că un singur om a putut înfăptui atâtea. Explicaţia o dă puterea sa de muncă, eşită cu totul din comun, şi o dragoste pentru patria adoptivă pe care n’a putut-o egala decât grandoarea operilor sale. Dacă nu am desprinde din volum decât meritul de a ne fi crezionat viguros şi expresiv o figură pilduitoare, şi încă ar trebui să fim recunoscători doamnei Perticari pentru gestul său delicat şi pios, de a fi dat la iveală scrisorile părintelui său. Dar întreaga corespondtenţă e de o rară utilitate şi pentru istoriograful acelei epoci, prin materialul informativ referitor la oamenii mari din acea vreme, la figurile politice şi literare (Alexandru Davila ş. a.), şi la instituţiile timpului. Fiindcă generalul Davila însoţea pe Regele Carol în vizitele sale prin ţară, şi din fiecare colţ, o duioasă dragoste de cămin îl făcea să scrie acasă pagini pline de preţioase amănunte schiţate fugar, cu aspecte din moravurile şi mentalităţile pocii. E al doilea motiv pentru care volumul se citeşte cu interes crescând, pe măsură ce înaintezi în pagini. Trebue relevată şi traducerea d-nei Perticari într’o frumoasă şi corectă limbă românească, pe care n o poate aprecia decât cei ce s’au încumetat să facă asemenea tălmăciri. I. T. știri teatrale vienete La Opera de stat s-a reluat Fidelio de Beethoven sub conducerea lui Felix Weingartner cu Lotte Lehmann. La teatrul an der Wien reluat opereta Dubarry. sa Director SCARLAT FRODA O zi întreagă m-am frecat de o lume fabricată în serie care circulă pe străzi în prada unor preocupări domestice şi alimentare. Abea acum un ceas am schimbat, cu Ianoş portarul, cu olteanul de dimineaţă, cu frizerul, câteva consideraţii generale, lipsite cu totul de originalitate despre timpul care se schimbă, despre Maglavit, nebunie, politică, războiul italo-etiopian, scumpirea colonialelor... Iată-mă deodată transportat, fără tranziţie, într’o atmosfiră tragică, în care se ciocnesc sentimente supraomeneşti. Nu mai întâlnesc acum decât tineri cu lavalieră, plete, cu hainele strânse pe talie, cu gesturi repezite, fete cu priviri fatale, ce se declară posedate de amor, urmărite de fatalitate sau pline de dorinţi de răzbunare căruntă. Toţi suspină, urlă, oftează, ridică braţele la cer, îşi frâng mâinile, varsă lacrimi sau reped în aer spade imaginare. Acesta pretinde că vede şerpi şuerând deasupra capului lui, celălalt se trezeşte dintr’un coşmar îngrozitor şi, la contactul cu aceste pasiuni dezlănţuite cu toată furia, începi să uiţi de meschinele griji cotidiane, ca să-ţi îmbraci, la rându-ţi, un suflet de erou antic. Aproape că-ţi vine să învârţi, în chip asasin, umbrela cu cap de câine prin văzduh. Aventura aceasta, cât de bizară ar părea ea, e totuşi la îndemâna oricui. E deajuns să păşeşti pragul Academiei naţionale de muzică şi artă dramatică şi să cazi, ca mine, într-o zi de examen de admitere. Te simţi întâi cu totul intimidat pătrunzând sub cupola (o imagine puţin jusică pentru dărăpănătura conservatorului), Academiei, în care nu se respiră decât un aer de abnegaţie, de sacrificiu, de dorinţi artistice şi de dispreţ al tuturor celor pământeşti. (Intrude, văi, pe pereţi zac spânzurate placarde cu un riguros „Fumatul strict oprit”, dar sala e îmbâcsită de fum). Cum dracu sa înfrunţi Hermione, Fedre, Hectori, Romeoi, cu un guler tare, o pălărie moale pe cap şi un pardesiu cum au toţi muritorii? Chiar însuşi portarul, are sub şapca-i galonată, ceva dintr’un Ruy Bias şi te examinează, se pare, cu un ochi reprobator, în timp ce de pe buzele-i strâns lipite evadează cuvintele „sus, la etaj!”. Nu te simţi cu adevărat bine decât atunci când vezi că acest om de treabă se întoarce să-şi reia chiştocul ţigării pus pe ferestruică şi conversaţia despre minunile lui Petrache Lupu, cu un gornist... ■ Mă sui pe scara proaspăt vopsită. 1 . 1. ! ! O fată tânără, îmbrăcată în negru de mătase, stă trântită pe o bancă, cu ochii pierduţi şi ia pozele leneşe ale Doamnei cu camelii, în timp ce mama ei, o doamnă, groasă şi congestionată, îi ţine mâinile (nu mai e locul să spun matern.) şispune, cui vrea s-o asculte: „Are trac, biată fetiţă, că trebuie să dea examen. Ce să-ţi fie frică, fetiţa maichii. N’ai văzut alaltăseară ce frumos ai declamat la botezul Eugeniei „Nunta Zamfirei"? Deodată, nişte ţipete înspăimântătoare ţâşnesc din fundul culoarului. Curajul meu o porni într’acolo, împinsei o uşe şi mă aflai într’o sală în care se desfăşurau examenele de admitere. In faţa unor domni îmbrăcaţi, majoritatea, în negru, gravi, ceremonioşi, o grăsană, cu părul prins în codiţe şi a cărei figură rubicondă respiră cea mai sinceră ingenuitate provincială, rostogoleşte nişte ochi ca nişte piese de leton şi se demarează pe cât îi permite corpulenţa ei. Cu capul zvârlit pe spate, cu stomacul bombat, agitându-şi mâinile, cu care, desigur, nu ştie ce să facă, tânăra fată expectorează între dinţi nişte sunete nearticulate. Acest lucru naşte un sgomot confuz, ceva cam în genul ăsta: Oua — Oua — Ooua — Ouoa — Oua —Ouaf Oua — Oua — Ooua — Ouoa — Oua —Oua! Totul punctat de un singur sunet din gâtlej, un fel de tuse convulsivă, care te îndeamnă să te duci şi s’o baţi pe spate. Până la urmă, am înţeles că fata asta pretinde că vrea să cânte şi că postulanta la gloria Grapei Moore e pe cale să spuie ceva lui Radames şi egiptenilor, cu care se pare că vrea să lichideze o afacere personală. Starea înspăimântătoare în care s’a pus, cântând, lasă pe membrii juriului mai mult rece. Unul îşi curăţă unghiile cu o pilă şi cu multă atenţie, altul îşi are ochii fixaţi pe plafon, alţii par că somnolează sau discută, între ei pe şoptite, de micile lor afaceri. In timp ce grăsuna continuă, cu încăpăţânare, să le verse în timpane muzica ei. Ultima rimă cu care se gargariseşte candidata cu multa şi evidentă plăcere cade într’o indiferenţă generală. Căci de peste câteva sute de ori aceşti domni, bine înfipţi pe scaunele lor, au auzit cântfindu-se imprecaţiile Aidei de către adolescente pe care, o admiraţie comună pentru marile noastre artiste lirice le-a făcut să renunţe la bucuriile familiare şi la grijile dmestice, pentru cari erau făcute prin destinaţie. ■ Cucursul de admitere continuă... Cel de dramă şi de comedie. Viitoarele Filotii şi viitorii Notara continuă să defilez© pe scenă, toţi urlă cu convingere îşi învârtesc ochii în cap, agită braţele ca aripele unei mori de vânt şi suflă ca nişte foce. Ce de suferinţe, de ţipete! Sunt scăpat de acest spectacol înspăimântător de către un amabil societar care mă ia de braţ şi mă invită să vizitez clasele Academiei. Aci se învaţă A. B. C- ul meseriei, arta de a vorbi, de a respira, de a merge, etc. Tot în una din aceste clase, neaerisite, mici, neîncăpătoare, uzate (Continuare în pagina IlI-n) Viitorii actori... La un examen de admitere In Conservator Călătorind la vagon - pat.•• Oricât ar părea de curios, există însă pe lumea aceasta torturi cari, pentru a le suporta, trebuie să plătești bani buni. Una dintre aceste torturi este, fără ’ndoială, așa zisul vag°npat. Intr’un asemenea vagon — pe linia București-Praga — am avut neplăcerea să ocup, acum cuiva timp, un pat. Era în toiul „sezonului de Karlsbad”, astfel că vagonul era destul de populat. Pe la ora 10 n°aptea, când am urcat, un însoţitor de tren cu figură de gangster, după ce mi-a cerut de urgenţă paşaportul, m’a condus la o cabină, în care steteau pregătite două paturi, unul peste altul. Eram primul venit. N’am voit însă să aplic dreptul „primului ocupant” gândindu-mă că tovarăşul meu de drum — un mare om de teatru al nostru — e ceva mai vârstnic decât mine. Nu puteam eu să înăuntind în patul de jos şi să-mi las colegul de călătorie să se caţere ca maimuţele. Compartimentul era mic, de n’aveai unde să le mişti, mai ales că am fost nevoit să-mi pun cele două ger maidane pe jos. Şi-o căldură! Când înă gândeam că dintr’un moment într’altul trebuia să-şi facă apariţia tovarăşul meu — care de altfel îmi e drag — mă apuca groaza: „cum o să dormim împreună în chichineaţa asta încinsă?*’ — mă’ntrebam înspăimântat, dar şi curios. Am chemat pe însoţitor — cel cu figură de gangster. Acesta îmi vorbea tot timpul pe nemţeşte. Desigur, şovinismul e un semn de barbarie, totuşi nu înţelegeam de ce sânt luat pe nemţeşte de aici din Gara de Nord şi nu de la graniţă! Arătându-i nedumerirea mea , „schaffner-ul” mi-a răspuns, vădit supărat, că ştie şease limbi, dar că nu poate să’nveţe şi româneşte. Ca să-l îmbunez, dându-mi seama cu ce om cult am de-a face, i-a au spus că dacă mai învaţă şi româneşte, are toate şansele s’ajungă profesor universitar. El însă n’a gustat gluma şi mi-a spus că dacă vreau să-mi deschidă geamul o face pe răspunderea mea — „sânt hoţi cari operează în staţii cu căngi şi poţi avea norocul să descinzi în punetul de destinaţie doar în pijama”. însoţitorul, care se vedea că nu mă simpatiza deloc, s’a grăbit să mă încredinţeze apoi că apă nu poate să-mi dea. Avea apă minerală cehoslovacă, în sticle sigilate, pe cari nu le putea desfunda decât la graniţă, asta pentru că nu voia să facă nici un fel de concurenţă apelor noastre,însoţitorul, care cred că înainte trebuie să fi fost conte italian sau „machăr” cine ştie unde, mi-a servit prompt, o lecţie de naţionalism). Iată şi pe tovarăşul meu de călătorie, urmat de trei geamantane. Am început să râd (nu, vi sa’ntâmplat ca’n momente de disperare să v’apuce râsul?). Mi-am dat seama că acuma trebuie să găsim loc geamantanelor, că de noi, ce-o vrea Dumnezeu. Trenul s’a pus în mişcare, urmat ca de obiceiu de fluturări de batiste. Eu, cu tovarăşul meu, am rămas în poziţie de oameni cari s’au mutat în pripă şi stau în mijlocul unei camere cu mobila brambura:: — S’o luăm încet. Dacă vrei, în timp ce eu mă aranjez, aşteaptă dumneata afară; sau poate vrei să te desbraci dumneata întâiu şi aştept eu? — Nu, nu, mă rog! Şi am trecut pe coridor, scoţând capul pe fereastră — contravenind atâtor inscripţii scrise pe toate limbile, afară de românește. Nu eram singur pe coridor, căci probabil metoda: „stai tu afară, până când îmi scot eu pantalonii” se aplică des în vagon-pat. Cam după Chitila, simt o bătaie în uşă, semn că tovarășul meu „s’a aranjat”. Intr’adevăr s’a desbrăcat, e în pijama, dar stă cloşcă, prea e cald. Deschid un geamantan, ca să-mi scot pijamaua. Cu gesturi de acrobat, încep să mă desbrac, punându-le toate deavalma pe o măsuţă. Toate ca toate, dar ce fac cu ochelarii?, unde-i pun? Nenorociţi sântem noi ăştia miopii, fără sticle la ochi nu sântem buni la nimic. Am uitat să-mi scot papucii de casă. E greu însă să mai deschid geamăn tainul. Renunţ deci. Am un obiceiu, poate rău, dar e obiceiu: să mă spăl pe faţă înainte de culcare. Deschid uşa lavaboului şi dau de un domn cu barbă, care avea şi el acelaşi obiceiu. Să aştept. Şed pe marginea patului tovarăşului meu, care între timp se întinsese. Din lavaboul, care serveşte călătorilor din două compartimente, se aude mereu curgând apă: călătorul de-alături îşi făcea probabil baie. Renunţ să mă spăl şi pun mâna pe scară ca să mă caţăr. Scara, neunsă, se deschide greu. O reazăm, dau să urc, dar când pun piciorul pe prima treaptă, — hotărît sânt un neîndemânntec, — scara se închide şi mă lovesc bine. Săr sus şi mă’ntind, încercând să adorm. Am uitat însă să fac rugăciunea. (Sânt un drept credincios, şi mă rog la culcare, de când mă ştiu). Este însă ireverenţios să te adresezi lui Dumnezeu, stând culcat. Mă ridic, uit unde mă aflu și mă lovesc bine cu capul de tavan. Iată o rugăciune care s’a dus, sigur, la cer. — Dormi? — îmi întreb tovarășul. — Ași, de unde! Poti să dormi pe căldura asta? Să deschidem fereastra. — Riscăm să ne fure tot. Cu orice risc, deschid fereastra. Trenul aleargă pe pământul frumos al țării. Ioan Massa ,f II MteftCaM 2 OCTOMBRIE 1935 3 Vi ASTA SEARA la Teatru! REGINA MARIA „TESSA“ de Jean Giraudoux cu Lucia Sturza-Bulandra, Leny Caler, Lily Popovici, Tony Bulandra, G. Storin, V. Maximilian și I. Talianu Începutul la ora 9 precis Bucureştii d-lui Paul Morand Să nu ne grăbim a ne supăra pe d. Paul Morand, care scrie în :»Marianne, în fiece săptămână, diverse lucruri fanteziste, aproximative şi dezagreabile despre Bucureşti. E mai cuminte să aşteptăm sfârşitul reportajului său, cu atât mai mult cu cât „mult a fost puţin a rămas”. Săptămâna viitoare şi va strânge cele 14 pagini mari de revistă ilustrată, dedicate Capitalei noastre, dacă le va strânge într’un volum — aşa cum a făcut pentru New-York şi Londra — atunci vom avea textul integral al voiajului său, text din care — pentru moment — ne lipseşte un capitol confiscat din ordinul cenzurei române. (In legătură cu această confiscare, este locul să observăm „o gravă lacună”, cum zice vechiul nostru prieten Mache. De ce nu găseşte cenzura mijlocul de a confisca revistele străine chiar de la locul de origină? In definitiv, dacă d. Morand spune lucruri penibile despre noi, nouă n’are decât să ni le spună că doar noi nu le credem — dar să nu le spună Franţujilor, care deja nu se ştie.. Suntem recunoscători ministerului de interne, că ne pune la adăpost de o proză ce ar putea să tulbure conştiinţa noastră critică, dar parcă mai eficace ar fi dacă ar interzice această proză, dincolo de hotare- Câte nostalgii trebue să aibă un cenzor, gândindu-se că pământul e mare şi cenzura mică!..). Aşadar, revenind la d. Morand, să aşteptăm calmi lectura integrală a notelor sale, pentru a le judeca. De pe acum însă putem spune că prea riguros informate, aceste note nu sunt. D. Morand este un reporter monden, nu un monografist. Remarcabil de inteligent si destul de sensibil, d-sa nu alege prea mult sursele de informaţie- Călăuza sa este pitorescul. Materialul său este anecdota. Pentru un excursionist, nu e rău. Din acele imagini rapide, pe care le surprinzi pe fereastra trenului, dintr’o ţară străină, repede văzută şi repede uitată, câte adevăruri nu poţi ghici? Nu spune într’un loc Keyserling (parcă în Psychanaliza Americii, dacă nu mă înşel) nu spunea el că cu cât stă mai puţin într’o ţară, cu atât o înţelege mai bine? Dar Keyserling este un filosof nordic, în timp ce Paul Morand este un reporter parizian. Diferenţa e sensibilă. Keyserling caută rădăcinile, Morand vânează itele. Şi în materie de efecte, ce e mai pestriţ, mai violent şi mai săritor în ochi, îl seduce E aşa de greu să pătrunzi o stare de lucruri dintr’un mediu social străin — şi dimpotrivă e aşa de lesne, aşa de ispititor să sugerezi o „culoare locală”! Nu s’ar putea zice că d. Morand vorbeşte cu antipatie despre Bucureşti. Vorbeşte Caragiale cu antipatie despre Mizil? Nu, desigur. Mi se pare că este chiar — în anumit fel — oarecare duioşie, anumită blândeţe ironică, multă cordialitate. Cordialitatea, pe care o păstrăm şi noi faţă de oamenii care ne amuză Şi pe d. Morand îi amuzăm incontestabil. Dar se vede că are totuş râsul dificil, căci în acest Bucureşti, în lucrurile vizibile care — vai! sunt fără număr, d-sa se sileşte a scorni fapte inexacte. De exemplu: „Regulă generală: nu cumpăraţi niciodată într'un magazin în care vi se spune „Domnule”: este o probă de obrăznicie şi de glumă proastă... In România toată lumea se tutueşte, ba chiar există două feluri de a spune „tu”, un tu respectuos şi un tu intim. Dacă vrei să insulţi pe cineva, spune-i: „Domnule...“. Te întrebi cu îngrijorare în ce jalnic mediu a încăput d. Morand la Bucureşti, pentru a afla asemenea teribile moravuri? In ce magazin a fost insultat? Care birjar l-a tutuit? Cine i-a explicat acest mahalagism obligatoriu? E posibil să fi stat de vorbă cu un român de limbă românească (nu cu un român parizian) şi să nu i se fi lămurit în puţine cuvinte, că dimpotrivă limba aceasta are trei forme pentru persoana a doua, şi că acolo „ unde francezul nu cunoaşte decât pe tu” sau pe „vous”, noi avem o treaptă intermediară de respect şi familiaritate? Să nu fi găsit pe nimeni aici, care să-i explice că între atâtea bădărănii, de care am fi vinovaţi, avem totuş câteva lucruri frumoase şi că românescul „dumneata” este o nuanţă de vocabular, de reală delicateţă, dacă ai puţin timp să te gândeşti la rostul cuvintelor într’o limbă? N’ar fi nici asta prea grav, dar de aici d- Paul Morand construeşte o întreagă teorie asupra psihologiei bucureştene, psihologia pentru care aţi văzut cuvântul „Domn” este o insultă, un ultragiu, o înjurătură.. Hotărît, d. Morand nu se oboseşte a fi serios. Cetiţi ultimul său foileton şi veţi afla, scumpii mei lectori bucureşteni, cum viaţa dv. este un chef permanent, cum dormiţi până la prânz, cum staţi la taifas până seara, cum dansaţi până dimineaţa, cum trândăviţi mereu, mereu, mereu.. Cetiţi— ba mai bine nu cetiţi. Să-i dăm d-lui Paul Morand răgazul de a spune tot. Vom ceti pe urmă — şi vom încerca atunci să-i spunem şi noi unele mici lucruri. Pe care însă, din nefericire, nu le va auzi. Mihail Sebastian BREVIAR INDEX TRANSLATIONUM este un buletin, publicat de „Institutul Internaţional de cooperare intelectuală“ de la Paris, şi înregistrează, toata traducerile tipărite în întreaga lume în cursul anului 1933. Vă imaginaţi de ce profund interes poate fi o asemenea publicaţie, ale cărei cifre statistice măsoară circulaţia cârţiilor în lume, riitmul schimburilor intelectuale peste frontiere, mecanismul complex al viaţii cărţilor în toate continentele. Din nefericire Index Transatlanticum nu vine la Bucureşti. Vom încerca totuşi să-l avem. Până atunci să arătăm după o revista pariziană, câteva cifre mai mult pitoreşti, decât edificatoare . Totalul cărţilor traduse în 1933 este de 9.866. Italia deţine recordul, având 930 traduceri: Franţa1 663, Rusia 659, Anglia şi America 644, Germania 536. Din englezeşte s’au tradus 1629 de lucrări, din germană 1252, din franceză 734, din ruseşte 559. Ar fi de văzut capitolul privitor România. Vă prindeţi că este cel mai dezolant ? ■ 1 PARADOXALA afirmaţia pe care o face Ramon Fernandez în ultima sa cronică literară : „Umoriştii in Franţa sunt tot atăt de rari ca si poeţii. Mai rari poate. Să spunem, aproape la fel de ran ca ş i poeţi epici. Arta vine fără un doimiăie dcele că Francezul este destul de nervos ş i foarte nerăbdător. Ori, nerăbdarea se acomodează, foarte bine cu izbucnirile comice şi crizele tragice, dar nu cu acele minutoase observaţii de detaliu, cu acea îndelungată pregătire a efectelor ce caracterizează humorul Maurice Chevalier In cadrul revistei de la Casino de Paris Henri Vamna, directorul teatrului Casino de Paris pregăteşte reprezentarea revistei „Parade du Monde”, revistă care va avea ca principală atracţie pe Maurice Chevalier, într-o convorbire acordată ziariştilor parisieni Maurice Chevalier a spus: — Voi apare în revista de la Casino de Paris, o singură dată pe seară pe la 11 și stau în scenă vreo 40 de minute. Nu voi fi în scenă decât singur pentru că am impresia că așa vrea publicul să mă vadă și nu intercalat în scene de revistă. Voi cânta o serie de șansonete pe melodii noi, pe cari le si interpretez. ► ♦ .. . ■ .