Rampa, noiembrie 1935 (Anul 18, nr. 5341-5366)

1935-11-01 / nr. 5341

Anul IS No. 5341 RED A CTIA: ADMINISTRAȚIA ATELIERELR GRAFICE INTRAREA 2ALOMIT No. 1 TNAFON NO. 0-01-04 ABONAMENTE Trei luni ........................................Lei 300 Sosaleni ............................................Lei 500 Un kik................................................Lei 1000 *i străinătate și institutioni dublu Publicitatea: RUDOLF MOSSE S. A .InfourlUi Bdul Brictkin Î2—Telefon ■ 1.40.0/ __0 comisiune a monumentelor publice S’au desvelit Duminica trecută, cu fastul cuvenit, două busturi ale regretatului Ion Duca- Unul la Botoșani, celalt la Sibiu. Alte oraşe — Râmnicu Vâlcea, Roman, Soroca — au cinstit prin monumente publice memoria marelui om politic dispărut. Ziarele au publicat numele miniştrilor şi ale persoanelor oficiale care au asistat la inaugurarea acestor monumente, dar nu au pomenit numele sculptorilor care le-au lucrat. Si faptul acesta a fost semnificativ. In genere, pentru politicieni, un monument nu e considerat ca o operă de artă, ci ca un mijloc de propagandă, o ocazie de căpătuire, o afacere pentru partizani. S-au inaugurat anul acesta zeci de monumente publice. Câte din acestea sunt datorite sculptorilor noştri consacraţi, maeştrilor recunoscuţi ca Ion Jalea, O. Han, Medrea, Militza Petraşcu, sau artiştilor mai tineri cari s’au relevat în mod incontestabil ca Mac Constantinescu, C. Baraschi, Celina Emilian, B. Caragea, Ion Popovici şi alţii? Câte din acestea au fost atribuite prin concurs? Foarte puţine. Avem sculptori de talent, dar monumentele publice le încredinţăm partizanilor politici, pentru că problema artistică nu interesează pe aceia cari conduc destinele acestui popor. • S’au ridicat, în anii de după răsboiu, pe tot cuprinsul ţării, sute de monumente închinate eroilor şi în loc de a se folosi acest prilej unic pentru stimularea vieţii noastre artistice, s-au populat satele şi oraşele cu sute de orori ori piatra, cari au rămas cu totul în afară de domeniul artei ca realizare. Avem totuş un minister al artelor, a cărui menire e să ajute propăşirea vieţii artistice şi a cărui datorie ar fi să contribue la alcătuirea unui patrimoniu artistic naţional. Sutele de monumente închinate eroilor puteau exprima forţa de creaţie a geniului românesc şi puteau forma un admirabil patrimoniu de artă. Ele au fost încredinţate în marea lor majoritate, partizanilor politici şi astfel s’a pierdut acest prilej unic de stimulare a adevăraţilorartişti. Procedeul din trecut continuă. Se ridică mereu monumente noi, în oraşele noastre, după acelaş criteriu oportunist. Şi în loc ca pieţele publice să fie împodobite cu realizări de artă, ele adăpostesc adevărate orori. Există o comisiune a monumentelor istorice, care apără vechile opere de artă. Ce ar fi dacă s’ar crea și o comisiune a monumentelor publice al cărui aviz să fie obligator pentru atribuirea oricărei comenzi noi și ridicarea oricărui monument nou? Ce ar fi dacă s’ar introduce și un criteriu estetic în această operă de cinstire a memoriei marilor noştri oameni politici dispăruţi? Ministerul Artelor ar putea aduce un proect de lege care va trebui să primească adeziunea tuturor partidelor. Un monument public i reprezintă voinţa estetică a unei epoci, exprimă puterea de creaţie a artiştilor români la un moment dat. Avem de apărat imaginea noastră faţă de generaţiile viitoare, avem o responsabilitate faţă de cei cari ne vor judeca după realizările noastre, peste câteva decenii, peste câteva secole. Un monument public e o operă ce se adresează viitorului, o operă făcută sub pecetea veşniciei. Astfel ar putea glăsui expunerea de motive. Şi ar continua apoi: Trebue să alegem cu grije aceste monumente, care vor contribui şi la educaţia artistică a poporului nostru. Nu putem lăsa ridicarea acestor monumente la voia întâmplării şi a coincidenţelor de interese locale. De aceea, înfiinţarea unei comisiuni a monumentelor publice alcătuită din specialişti, e absolut necesară. Această comisiune va trebui să dea un aviz prealabil şi obligator asupra oricărui proect de monument public. Nu se va putea ridica pe cuprinsul întregii ţări nici un monument public fără avizul acestei comisiuni. E simplu, nu-i aşa? Şi totuş ne întrebăm dacă se va găsi un ministru al artelor care să aducă un asemenea proect de lege. Şi aceasta nu pentru că reforma propusă n’ar fi bună, dreaptă şi eficace, ci pentru că de obiceiu, un ministru al actelor, la noi în ţară, n’are timp să se ocupe cu asemenea chestiuni în afară de politică. Se poate ca scepticismul nostru să nu fie întemeiat. Aşteptăm chiar ca el să fie desmintit. Dar, veţi vedea că aşteptarea va fi zadarnică. Ionel Jianu De vorbă cu Franz Lehar la Paris Compozitorul Franz Lehar, autorul Văduvei vesele şi al atâtor operete de mare succes a devenit un familiar al Parisului. De câţiva ani asistă cu iregularitate la toate premierele operetelor sale ce se joacă în capitala Franţei. De astă dată Lehar a venit la Paris ca să supravegheze repetițiile operetei sale „Le chanson du Bonheur” (Cântecul fericirii) la teatrul Quite Lyrique. întrebat dacă această operetă se deosebește mult de operetele sale precedente Lehar a spus: —• Se deosebește oarecum pentru că în „Cântecul fericirii” abordez trei genuri cu totul diferite. Primul act e propriu zis operetă, după vechea factură. Actul al doilea se apropie în chip categoric de genul operei, comice iar actul al treilea e un act de operetă așa cum se joacă la music-hall. —1 .Opereta se joacă la Paris în versiunea ei originală? — Nu tocmai. Când a fost creată acum câţiva ani la Berlin cu Gitta Alpar şi Richard Tauber, erau numai trei acte. Versiunea actuală, prelucrată de André Mauprey are opt tablouri. In plus pentru ireprezentațiile de la Paris am adăugat un balet nou. — Valsuri bine înțeles? — Nu numai valsuri. Am introdus şi melodii de dans pe ritmuri moderne. E şi un fox şi noul dans pampa. Franz Lehar a vorbit apoi elogios de interpreţii săi de la Paris: d-nele Nine Myral. Line Clevers şi de comicul Oudart. A întrebat asupra proectelor sale Lehar a mai spus: — Mă voi duce apoi la Marsilia ca să asist la premiera ultimei mele operete, Giuditta. Rolul titular va fi cântat de Kate Walter, care l-a mai cântat şi la Bruxelles şi la Praga. După aceea mă voi odihni puţin şi voi începe să compun muzică pentru o altă operetă a mai spus Franz Lehar. Franz Lehar „Gentlemen“ La Deutsches Volkstheater, viitoarea premieră va fi „Gentlemen”, cu Albert si Else Bassermann. Actualmente, se reprezintă „Mizzi” cu Gisela Werbezlick și Adrienne Gessner, și „Juriştii ’ cu Max Paulsen. Director : SCARLAT FRODA Valul revizionist Oomânii de peste Ocean au im pornit o acţiune de lămurire a opiniei publice americane influențată puternic de propaganda revizionistă. Ungurii aflători în America au organizat o mare demonstraţie împotriva tratatului de la Trianon, chemând în jurul lor şi numeroase personalităţi politice americane. La această demonstraţie anunţată pompos ca o „adunare naţională de revizuire*4, cercurile maghiare speră să prezinte două milioane de adeziuni americane. După adunarea de la Philadelphia, ungurii intenţionează să stârnească o mişcare revizionistă în toată America, cu scopul mărturisit de a hotărî guvernul Statelor Unite la o acţiune de aimilare a „nedreptăţii“ de la Trianon. Printre cei cari au semnat propunerea revizionistă ce urmează să fie prezentată guvernului, este şi senatorul James J. Davis din Pennsylvania. Organizaţiile româneşti, cehoslovace şi iugoslave din Statele Unite au trimis acestuia o telegramă rugându-l să-şi retragă semnătura dată unei cauze „imperialiste şi anti-democratice1". Nu ştim încă dacă senatorul american s’a lăsat convins, dar aflăm că acţiunea maghiară revizionistă a găsit un sprijin puternic din partea organizaţiilor germane din Statele Unite. Conducătorii germanilor americani au asigurat pe revizioniştii unguri că vor avea alături toată suflarea germană în lupta dreapta ce au pornit-o pentru sfărâmarea lanţurilor impuse de tratatul din Trianon Poporul german, spun conducătorii germanilor americani, se va afla întotdeauna în aceeaş tabără în care Sf. află foştii săi aliaţi, ungurii şi bulgarii al căror pământ a fost „jefuit" de români, de cehoslovaci şi de iugoslavi. Interesante sunt comentariile presei maghiare în privinţa acestei noi acţiuni revizioniste. Ziarul Szabadság din Cleveland, care duce o riguroasă campanie de propagandă maghiară scrie că „toată speranța poporului maghiar se îndreaptă spre puternica Germanie hitleristă care va ştii să facă o nouă ordine în Europa, aruncând pe români şi cehoslovaci acolo unde se aflau în 1914 şi aşezând Ungaria în hotarele sale milenare4*. Mai clar nici nu se poate. Ungurii revizionişti cari pândesc hotarele României şi-au găsit aliaţii fireşti în conducătorii Germaniei de astăzi, aceiaşi conducători cari sunt aclamaţi la unele adunări naţionaliste din România. Cercurile româneşti din Statele Unite au de înfruntat o luptă grea, de vreme ce alături de unguri s’au grupat cele câteva milioane de germani. Dar dreptatea cauzei pe care o apără românii americani e prea evidentă spre a nu sfârşi prin a lumina opinia publică americană asupra ţelurilor hrăpăreţe ale celor cari mai visează învierea monarhiei habsburgice, moartă pentru totdeauna de cea mai naturală moarte. Oricât i-ar sprijini Germania, încolţită de propriile sale nevoi, ungurii nu vor izbuti să dea foc Europei. Sergiu Dan Tocmai d’aia! D. Virgil Polaren şi-a exprimat mirarea că guvernul menţine cenzura şi sferea de asediu când ţara e atât de liniştită. — In Austria a fost răscoală şi trei zile după represiune starea de asediu la fost ridicată, in Bulgaria starea de asediu a fost ridicată câteva zile după revoluţie, în Grecia de asemeni. Numai la noi guvernul menţine starea de asediu deşi nu s'a întâmplat nimic. — Păi tocmai d'ia'a nu s‘a ‘ntâmplat nimic, a declarat d. Titeanu. Şi tocmai d'aia nu ne gândim să ridicăm starela de asediu ! Porumb pentru Suedia în trenul ce-i d lucea la Sinaia! membrii guvernului au aprobat oferta firmei, suedeze Ahtie Boiagel Transfer pentru exportarea unei cantităţi de zece mii vagoane porumb. — Navem nimic de zis împotriva acestei aprobări, a declarat d. dr. Lupu. Ne bucurăm, foarte mult că porumbul românesc e apreciat în Suedia, dar am fi dorit să se dea întâitate exportului de porumb în... Basarabia ! Căind guvernul însuşi dă alarma, apelând la calitatea publică pentru ajutorarea ţinuturilor înfomelate ale Basarabiei, avem dreptul să pretindem ca porumbul să meargă întâi acolo şi-apoi în Suedia... — E-adevărat, interveni d. Madgearu. Din nefericire însă, ţăranii înfometaţi din Basarabia nu au... devize ca să plătească porumbul . Pofi să cutreeri toată Basarabia şi n-ai să găseşti tip de mii de lire sterline căt varsă suedezii în comptul nostru la Londra! E cazul să spunem, că au dreptate şi unul şi celălalt. Dar ce facem cu sătenii flămânzi din Basarabia ? Crinii moaşteți acum cadourile oferite de guvern şi de înalţii demriidari Reginei Maria cu prilejul aniversării sale. D. Tătărăscu a oferit o splendidă texasă în brilliants, d Vagsile Sasu un cal arăbesc, d. Leonte Moldovanu două vaseantice, d. N. N. Săveanu un peisaj de Dărăscu, etc., etc. Darul care a impresionat cel mai mult pe Regină, nu trebue căutat printre darurile înșirate mai sus. Suntem în măsură să informăm, că darul acesta care a mers deadreptul la inima Reginei, a fost lai d-lui, Richard Franasovici. — O diademă ! vă veţi grăbi să ghiciţi. — Un Roll şiRoyce vor bănui alţii. — Un poler vor crede atâţia. Nimic din toate acestea. D. Franasovici a trimis Reginei nişte crini superbi. Atât. E adevărat însă că nu nu arlai frumuseţea lor era impresionantă, ci şi numărul acestor crini : şase sute. Câteva zile dearândul florăriile bucureştene au fost luate cu asalt de trimişii d-lui Franasovici şi golite de toţi crinii. Ministrul comunicaţiilor ştia că dintre toate florile, Regina iubeşte cu deosebire crinii severi... Destinderea la recepţia ce a avut loc în sala Uti florentina a castelului Peleş au participat vreo câteva sute de invitaţi. Printre aceştia se aflau d-nii Madgearu şi Lupu, precum şi d. S Argetoianu. La un moment dat cei doi fruntaşi naţional-ţărănişti au fost văzuţi întro mare tandreţe cu d. Tătărăscu. Primul ministru, foarte bine dispus, se ocupa de problemele politice la ordinea zilei. Dar cei cari priveau de departe, erau convinşi că mult, dorita destindere ai început să se simtă de vreme ce şeful guvernului conversează atât de amical cu şefii demonstraţiei de la Noembrie. D. Argetoianu se apropie de acest grup interesant. — Ce-mi văzură ochii ? glumi d. Argetaianui. Capii răscoalei fraternizează cu capul guvernului ? — De ce nu ? făcu d. Tătărăscu. Tocmai le spuneam că dacă o fi să plece guvernul înainte de U Noemrie făcând loc unui guvern țărănist, întrunirea de la U Noembrie tot va avea loc ! — Cine-o face ? se interesă d. Argetoianu. — Noi ! Eu, dumneata, Iunian,. Or, din moment ce întrunirea tot nu poate fi evitată, chiar dacă pleacă guvernul — mă ‘ntreb: de ce să mai plece ? Cei doi fruntaşi nafional-ţărănişti au simţit însă, că sub vorbele glumeţe ale d-lui Tătărăscu, se sboltea o mare îngrijorare. I GURALIVU ET COMP. IM T VARIETAŢI Şcoala şi cultura Dacă oamenii, în ciuda colosalelor pr°grese ştiinţifice ale civilizaţiei, încă nu se arată capabili de o evoluţie spre mai multă independenţă spirituală, lucrul trebue să aibă, hotărît, cauze foarte adânci, foarte grave. Şcoala modernă, atât de perfecţionată, atât de bogată în mijloace de instruire, n’a putut schimba nimic? Mi-am închipuit totdeauna că pe măsură ce va descreşte în lume numărul analfabeţilor, va fi mai multă cultură, şi prin aceasta, mai multă dreptate, mai multă umanitate. Şi câtă deosebire între şcoala de astăzi şi şcoala de altădată, aceea care a chinuit atâtea generaţii, prin metode pedagogice insuficiente, stupide. Ce nu are la dispoziţie şcolarul de astăzi! Ma plimbam prin raioanele de cărţi şi materiale didactice ale librăriilor, acum câteva săptămâni, când erau cuprinse încă de febra începutului de an şcolar. Cum sa transformat şi s’a îmbunătăţit totul — dela nbecedar, care e tipărit acum în policromie pe offsetul cel mai perfect, până la cartea de limbă engleză, care te învaţă în cincisprezece-douăzeci de lecţii să-l citeşti pe Shakespeare fără greşală. Dar materialele ştiinţifice? Pentru sume derizorii, orice şcolar îşi poate instala acasă un mic laborator — pe vremea mea, liceul avea numai local pentru laborator, îmi închipui că a ajuns, în fine, să aibă şi laboratorul. Şi apoi, să nu uităm cinematograful, unul din instrumentele cele mai importante ale educaţiei moderne. E o distracţie să înveţi astăzi geografie, botanică, zoologie. Şi radio1? Asculţi Phedra la Comedia Franceză, asculţi Faust la Burgtheater, asculţi Hamlet la Stratford-on-Avon. Şi-ţi faci astfel, în acelaş timp, lecţia de literatură, şi înveţi să vorbeşti franceza de la Maria Ventura, germana dela Paul Hartmann, engleza de la Leslie Howard. Pe urmă, sunt filmele vorbitoare străine, pe cari le vezi zilnic, domnule licean, şi care te învaţă pronunţarea cum nu poate să ţi-o predea profesorul dumitale niciodată. Şi cu toate acestea, în ţara noastră, bacalaureatul respinge în fiecare an mii de candidaţi — cât despre cei admişi, ne putem închipui ce ştiu, judecând după ce nu ştiu cei căzuţi, încotro merge cultura noastră — când şcoala e într’un asemenea grad falimentară? Bergaer Publicul bucureştean a putut vedea, în fine, un film al Elisabethei Bergner: „Eşti al meu“. Filmul ei anterior, „Caterina cea Mare“, a fost interzis de cenzura noastră, măsura care pecetlueşte pentru totdeauna activitatea acestei instituţii. Ultimul film al blondei vedete austro.engleze, „Escape Me Never", este, incontestabil, o operă de bogată vână dramatică, şi conţine, pentru protagonistă, un rol cu multe faţete. Ii dă prilej să ne arate foarte mult din ce poate, dar încă nu t°tuL Dar, atât cât e, această Gemma, ce nu înseamnă ea pentru arta colosală a acestei unice Bergner, pe care o iubim ca pe un ban din cele mai preţioase ale culturii contemporane. Importanţa unui film cu Bergner, depăşeşte cadrul strict cinematografic. Este un moment al artei moderne. Cunosc puţine lucruri atât de emoţionante, prin adâncimea lor spirituală, ca o privire, ca un zâmbet, ca un gest, al Elisabethei Bergner. Ce comoară de sensibilitate, această persoană strălucitoare de inteligenţă, această cea mai intelectuală dintre toate actriţele cinematografului. Pentru ce să mai căutăm uite calităţi filmului „Eşti al meu4*? Calitatea supremă este Bergner. Dar să nu fim nedrepţi cu ceilalţi. Alături de o stea care eclipsează totul în jurul ei, partenerii izbutesc să facă figură onorabilă. Graţie, desigur, regiei lui Paul Czinner, de acelaş calibru intelectual, ca şi jocul soţiei sale Elisabeth Bergnier, B. C. VINERI 1 NOEMBRIE 1935 3 Lei Teatral Alhambra In fiecare seară la orele 9 precis 0 NUNTA LA ALHAMBRA Revistă a dragostei în 24 de aventuri de N. Constantinescu și N. Vlădoianu Cronica literară Sanda Movilă: Desfiguraţii. Roman. (Editura Vremea) Lector al primelor sale versuri, n’am fi bănuit niciodată în d-na Sanda Movilă un viitor romancier şi nuvelist. Lirismul acestei scriitoare era delicat, graţios şi sensibil. Poezia sa era o poezie de intimitate, de miniatură, o poezie de acorduri mici. Dela poezie la roman drumul e lung şi dificil. Este o trecere dintr’o lume într’altă lume. Este o schimbare totală de plan. Este, altă optică, alt spirit şi probabil, alt proces de creaţie. D-na Sanda Movilă străbate acest drum, poate nu cu, uşurinţă şi poate nu lipsită de ezitări, dar îl străbate dela prima oară. „Desfiguraţii” sunt incontestabil un roman. Un roman în care umbrele şi penumbrele poeziei nu s’au clarificat încă deplin. Un roman în care spiritul de observaţie ţţ n’a descompus încă acea negură lirică, ce înconjoară de obicei proza poeţilor. Dar un roman oricum, cu o complexă ţesătură epică, ce angrenează multe personaje, multe situată, multe drame, multe deznodăminte. Pentru un poet, este surprinzător acest efort de a regisa în cadrul unei singure cărţi, nu desbaterile interioare ale unui erou, ci mişcarea amplă, diversă şi schimbătoare a unei întregi societăţi de tipuri şi personaje. Romanul d-nei Sanda Movilă are o linie centrală, care poate fi lesne urmărită: viaţa Adei Udrescu. Dar, paralele cu această linie sau încrucişându-se cu ea, sunt o sumă de alte drumuri ce se deschid dealungul romanului. Sunt, aş zice, o sumă de alte romane secundare (secundare prin dimensiuni, nu prin importanţă). Millya Brâncuşi sau Coralia Marcian ar putea foarte bine să fie, fiecare în parte, eroina unei alte cărţi. Destinul lor are ceva paralel cu destinul Adei şi dealtfel titlul le cuprinde pe toate, căci „desfigurate” de viaţă sunt toate aceste trei tinere femei. „Dacă ne-ar fi aruncat cineva vitriol în faţă tuturor, n’am fi atât de desfiguraţi. Unde sunt sufletele noastre drepte de odinioară? Suntem desfiguraţi, desfigurat pentru tot restul vieţii” (pagina 256). Dar lăsând acest grup central — Ada, Millya şi Coralia — romanul îmbrăţişează numeroase alte existenţe abea schiţate, care ar putea constitui materialul tot atâtor romane distincte. Mătuşa Lalla, d-soarele Lazu, Eudoxia Marcian, Nicole Marcian, Nina Alexandrovna Ivanovici — iată câte siluete tragice, abea schiţate în treacăt, dar ascunzând posibilităţi confuze de viaţă, pe care romanciera a refuzat să le aducă la lumină. Bag de seamă, făcând acest repertoriu al personajelor, că nu se află între atâtea femei, nici un bărbat. Simplă întâmplare? Nu cred. Figurile bărbăteşti din„Desfiguraţii” rămân pe planul al doilea. E ceva convenţional în aceşti bărbaţi. Şi Ştefan Manu şi Lucian şi Barbu şi Colea sunt schematici, neconvingători, insuficienţi. Femeile dimpotrivă sunt văzute complex şi prezenţa lor în carte este reală. „Desfigurarea” de care ne vorbeşte titlul este o lentă descompunere de visuri. Este psihologia tulbure, nesigură şi tragică a unor tinere fete, care nu pot trece fără dezastru prin experienţa iubirii. O adolescenţă străbătută de nostalgii, de muzică, de lecturi, o adolescentă plină de ezitări, de dibuiri, de alunecări interioare, este atmosfera primei jumătăţi a romanului. E o tensiune, pe care lirismul scriitoarei o realizează prin sugestii de multe ori fericite. Elanul său liric, marile sale acorduri romantice, notaţiunile sale de poezie intimă — prea vagi, prea tulburi, prea incerte în pasajele realiste ale cărţii — sunt dimpotrivă evocatoare şi expresive în paginile de reverie, ce ridică dela început întregul roman într’o regiune sufletească stranie„Desfiguraţii” d-nei Sanda Movilă au ceva halucinant, neterestru. Ei nu aderă la realitatea faptelor, nu sunt în contact cu realitatea lucrurilor. Intre ei şi viaţă este un fir rupt, o legătură tăiată. De aceea desigur atâtea din episoadele romanului (mai ales din partea finală) ni se par lipsite de necesitate. S’ar zice că totul se petrece pe două planuri: unul indiferent şi mecanic al faptelor — şi altul al vieţii interioare, complect detaşată de evenimentele povestite. Văd foarte bine exasperarea Adei, lipsa ei de reazăm intim, disoluţia ei psihologică, mergerea ei progresivă către neant — dar nu înţeleg situaţiile complicate, în care se angajează, nu înţeleg linia de prea multe ori ocolită a povestei şi etapele ei prea digresive. E o abundentă primejdioasă de evenimente, primejdioasă pentru că fiecare dintre ele deschide un nou drum, pe care îl va lăsa suspendat. Romanul d-nei Sanda Movilă este plin de drame deschise şi apoi abandonate. Acest lucru poate dovedi oarecare nesiguranţă de tehnică şi compoziţie, dar dovedeşte în acelaş timp — ceea ce este mult mai important — o mare bogăţie de gânduri şi imagini. Şi e mult mai uşor să ordonezi un peisaj sufletesc confuz din cauza prea marei lui bogăţii, decât să adaugi substanţă vie unui peisaj ordonat, dar steril. „Halucinaţii” e o carte încă nesigură, o operă ce încă îşi caută cadrul, dar e un debut strălucit nu numai prin calităţile sale de sensibilitate, de stil şi de poezie, ci şi prin ezitările sale de compoziţie, ezitări ce prevestesc viitoare clarificări. Viitoare? Nu. Prezente. Căci dacă ţinem seama de opera nuvelistică a d-nei Sanda Movilă, dacă ne referim la tot ce a scris d-sa posterior „Desfiguraţilor” (carte tipărită cu o întârziere de trei ani), atunci suntem în drept a vedea în autoarea acestui roman, o prozatoare ce se află astăzi în stăpânirea tuturor resurselor sale de creaţie epică. Mihail Sebastian Noutăţi de la teatrele vieneze Piesă americană la Burgtheater— Aldo de Benedetti la Viena Viitoarea premieră a Burgtheaterului va avea loc Vineri 8 Noiembrie. Se va reprezenta drama americană „Elisabeta şi Essex” de Maxwell Anderson, în traducerea lui Friedrich Schneyvogel. Piesa s-a jucat cu mare succes în America şi în Anglia. Rolulreginei Elisabeta va fi interpretat de Maria Eis, al lordului Essex de Woester, al lui Francis Bacon de Hans Wengraf. Urmează, la Burgtheater, două piese de Shakespeare în noui înscenări şi anume „Antonius şi Cleopatra” cu Raoul Aslan şi Ida Roland şi „Othello” cu următoarea distribuţie: Raoul Aslan. Othello, Werner Krauss-Iago, Nora Gregor-Desdemona. __„„jjM .m La Theater in der Josefstadt se reprezintă cu apreciabil succes comedia italiană „Nu te mai cunosc” de Aldo de Benedetti, cu o distribuţie din care fac parte Christi Mardayn, Atilla Hoerbiger, Hans Thimig, Johanna Terwin Moissi, Hortense, Raky, Fritz Daghofer. Piesa e pusă în scenă de Paul Kalbek. La premieră a asistat şi autorul. Otto Wallburg şi Heinz Ruhmann vor fi principalii interpret ai farsei „Primul ei sot” de Bisson, a cărei premieră o pregăteşte teatrul Scala, pentru sear de 16 Noembrie. Intre timp Heinz Ruhman joacă la Scala în „Soţul ideal”. Viitorul spectacol de comedi muzicală la Theater in der Iosefstadtt va fi o lucrare ungurească „Viena-Budapesta”, ide Han Lengsfelder și Siegfried Tisch cu muzică de Carlo de Fries. Bruno Walter va dirija la 8 Noembrie un spectacol excepțional al Operei de stat cu Orphei de Gluck.