Rampa, decembrie 1935 (Anul 18, nr. 5367-5389)

1935-12-01 / nr. 5367

Anul IS H •» -*• ■ ■ HNo. 5367 Teatral REGINA MARIA AZI MATINEU LA ORA 5 ,/r E S S A cu Leny Cuier, Tony Bulandra și Maximilian 'SEARA LA ORELE 9 Nunta de argint Piesă în 4 acte de Paul Geraldy cu LUCIA STÜRZA BULANDRA MARÍA MOHOR şi G. STORIN ** Mediocritatea' cinematografului Un foileton nesemnat apărut ori într’un ziar de după amiază, conţine o serie de interesante constatări în legătură cu cinematograful- Sunt lucruri asupra căruia se cuvine să insistăm. Autorul, anonim al articolului, nu are despre valoarea estetică a cinematografului aceiaşi părere pe care o avem noi. „Tot ce a devenit o imposibilitate pentru pictură, roman, muzică sau album de fotografii — cetim acolo —* se obţine azi fără nici un efort în cinematograf. Somptuoasă revanşă a mediocrităţii”. Cu o uşurinţă regretabilă, se pronunţă astfel sentinţe nedrepte- Există cert, filme mediocre — cate vreţi. Dar una sunt filmele mediocre, şi cu totul altceva e cinematograful. Confuziile trebuesc evitate cu multă prudenţă. Cinematograful este Charlie Chaplin, este Rétié Cltir, este Alexander Korda, este... Elisabeth Bergner, este Paula Wessely, este Charles Laughton, este Greta Garbo, este Harry Bath — şi cred că nu poate fi acuzat nici unul din aceştia de., mediocritate. Nimeni nu de mediocritate, fiindcă atâtea cărţi mizerabile. Nimeni nu acuză pictura de mediocritate, fiindcă expoziţiile abundă de pânze lamentabile Dar aşa cum nimeni nu va judeca literatura franceză după versificatorii romanţelor lui Lucienne Boyer, ci după Paul Valery, tot aşa nu va putea judeca nimeni cinematograful american după filmele lui Dick Powell iar cinematograful european după operetele Magdei Schneider-Desigur, cu frumosul diseur Dick şi cu mica sentimentală Magda, suntem în plină mediocritate. Dar asta nu ne dă dreptul să desconsiderăm atât de complet cinematograful. A se mai imputa cinematografului în articolul acela, că nu se menţine la înălţimea rolului său de educator. Chestiunea e delicată. Să nu uităm că unii impută şi literaturii moderne acelaş defect: e prea puţin, sau chiar deloc, educativă-Sunt aci fată în faţă două puncte de vedere diametral opuse, două concepţii despre artă complet diferite. Incontestabil, rolul „înalt” de educator e foarte frumos, dar nu poţi obliga pe nimeni să joace un rol care nu-i place. Cinematograful vrea să amuze, ca o comedie de Moliere, vrea să încânte, ca un poem de Paul Valéry, vrea să emoţioneze, ca o dramă, de Henry Bernstein —■ dar nu vrea deloc să fie un curs, de nici o natură, aşa cum i se cere, fie el chiar universitar. Se mai aduce cinematografului şi alte învinuiri în foiletonul acesta atât de puţin binevoitor. Despre „armata enormă a cineaştilor'' se spune că sunt „mercenari de toate soiurile, cari cred în formulele lor, în pretinsa lor cunoaştere a publicului, într’o misiune pe care şi-o atribue”. Sunt glume. Nimeni, la Hollywood, nu-şi atribue, nu „pretinde” a cunoaşte publicul, nimeni nu are formule şi e tocmai unul din defectele Hoollywoodului, că nu se crede în nimic. In studiouri se munceşte intens şi cu creier, muncesc artişti şi technician, zi şi noapte, se turnează sute de mii de metri de peliculă şi din acestea se pot alege câteva mii de metri de capodopere — şi asta e totul. O stare de „cinemagie”, de care e vorba în foiletonul citat — termenul îi aparţine lui Leon Paul Farguez- nici nu există. Nu e adevărat că actorii „nu mai fac parte din rândul muncitorilor”, nu e adevărat că ei se socotesc superiori publicului, nu e adevărat că pretind veneraţie şi recunoştinţă. Atâtia e adevărat: există filme mediocre, filme lamentabile, dar arta cinematografică nu are nici o legătură cu ele. B. Cehan acuză arta literară apar Teatrul Marigny din Paris a reprezentat Luni pentru prima oară noua comedie a lui Eduard Bourdet, Margot. Piesa era așteptată cu nerăbdare întrucât autorul nu mai abordase până acum domeniul pieselor istorice. Lucrarea se bucură de o critică favorabilă. Pierre Lievre în „Le Jour spune despre piesă că e o frumoasă carte cu poze, presărată cu aur şi pictată în culori bogate. întorci foile de la început până la sfârşit fără o clipă de plictiseală. Se descrie povestea ultimilor descendenţi Le Valois. Autorul nu şi-a presărat lucrarea nici cu replici de actualitate şi nici n’a făcut din ea o dramă sumbră în genul celor scrise de Dumas pe vremea romantismului. i ii. Eduard Bourdet s’a străduit să pătrundă sufletul complicat al acestor fiinţe excesive. In loc de a li se descrie aventurile, a încercat să le analizeze sentimentele, şi nu s’a temut să lungească chiar cam mult această analiză. Scenele din piesă se petrec în timp de treizeci de ani. Trebuesc să fie fiinţe foarte hotărâte pentru ca sentimentele să nu se, modifice în atâţia ani. In realitate sentimentul care e punctul central al piesei rămâne neexprimat. Autorul s’a interesat de sentimentul de dragoste pe care l a avut Margueritte de France pentru fratele ei Henri d’Anjou care a fost Henric al IlI-lea. In zadar acest prinț o tratează cu o indiferență ce pare uneori injurioasă. Acest sentiment, ce nu se des value niciodată, rămâne viu în inima sorei sale. Acestui frate ajuns rege, ea nu-i face opoziţie, decât pentru că n o ia în seamă. Ea suportă cea mai înjositoare disgraţie mai mult cu melancolie decât cu resentiment. In ultimul tablou ea află tragicul asasinat al fratelui iubit şi abia atunci îşi mărturiseşte durerea. Un sentiment atât de subtil s’ar fi potrivit poate într’un cadru mai intim. Personagiile se servesc uneori de un limbaj anahronic ce a fost foarte gustat. Succesul interpretărei a revenit d-nei Yvonne Printemps care e delicioasă. Publicul ar fi dorit chiar să cânte mai mult. D-na Mady Berry joacă rolul Catherinei de Medicis şi d-na .Sylvie pe al Jeannei d’Albret. Pierre Fresnay joacă rolul lui Henric al IlI-lea din care nu reuşeşte să facă mare lucru, cu toată prestanţa pe care i-o împrumută. In această piesă d. Eduard Bourdet s’a servit de o importantă contribuţie muzicală. Compozitorul Andric a scris primul act şi Poulenc pe al doilea. In felul acesta Eduard Bourdet a mai adăugat pe afiş şi numele a doi compozitori cari îi sunt şi prieteni. Muzica e înregistrată pe plăci de gramofon şi e indispensabilă întrucât umple antractele între numeroasele schimbări. Fiecare tablou e despărţit printr’un interludiu. In plus în fiecare act d-na Yvonne Printemps cântă câte o discretă melodie acompaniată de harfă. Compozitorul Andric a scris o serie de bucăţele pline de sensibilitate şi de fantezie iar Poulenc s-a folosit de melodii de dans din vremea renaşterii. Orchestraţia e făcută cu o deosebită savoare. Amândouă melodiile cântate de Yvonne Printemps sunt foarte reuşite şi vor trece repede în programele de concerte ale cântăreţelor, scrie compozitorul Darius Milhaud. : Premiere parisiene „Margot“ de Edouard Bourdets a reprezentat la Paris O piesă de Armand Salacrou Teatrul Comediedes Champs Elysées va reprezenta în curând o nouă lucrare semnată de Armand Salacrou şi intitulată „Necunoscuta de la Arras”. Piesa urma să fie jucată de trupa Pitoeff şi în urmă a trecut la, Teatrul Comedie des Champs Elysées unde va fi pusă în scenă de Lugne Poe. Director s SCARLAT FRODA Lecţii elocvente că vorbeam ori de şarja violentă a d-lui Iorga la adresa amatorilor de dictatură iviţi la toate răspântiile junglei politice. In discursul său dela Senat, d. prof. Iorga n’a urmărit decât să fixeze într’o formulă de sângeroasă ironie pe oamenii politici cari vor să-şi răzbune decepţiile personale refugiindu-se sub steagul negru al dictaturei. Despre regimul însuşi al dictaturei, d. Iorga nu s’a ocupat. Or, ceeace ne interesează pe noi nu sunt bufonii politici, cari simulează, cu mijloace ieftine, pe Mussolini sau pe Hitler, ci însăşi ideia dictaturei aşa cum reiese din experienţele ce s'au făcut aiurea. Nu vom cita pe Jaques Bainville, istoricul regalist care într’o carte recentă face o critică lucidă a dictaturilor, arătând cât de păgubitoare, cât de defectuoase sunt regimurile sprijinite pe forţă, pe confuzie, pe abuz şi de cele mai multe ori pe crimă. Pentru a combate dictatura nu *» no,"pe de marturiile şi judecăţile nici unui scriitor. Ca anumite maladii microbiene dictatura poate fi lesne combătută prin utilizarea unui ser extras din chiar microbii cari au provocat maladia. Cu alte cuvinte, confruntând rezultatele dictaturei din ţările care au aplicat-o, obţinem cea mai implacabilă condamnare a acestui regim. Nu ne vom ocupa de Germania şi Italia, ţări în care dictatura se simte încă încercând să-şi prelimească o existenţă precară, expusă tuturor primejdiilor. Germania şi Italia sunt ţări mari, în stare să suporte până la capăt experienţele cele mai riscate, ori cât de scump le-ar plăti. Să ne oprim la acele ţări vecine care au încercat să rezolve situaţii grele interne recurgând la dictatură. Mai întâi, e Iugoslavia. Dupa câţiva ani de dictatură sângeroasă, inaugurată cu moartea lui Pasici şi culminată cu moartea lui Alexandru I, Iugoslavia o găseşte azi într’o stare mult mai grea ca înainte de experienţa funestă. Toate sforţările de azi aleIugoslaviei tind la anularea efectelor dezastruoase ale dictaturei printr’o întoarcere pocăită la regimul normal dinainte. Peste Dunăre, mai găsim pilda Bulgariei. Săturată până’n gât de teroarea guvernelor iresponsabile, sărăcită de cheltuelile mari ale regimului de dictatură, izolată politicește, Bulgaria face cale întoarsă, grăbindu-se să-şi dea o viaţă politică liberă. Prima declaraţie a noului prim-ministru Cioseivanof mărturiseşte limpede că grija cea dintâi a noului guvern este restabilirea instituţiilor democratice şi desfiinţarea ordinei abuzive a dictaturei. Iată de ce credem cu putere că nici unul din oamenii politici responsabili nu vor luneca în cea mai riscată dintre aventuri, precipitând ţara spre haos. Clar după ce guvernul italian a reînviat Austro-Ungariai, al cărui act de deces a fost semnat şi parafat la Trianon — mai sunt români cari nu se sfiesc să adore pe d. Mussolini (prietenul Ungariei „mutilate“), R. Grigore Filipescu nu e dintre tiei ştia. Şeful partidului conservator iubeşte Italia dar nu poate suferi pe Mussolini. In discursul pe care l-a rostit la Senat, d. Grigore Filipescu a precizat destul de limpede această atitudine conformă cu interesele ţării. Un deputat georgist s-a găsit să-i reproşeze această atitudine. — Locul nostru, era alături de Malia ! spuse deputatul, georgist Noi nu trebuia să aderăm, la sancţiuni ! R. Grigore Filipescu, se gândi o clipă, apoi : — Ai dreptate, România trebuia sa fie alături de Austria, Ungaria, Albania Şi Paraguai, statele care n‘au votat sanctiunile ! E umilitor să fim salatur de Franţa, Anglia, Silania, Rusia şi alte cincizeci de state care au aderat la sancţiuni ! Reputatul georgist Wa mai stăruit... Ceaiul parlamentar a remarcat lipsa d-lui deputat C. N...,escu, de la ceaiul parlamentar al majorităţilor. Deputatul pomenit e un pasionat viticultor şi un tot atât de pasionat amator de produse viticole. — De ce n-ai venit la ceaiul parlamentar de eri ? îl întrebă d. George Foţino. D. deputat C. N.... eseu nu avea motiv să ascundă motiveleabţinerii. — Dragă, tăcu el, nu înțeleg ce rost are într'o ţară ca a noastră un ceaiu parliamentar... E o adevărată ofensa... Ce ? România e producătoare de ceaiu sau e ţară viticolă ? — Am înțeles ! izbucni d. Fotino. Nu neam gândit la asta ! Ii voi spune primului-ministru, să nu riai organizeze decât... şpriţuri parlamentare ca să dăm o satisfacţie viticultorilor ! Cazul dela Sighet în şedinţa de vot a Camerei a fost desbătut şi cazul dela Sighet. Faptele se cunosc: un grup de vaidişti au tulburat întrunirea national.tărănista la care vorbise şi d. Mihalache. Spre a răspunde acestor manifestaţii ostile, d.Ilie Lazăr în fruntea unui grup de săteni s'au dus să manifesteze în fata locuinţei unui vaidist. Politia care nu se vedea nicăiri când a fost tulburat întrunirea national-ţărănistă, a apărut.. Incidentul s'a terminat cai nişte împuşcături şi d. Ilie Lazăr a f°st rănit I. Răducanu a acuzat pe ministrul de Justiţie că apără pe asasini — ceeace i-a atras vreo două chemări la ordine. Dar, să recunoaştem, că explicaţiile date de d. Vaier Pop au fost penibile. — Chestiunea e simplă, spunea d. Mihalache. Agresorii sunt liberi, poliţiştiisunt liberi, numai victima a fost arestată ! — Foarte bine i-a făcut! a adăugat d. dr. Lupu. E un anarhist ! Auzi domnule ! Trage poliţia asupra ta şi tu in loc să fi om de ordine, stând liniştit ca să te ochească bine, te fereşti şi glonteie abia îi atinge, braţul ! Unde-o să ajungem dacă mergem aşa înainte? Auzi ! Să nu mai poată poliţia nici să te împuşte ! | j;-j % Până şi majorităţile se arătau jenate de tonul explicaţiilor penibile ale d-lui Vaier Pop... m T Sergiu Dan „Locul nostru“... îngrijorare telegramă apărută în toate ziarele a stârnit o clipă de destindere la Barica, Naţională. Iat-o : „Cercurile, financiare din statele Unite sunt extrem de îngrijorate de năvala aurului european spre America. In ultimele săptămâni cantitatea de aur intrată la Federal Reserve Bank a depăşit toate prevederile. Se crede că guvernul va lua măsuri spre a stăvili intrarea aurului în Statele Unite”. Vă închipuiţi hohotul de râs al d-lui Mitiţă Constantinescu ! — N‘au ce face cu aurul, domnule guvernator ! râdea d. Lapedatu. Voi interzice intrarea aurului In Statele Unite ! Guvernatorul oftă, melancolic : -- Ah ! Ar trebui să anunţăm, în toată lumea că intrarea aurului In România nu e numai liberă, dar aşteptată Noi nu suntem ca americanii ! Vom primi aurul respins de americani, in modul cel mai generos ! GURALIVU ET COMP. omain Rolland şi spiritul european hebdomaderul „Nouvelles Litteraires“ a întreprins printre personalităţile cele mai eminente ale literaturii o anchetă cu următoarele întrebări: — Există un spirit european? Este acest spirit o etnitate, adică o realitate vie? — Are vreun rol intelectualul în formarea acestui «spirit european, trebue în consecinţă să-şi părăsească atitudinea Sa tradiţională de intelectual (clerci ? — Va fi europeanul omul nou pe care îl vedem născându-se în diferite puncte ale continentului? Europa va fi făcută de intelectuali, sau se va naşte dintr’o necesitate economică. RĂSPUNSUL LUI ROMAIN " ROLLAND IVimitaţi-mi să vă spun că am răspuns la aceste întrebări în recentul meu volum „Cincisprezece ani de luptă4"... Chestiunile dv. se referă numai la Europa, pe care o distingeţi de restul lumii. Vă declar dinainte că nu sunt de aceiaşi părere; nu-mi pot închipui un spirit ce s’ar restrânge numai în Europa. Nu spun totuşi că europenismul n'ar putea fi studiul cel mai înaintat în evoluţia omenească şi că nu marchează o etapă mai avansată decât cea a naţiunei. Mulţi l’am depăşit, nu ne vom întoarce înapoi. Cu toate că vedem foarte bine că europenismul la ora actuală, sub diversele rate cu care se acoperă, nu este decât masca unui nou naţionalism, mult mai periculos, pentru că grupează cele mai puternice forţe, interesele cele mai vorace pe care le înarmează contra lnmii. Şi, prin simplul fapt că se proclamă, provoacă instantaneu formarea a două sau trei grupe rivale. Totul e mişcare, lumea întreagă e în fusiune. Să nu refacem lumea în supranaţiuni. Nu trebue să existe decât un „Internaţional universal’. „Zece ani după război, unde abdicase ca şi confraţii săi, Julien Benda s-a apucat să facă procesul intelectualilor cari au trădat. Şi-a fabricat un idol al inteligenţii, a cărui independenţă e lipsită de pericol, căci îşi refuzăorice incursiune în domeniul realităţii unde ar risca să fie prins între focurile combatanţilor. Acest spirit domneşte peste lumea îngheţată a ideilor abstracte, fără a avea vreo aplicaţie în practică. Nu supără câtuşi de puţin pe actualii stăpâni; îi încurajează chiar bucuros, căci jocurile esteţilor şi ale sofiştilor inteligenţii neaplicate îndepărtează ochii din arena unde se decide destinul popoarelor. Nu voi exprima niciodată de ajuns aversiunea pe care mi-o inspiră această idolatrie a spiritului in abstracto, care îl desrădăcinează din pământul care i-a dat viaţă, şi care, în acelaş timp cu riscurile şi responsabilităţile realului, îl îndepărtează de seva puternică fără de care nu estedecât o larvă desgustătoare. Că această idolatrie e conştientă sau nu, ea intră în combinaţiile’' actualilorstăpâni ai politicii, ei o încurajează. Sunt şampionul, mai mult decât oricare altul, al independenţei spiritului, care permite dominarea câmpului de luptă, dar nu admit că o vedere te dispensează de a lucra. Când vezi bine, lucrezi mai uşor. Trebue sa lucrăm. Slujitorii spiritului n’au dreptul de a se retrage din faţa mişcărilor sociale şi politice. Ei formează o echipă în confederaţia muncii omeneşti, o armată specială, ceace Stalin a numit atât de bine într’o formulă lapidară, inginerii sufletului. Ei nu trebue să atribue totuşi armei lorspeciale o superioritate, pe care n’o are, faţă de armele tovarăşilor lor proletari, fără de cari n’ar fi nimic. Obiectul acţiunii trebue să fie acelaşi atât pentru unii cât şi pentru alţii: acela de a creia o omenire mai dreaptă, mai liberă şi mai bine orânduită. Intelectualul să nu se desintereseze de această acţiune, căci n are dreptul nici cât cel mai umil dintre fraţii săi, să dispreţuiască în profitul inteligenţii realităţile materiale cari sunt suportul şi condiţia primă a inteligenţii. Şi chiar dacă individul vrea să-şi răscumpere independenţa spirituală printr’o ascetică renunţare, n’are voe să ceară acelaşi lucru dela marea masă a fraţiior săi cari nu pot găsi în inteligenţă acelaşi refugiu contra vitregiilor vieţei ca el. înainte de toate trebue să îndulcim mizeria lor. " Experienţa mea din ultimii douăzeci de ani m’a învăţat că nu există eroare mai gravă, decât acea de a opune, cum se face de obicei, un pretins realism al acţiunii unui derizoriu idealism al gândirii. In rezumat, adevăratul interes al unei naţiuni este întotdeauna de acord cu advăratul sens al justiţiei şi al va(Continuare in ultima pagină) ■ " - Cuvântul, muzica şi culoarea prohibite Nu veţi ceti fărădezolare lunga telegramă, care ne anunţă măsurile de represiune, ordonate de guvernul fascist împotriva operelor artistice străine. Este un moment de abdicare a spiritului — poate cel mai trist în aceste timpuri, care totuşi ne-au dat până astăzi destule probe de brutalitate morală. Nimeni nu-i va contesta Italiei dreptul de a răspunde sancţiunilor, la care este supusă. Aprobând sau dezaprobând aceste sancţiuni, trebue să recunoaştem că în orice caz ele erau de natură să provoace o reacţiune. Dar de ce tocmai această reactiune, care lovind în valorile spiritului, este pentru o mare putere politică, ineficace, iar pentru o ţară de veche şi nobilă cultură, dezonorantă? De ce această reactiune, care în ordine, practică nu apără nimic, iar în ordine morală jigneşte totul? Italia e lovită de o serie de sancţiuni economice şi comerciale. Ea răspunde cu sancţiuni de ordin intelectual şi artistic. Confuzia de planuri este deprimantă. Dacă Anglia îi refuză Italiei bumbac, Italia se răzbună refuzând— ce? Poezia lui Byron, proza lui Hardy, teatrul lui Galsworthy. Dacă Franţa opreşte la graniţă grâul, Italia replică oprindu-l la graniţă pe Balzac, pe DebusLV, pe Mallarmé. In cine loveşte asemenea prohibiţie? In arte pusă la index sau în mediul intelectual italian, căruia îi vor lipsi pe viitor atâtea elemente creatoare, atâtea stimulente, atâtea puncte de reper? . . . , masurile ministerului de propagandă de la Roma nu vor putea desigur să scadă nimic din eternitatea marelor opere, pe care le interzice sau le „contigentează” Singurul rezultat direct și pozitiv va fi că va tăia contactul Italiei cu spiritul culturii mondiale. O astfel de „autarhie” dovedite un orgoliu care se va întoarce tot asupra fiinţei culturii italiene, ca un glonte ricoşat-Naţiunile sunt oare condamnate să confunde mereu furiile lor pasagere, cu adevărurile superioare? Ele sunt definitiv incapabile să păstreze puţină măsură, puţin respect, puţină obiectivitate, în momentele de exasperare? Anglia e „sancţionistă”, cum se zice, dar Swift — de acolo din veşnicia lui — nu este. E sigur că în Câmpiile Elizee nu există o problemă abisiniană- Liberă e Italia să se certe cu Anglia — dar de ce cu Swift? de ce cu Milton? de ce cu Dickens? Se repetă astăzi oficial, prin măsuri politice directe, ceea ce în 1914 se întâmpla indirect printr’o formidabilă laşitate intelectuală. Când Germania a declarat război Franţei, a intrat automat în război cu Montaigne, cu Racine, cu Voltaire. Câte sinistre dobitocii nu s’au scris atunci! Pentru presa germană, Descartes era un imbecil, Bergson un plagiator, Delacroix un zugrav vulgar, Rodin un impostor. In schimb, pentru presa franceză Goethe era un mistificator, Mozart un chefliu superficial. Nietsche un dement..A ceti o carte franţuzească era dincolo de Rin, o trădare, iar dincoace de Rin, a asculta,un concert de Beethoven era o defecţiune. Platitudinea spiritului uman este fără limită, în marile momente de beţie istorică. Asta s’a văzut în 1914, şi se vede cu egală violență astăzi. Conflictul abisinian era o dramă cu felurite aspecte, atâta vreme cât rămânea pe plan pontic, pe plan financiar, pe plan economic- pe plan militar. După criterii, după sensibilitate,după atitudine personală, puteai fi cu Italia sau împotriva ei, cu Etiopia sau împotriva ei. Dar acum când războiul se strămută de pe harta geografică, pe'* harta spirituală, nu mai e loc cât pentru o sinceră și totală dezolare. E deajuns să fii om pentru ca să fii umilit. Mihail Sebastian I Inedite cugetări despre om şi artă din jurnalul lui Tolstoi Există oameni cari uită răul pe care ei l’au făcut altora, şi cari se laudă, dar cari ţin minte tot ce li s’a făcut lor. ■ Cât de groaznic e tipul omului care vrea să aibă întotdeauna dreptate. E gata să condamne inocenţi, sfinţi, pe Dumnezeu însuşi numai pentru satisfacţia de a avea mereu dreptate. ■ Sunt oameni cari vorbesc nu pentru a-şi exprima gândurile ci pentru a insulta pe unul, flata pe altul, a se lauda pe sine, etc... O conversaţie, un schimb de idei le este inaccesibilă. ■ Pentru ca oamenii să te asculte trebue să le vorbeşti din înălţimile Golgotei, să încătuşezi adevărul în suferinţă, mai mult însă în moarte. ■ Una din erorile cele mai grave, şi cele mai obişnuite pe cari le comit oamenii este acea de a considera bun cea ce iubesc. ■ 26 Septembrie 1912. Mi-am imaginat foarte bine viaţa fiecărui om izolat în totalitatea sa. Cum să descriu esenţa fiecărui „Eu” separat? Se va spune totuşi că e posibil. M-am gândit apoi că în fond, aceasta constitue tot interesul, toată importanţa artei, a poeziei. Oamenii se disting între ei prin faptul că unii întâi gândesc şi apoi vorbesc şi făptuiesc, iar alţii vorbesc şi făptuiesc, iar ,apoi gândesc. O altă deosebire între oameni: unii ascultă întâi sentimentele altora apoi pe ale lor. Alţii ascultă înainte de toate sentimentele lor personale... voiam să spun: apoi pe ale altora, în cele mai multe cazuri aceste persoane se mulţumesc însă să se asculte numai pe ei. Ce îngrozitoare diferenţă. Oamenii subtili (din prima categorie) sunt totdeauna ambiţioşi, cei din a doua, totdeauna vanitoşi. Unii se preocupă de sentimentele pe care le deşteaptă, alţii nu cer decât să fie lăudaţi. Spui adesea vorbind despre oameni: sunt egoişti sau sunt oameni devotaţi; e fals; cele două însuşiri sunt răspândite în proporţii egale. Avarul, artistul, omul politic, îşi orientează devotamentul lor pe un obiect, care e egoist în sine, din care cauză ne apar ei egoişti. Exemplu contrariu: doctorii, infirmierii et. Se întâmplă însă ca devotamentul şi egoismul să se îndrepte către acelaşi obiect: lucrul acesta se observă în special în dragostea părinţilor, pirietenilor şi mai cu seamă a mamelor. De mortuisaut bene aut nihil: regulă falsă şi păgână. Vornnci de cei vii, spune lucruri bune sau taci. Aceasta ar scuti oamenii de bine de suferinţă, şi cât de uşor ar fi. Cât despre morţi, pentru ce să nu-i vorbim de rău? Lumea noastră, a adoptat din contră obiceiul necroloagelor şi al comemorărilor, nu se atribue defuncţilor decât laude extraordinar de exagerate, adică numai minciuni. Este o înşelare care îi face pe oameni sădispreţuiască concepţia răului şi a bunului. DUMINICA 1 DECEMBRIE 19.15 3 Lei teatrul Alhambra Azil matineu si seara Afacerea Kubinski * .in Comedie de Fodor Lazio cu IANCOVESCU, LISETTE VEREA SI NICULESCU-BUZEU Proectele fraţilor Isola Fraţii Isola directorii teatrului Mogador au renunţat de a mai monta opereta Trapezul sburător, pus în scenă de Charell la Londra şi care n’a avut prea mare succes. Au ales însă tot o operetă englezească ce va trece după Calul bălan. Opereta va fi intitulată „Tout passe” și se joacă de câteva luni în capitala Angliei. La Londra rolul principal al unei franțuzoaice e jucat de Jane Aubert. In versiunea franceză rolul va deveni rol de englezoaică și va fi jucat de Cynda Green. Un rol important va fi jucat de Milton.