Rampa, februarie 1936 (Anul 19, nr. 5414-5438)

1936-02-01 / nr. 5414

Amil 19, Bio, 5414 TEATRUL VESEL (Eforie) In fiecare seară la orele 9 si in matineu Joi Sâmbătă și Duminică „Unchiul lui Noaţă" Comedie în 3 acte de A. DE HERZ Cărţi pentru copii Din toate cărţile pe care le-­­ am primit în ultima vreme, cele care mi-au făcut mai multă plă-­ cere, au fost cela câteva cărţi pentru copii recent tipărite în editura Socec. Le-am păstrat câ­teva zile pe masă, şi dacă nu le-am citit pe toate din scoarţă până în scoarţă, a fost dintr-un fel de laşitate de „om serios”, care nu-şi permite asemenea e­­vaziuni.­­Nu îndrăzneam să înfrunt mustrarea tăcută, pe care cele câteva mii de pagini de roman şi esseu, cu a căror lectură am rămas în urmă, mi-ar fi adresa­t-o,­­văzându-mă citind „întâm­plările minunate din viaţa unui câine”, „Orfana” sau „Judecă­torul cel iscusit”. Dar cu ce plă­cere aş fi abandonat romanele de „psihologie” şî studiile de „doctrină” — cu ce plăcere le­­aş fi lăsat în somnoroasa lor gra­vitate, pentru a face în schimb o plimbare în copilărie, unde mă invitau „Puiul de vrabie” şi „Po­vestea cârtitorului”. Este cu si­guranţă în aceste poveşti şi mai mult adevăr şi mai multă ima­ginaţie, decât în literatura de banalităţi mature, care se pro­duce şi se consumă automat, în­­tr’o viaţă literară prosperă cum este a noastră-Au aceste câteva cărţi pentru copii nu ştiu ce ingenuitate de abecedar colorat — şi numai faptul de a le privi pozele este o adevărată odihnă a ochilor. Nu e rău să ne întoarcem din când în când în această lume, un­de nu se face psihologie şi un­de viaţa e foarte simplă, chiar când e grozav de serioasă. Nu cred că pentru a scrie „Întâm­plările minunate din viaţa unui ■câine”, un scriitor are nevoe de mai puţină pătrundere, de mai puţin tact, de mai puţină sensi­bilitate, decât i-ar cere nu ştiu ce roman de amor. Dimpotrivă, platitudinile şi clişeele merg cu mai multă uşurinţă într’un ro­man pentru „oameni mari”, de­cât într’o poveste pentru copii. Vulgaritatea se suportă greu în­tr’un basm.­­ încercarea editurii „Socec” de a face o adevărată bibliote­­­că a copiilor este, mi se pare, un fapt ce trebue urmărit cu a­­tenţie. Cu atenţie, dar fără ex­ces d­e bunăvoinţă- Experienţa în sine este frumoasă, dar este și foarte grea. Ea presupune mai multă răspundere în alegeri, mai mari exigente în prezenta­re, mai multă severitate în con­trol, decât orice altă întreprin­dere literară- O carte pentru copii este o carte de poezie Orice eroare devine repede in acest domeniu o grosolănie. Văd bunăoară că în cadrul colecţiei, pe care o inaugurează, ed­itura are intenţia să prezinte câteva mari opere din literatura universală, într-o versiune acce­sibilă copiilor şi tineretului-E foarte bine, dar este în ace­­laş timp un lucru foarte delicat şi plin de primejdii. Doamne! ce oroare poate ieşi dintr’o ma­re operă încăpută pe mâna unui măcelar de literatură, pentru care a rezuma este tot una cu a ciopârţi. Din fericire, colecţia începe cu un Don Chihote, rezumat de Paul Reboux. Reboux nu este umoristul, pe care în genere îl cunoaşte publicul cetitor de re­viste parisiene- El este înainte de orice un umorist, un bun cu­­nosător al clasicilor, o minte familiarizată cu marea proză şi cu marea poezie- Rezumatul său simplifică, fără să mutileze. Spiritul operei este păstrat-E un început, care trebue să rămână un criteriu. O bibliote­că­ pentru copii are greaua sar­cină de a fi instructivă, fără să fie şcolărească. Ea trebue să poată însufleţi primii paşi în cul­tură, evitând acel oribil spirit didactic, ce usucă lecturile şco­lare-Plăcerea de a fi primit aceste cârţi de tinereţe şi bucuria de a le fi răsfoit, mă obligă să spun cât de frumoasă iniţiati­va, dar şi cât este ea de grea. Mihail Sebastian BREVIAR VIATA ROMANEASCA apare mereu c cu o discreţie ce seamănă prea mult cu som­nolenta. Ce-i lipseşte bătrânei reviste pentru a fi actuală ? De ce amint­ia ei, re­­ggutată sau neregulată, cade într’o indiferenta aşa de greu de clintit ? ,şi totuşi o serioasă revistă literari de spirit radical, ar fi atât de bine venită astăzi ! Un „Don Quijote” în­­ediţie inte­­grală publica editura „Cugetarea”. In doua mari volume da aproape 1200 de pagini mărunt tipărite. Traducerea o semnează un domn A­.. Iaco­bescu. Sa speram că este o bună traducere demnă şi de textul­­operei şi de efortul — lăudabil •— al ■editorului. Dacă nu ne înşelăm, este prima •oară când Cervantes apare în roma­­n'-şte în versiune integrală. Suntem în 1936 şi... nu e prea de vreme NU AVEM nici o veste despre pre­­miul Tckh ghiol.Eforie. De obicei, da­­că nu ne înşală memoria manuscri­­seie se depuneau la începutul lui Fe­­bruarie. Sperăm că editura , Cultura Naţională’’ n'a renunţat la o iniţia­tivă, căreia ii datorăm până azi trei ţării de calitate. Premiul Tekirghiol.Eforie este în fond singura noastră distincţie lite­rară ce reprezintă o garanţie în con­­ştiinţa publicului cetitor.­ ­ DIN cărtile de politică, apărute in ultimul timp în Franţa, deosebit de justă pare să fie lucrarea d-lui Pierre Frédérix Etat des forces en France. Justă pentru că reprezintă un spi­­rit moderat, nepartizan, de cercetare obiectiva. Autorul însuş­işi rezumă poziţia într’un interview de curând acordat unei reviste pariziene. ..„Sunt înclinat a prevedea in Franţa mai mult o evoluţie decât o revoluţie. Dh, punct de vedere econo­­mic cred că până la urmă.... te va­­face Un compromis între necesităţile , noul şi instinctul de posesiune al mar­u­selor franceze.­­ Ne îndreptăm astfel către o specie de regim intermediar, în care repar,­liţia muncii devenind marea grija, privilegiile proprietăţii ar pierde în­­cetul cu încetul importanţa şi în cele din urmă initeresul lor. Din punct de vedere politic tot un compromis îmi pare verosimil; un compromis între exigența realizărilor și respectul formulelor. Se poate spu­­ne pe deo parte: va fi învins oricine va lupta împotriva principiului adu­­nărilor populare. De altă parte • va fi învingător acela care, împiedicând Parlamentul să fie vătămător• va face revoluția în interiorul parlamen­­tarismului”. s mmMMM—m———IIIII mmmw——----­ ■ Moartea Clarei Bott ri­vala Aíelinei Patti Primim din Londra ştirea că la Northstoke (Oxford) a murit în vârstă de 62 de ani una din cele mai însemnate cântăreţe a lumii, Clara Butt. Ea şi-a început cariera la vâr­sta de 10 ani, prima ei apariţe în Alberthale, fiind un senzaţio­nal eveniment artistic-Regina Victoria, entuziasmată de arta ei, o invită de repetate ori la Windsor Castle. In 1920, Clara Butt, primea din partea su­veranului engle­z titlul de „Lady of Great Britain. Această cântăreaţă, o contral­­tă unică, ai reuşit cu toată deo­sebirea de registru vocal să fie o rivală de temut a nu mai pu­ţin celebrelor soprane Adelina Patti şi Nelly Melba. In ultimul timp Clara Butt su­ferind de paralizia şirei spinării dădea concerte şezând, dar boa­la agravându-se a trebuit să re­nunţe pentru todeauna la ele spre imensa părere de rău a ad­miratorilor ei- %­m ............... ASOCIATIUNI" ——o Director : SCARLAT FRODA Petrecându-mi vacanţa Crăciu­nului la Paris m’a frapat încă un­dată deosebirea între jocul de scenă francez şi cel englezesc o nuanţă subtilă întrucât deosebi­rea lor nu consistă în teorii de­cretate, ci în manieră personală. Perenul, pe care lucrează as­tăzi autorii dramatici, este cam a­­celaş. Şi la Paris şi la Londra tendinţa este spre exploatarea istoriei, din care se inspiră subiec­tele, mai ales că piesele jucate în costume dau mai multă amploare spectacolelor. Drama caută să-şi anexeze câ­te ceva din fastul revistelor, pe când revista — mai ales la Paris — se depărtează la fastul cos­tumelor, rezumându-se în... nu­­duri acoperite cu vagi umbre, a­­runcate de draperii din aur şi argint. La Paris, (curios) — cu tot spiritul muşcător al francezi­lor, s-a cam renunţat în revistă la cuvântul spiritual, care a eşit din modă. Astfel revista parizia­nă se compune din nuduri şi mu­zică, ca eşafodaj principal, pe când în Londra ea conservă ceva din fastul bogat din anii trecuţi, la care se adaugă ironia şi calam­borurile, condimente la care en­­glejii nu pot renunţa atât de u­­şor.­ ­ Pentru jocul de scenă mă refer la actorii mai bine cunoscuţi bu­­cureştenilor din filme şi din spec­tacolele văzute la Paris. Carac­teristica jocului de scenă a lui Sacha Guitry, Fresnay, Escande, Yvonne Printemps Marie Bell, Elvira Popescu, Mary Marquet este exprimarea sentimentelor prin gesturi- Mâinile actorului francez sunt un accesoriu al joc­ ­i cului, mult mai impr­int decât chiar vocea. In „la fin du mon­­del" Sacha Guitry joacă un rol pe care îl redă mai muit prin ges­turi, prin mâini. Glume, pointe chiar, marcate cu ridicarea sau lăsarea în jos a unei mâini. Es­cande în rolul lui Ludovic XV din „Madame Quinze”, jucată la Comedie Francaise, are un re­marcabil, dar mic gest, aproape indescriptibil, dar care redă cu mult talent starea sufletească a regelui. Pierre Fresnay şi Y­­vonne Printemps reuşesc totuşi să se debaraseze de gesticulaţia franceză obişnuită, un „Margot“ la teatrul Marigny, jocul lor fiind mai sobru, mai concentrat. Este adevărat că rolul ducelui d'An­jou (mai târziu regele Henri III) cere imperios reducerea gesturi­lor umflate, dar Yvonne are li­bertatea să-și aleagă expresia, și a preferat jocul sobru adoptat mai mult de actorii englezi. In adevăr John Gielgud, La­wrence Olivier, Sir Seymour, Blicks, Sir Cedric Hardwicke,­­e­rene Winiburgh, Barbara Evf­rr­t, socotiţi ca cei tm­­ buni ac­tor la Londra se remarcă prin acest joc specific englezesc. Ei nu au acea viociune a actorilor francezi, dar sunt dotaţi cu acel minunat, specific „sense of h­u­­mour“, concentrează întreg jo­cul lor de scenă în inflexiunea vocii şi în variaţiile expresiei fe­ţei: mimica. Expresia ochilor es­te tot atât de cultivată. Este extraordinar cât de bine se poate distinge chiar din ulti­mul rând al galeriei expresia în­tipărită în ochii actorului! Jocul actorului englez e mai concen­trat mai sigur, el nu se împrăş­tie. E poate mai rece, mai nesin­cer uneori, dar e un joc unitar şi disciplinat. Este vorba de uni­­tatea dintre stat şi cei din rolu­rile secundare. La Paris pe când actorul prin­cipal excelează în expunerea sen­timentelor prin gesturi, ceilalți mai mici insistă asupra vocei sau a mimicei, din care pricină sufe­ră unitatea spectacolului. L-am văzut pe Sir Cedric Hard­wicke în „Tovarăşi“ alături de Eugenie Leontovitch aici la Lon­dra. Spectacolul este bun, dar se relevă lipsa de unitate, care ar fi făcut spectacolul desăvârşit. Temy Shane Continuare în ultima pagină De la corespondenţa noastră din Londra Teatrul şi jocul actorului englez în comparaţie cu teatrul şi jocul francez John Gielgud BjHgannBMMiiiiMi'awnMg——a— VARIETĂŢI REGELE ŞI POETUL Cu toate că poseda cinci mag­nifice biblioteci la Sandringham, Buckingham şi Windsor, George al V-lea nu era un mare cititor. Totuşi citea adeseori seara câ­te un roman poliţist. II iubea pe Kipling şi-l primi­se de multe ori la palat. Dacă simţea însă o deosebită plăcere stând de vorbă cu poetul nu tot acelaş lucru era cu opera sa pe care o cunoştea destul de vag. Dealtfel prefera să-i poves­­tească Kipling însuşi romanele sale. Scriitorul se consola, asigu­rând pe ceilalţi că un rege n’are nevoie să citească. PRIETENII PRINŢULUI DE WALLES Noul suveran britanic Eduard al Vlll-lea cunoaşte foarte bine limba franceză. Ca cititor insă e tot atât de puţin asiduu ca şi ta­tăl sau. Preferă cunoştinţa per­sonală a scriitorilor operilor lor. Ca prinţ de Walles a întreţi­nut legături cu d-nii Paul Mo­rand şi Andre Maurois, relaţii la care desigur că Eduard al VIII- lea nu va renunţa. KIPLING IN INTIMITATE Acela care a făurit mistica im­perială, şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii departe de Londra. Rudyard Kipling transformase lângă Sussex un palat al Renaş­­terii într’o mică căsuţă agreabi­lă. Aci autorul „Cărţii Junglei” nu neglija nici una din ocupaţiile domestice. Fiind misantrop, se ferea de gazetari şi de vizitatori indis­creţi. Am putea spune că sin­gurul său prieten era cockerul său Michel, care nu-l părăsia niciodată, şi care asculta foarte atent la flueraşul de argint de care se servia poetul pentru a-l chema. UN OM BOGAT Kipling a lăsat în urma sa o imensă avere evaluată la suma de trei sute nouăzeci şi două de milioane de lei, în moneda noas­tră. Autorul „Cărţii Junglei” nu şi-a închipuit niciodată că ar pu­tea fi atât de bogat, şi continua să trăiască modest aproape ca­lic în mica sa căsuţă din Surrey. Era asigurat pe viaţă şi îşi re­­înnoise tocmai asigurarea Înain­te ca moartea să-l surprindă. Scrupulos până la capăt a lă­sat un testament de 17 pagini în care sunt aranjate în toate amă­nuntele detaliile succesiunii. PENTRU COMENTATORII LUI KIPLING Louis Fabulei, care a tradus în limba franceză, în tovărăşie cu Robert d’Humiferes şi alţi di­verşi colaboratori englezi o ma­­re parte din opera lui Kipling, a murit acum doi ani în Norman­dia lăsând ca moştenitor al tu­turor hârtiilor sale pe Henry de Montherlant. Biblioteca aceasta posedă pie­se unice, şi bine­înţeles o serie din primele ediţii din traducerile lui Kiping, care conţin observaţii foarte interesante pentru un vii­­tor comentator. ERNEST FLAMARION $1 JULES RENARD Dintre toate cărţile editate de Ernest Flamarion — mort de cu­­rând — acea pentru care era mai mândru a fost fără Îndoială „Poil de Carotte” (Roşcovanul). Editorul şi scriitorul s’au cu­noscut prin intermediul lui Ca­mille Flammarion, astronomul, frate cu primul, şi prieten cu cel de al doilea. Exceptând „l’Eor­­nifleur”, „Poli de Carotte” era prima lucrare mare a lui Jules Ren­ard. „Nu era prea obişnuit cu li­brăria, spunea mai târziu Er­nest Flammarion”. Rămăsese foarte autor, puţin „literat” chiar în birou, in mijlocul secretarilor şi al băeţilor de prăvălie. îmi amintesc că într’o zi traversând împreună cu mine prăvălia se simţi foarte vexat din cauza u­­nui băiat care orânduind cărţile in raft striga un „Pol” doi „Po­li” trei „Poli”. Găsia foarte pu­ţin nimerit procedeul şi ar fi do­rit mai mult respect pentru ti­tlul capodoperei sale. Dealtfel toată viaţa, Renard nu s'a împă­cat niciodată cu soiul acela de camaraderie complice care ter­mină prin a uni pe toţi aceia cari trăesc în jurul cărţii...” Ernest Flammarion adăuga: „Era timiditate şi nu lipsă de modestie dealtfel. Când i-am a­­nunţat o a doua ediţie a operii sale, fu cu totul emoţionat şi îmi mulţumi călduros...” „NAPOLEONUL” LUI EDGAR QUINET Se împlinesc o sută de ani de când cunoscutul prieten al Ro­mâniei Edgar Quinet a publicat un mare poem epic în cincizeci de cântece, intitulat „Napoleon”. Edgar Quinet a lucrat trei ani la această operă. Cei doi oameni cari l-au încu­rajat în munca sa au fost Saint­ Beuve şi Béranger. Severitatea lui Edgar Quinet faţă de sine şi opera sa era e­­normă. Influenţat de poemele se­colului al doisprezecelea, a vrut să dea poeziei sale o formă nai­vă, liberă şi destul de neglijată­. Dintre acestea face parte frag­mentul publicat în „Revue des Deux Mondes” In 1834 Quinet însă văzu repede greşala şi re­nunţă a-l mai cânta pe Napoleon cu simplicitatea truverilor me­dievali. Din 8000 de versuri su­primă 3000, bine­înţeles dialogul între timbale, trompete, spade­­căşti al căror stil era prea sim­plu. Cu toate eforturile depuse „Na­poleon” nu se bucură de prea mult succes. Quinet înțelese și nu mai scrise niciodată versuri. G. B. S. LA HOLLYWOOD Cu ocazia unei călătorii la Hollywood, Bernard Shaw a stat de vorbă cu Samuel Gold­­wyn, director al uneia din cele mai mari case de filme ameri­­cane. Imediat se răspândise zvo­nul la Hollywood că unele din operile lui Bernard Shaw vor fi transpuse pe ecran. Reporterii asediară imediat pe Shaw pen­tru a căpăta confirmarea aces­tui zvon „Din fericire nu ne-am înţeles a răspuns sec Bernard Shaw­­înţelegeţi: D. Goldwyn se inte­resează numai de chestiunea artistică iar eu numai de cea co­­mercială B B Sâmbătă 1 Februarie 1936 3 K­ JLIB M, La Teatrul REGINA MARIA In fiecare seară Lozul cel Mare I cu lény mm I $i¥. MAXIMILIAN Grock vorbeşte despre „Arta de a face pe oameni să râdă“ Arta comicului, arta clownului are multe taine pentru publicul care se mulţumeşte să râdă şi să aplaude. Grock spune că pentru aceasta este, nevoie de multă psihologie. Trebuie să cunoşti felul deosebit de a reacţiona al diferitelor ca­­tegorii de indivizi. Câteodată întâmplarea te aju­tă, punându-ţi la dispoziţie mij­loace neaşteptate şi această sur­priză are cel mai mare efect. Dacă eşti surprins de ceva co­mic, acesta acţionează mai pu­ternic decât ceea ce a fost dinain­te pregătit, producând o ilaritate cu mult mai intensă. ■ Efecte comice se obţin şi prin­­tr’un răspuns neaşteptat. Răspun­sul prompt va fi nu un „banc“ vechi, ci unul nou, proaspăt-Bineînţeles că există şi vorbe voit comice, există un program; totul depinde de cel care vorbe­şte şi despre ce vorbeşte. Comicul e talent nativ, aidoma picturei, sculpturei, muzicii, dan­­sului. Nu odată, spune Grock, m’am întrebat de ce par comic. El este în viaţa particulară un om cât se poate de serios, dar totul se schimbă în faţa publicului. A­cesta este pentru Grock muza in­spiratoare, ea te face să vor­beşti despre ceva despre care n’aveai habar­­cu puţin înainte. Prinzi ce-ţi „dă“ mulţimea, eşti doar „ureche“, vrei şi trebue să vezi totul pentru a putea prinde cât mai mult... Asta-i cheia reu­şitei. Comicul e ce­va foarte divers. Spectatorii sunt captaţi de gro­tesc, de ceea ce e bătător la ochi- Nu înţeleg comicul decât sub for­ma unui tip care se poticneşte pe covor sau care ducând un o­­biect greu, masiv, îl lasă de repe­tate ori să-i scape din mâini. Pe Grock îl prinde gluma sim­plă asupra căreia, din partea al­tora, s’ar zâmbi anemic, la el se râde cu hohote. El lucrează cu fineţe, spiritul lui e imediat cu înţeles şi scop. Nimic nu-i fără legătură şi în orice caz ce­i ce râd sunt de partea lui. Grock face şi muzică, care place oricui. A face pe oameni să râdă, tre­buie subliniat, nu e uşor. Co­micii au griji din cauza timpuri­lor vitrege, unii n’au măcar bani pentru reprezentaţie. Numai ilu­zia unei bucurii îi face să res­pire în voie. I Trebuie să ai milă şi bunătate. Căci de această bunătate a hu­morului, piesa pe care orice clown trebuie s’o cunoască, depin­de succesul. »I Clownii o duc mult mai greu decât actorii. Ei n’au nici texte de învăţat nici altceva, totul este improvizaţii zilnic au de lucru ceva nou, zilnic luptă. Rolul nu se învaţă, nu-i dic­tează adversarul, publicul, pe ca­re trebuie să-l facă să râdă. Psihologia comicului în genul lui Grock trebuie să fie ştiinţifi­­că. Aceşti alungători ai grijilor, trebue să umble dealungul şi dea latul globului. Peste tot întânesc alţi oameni, alte situaţii. Diferen­ţele de climă, de temperament în­tre locuitorii de la ţară şi cei de la oraş, diversele ocupaţii ale popoa­relor, nu trebuiesc să fie trecute cu vederea.­­ Din acest calcul doar­ se poate confecţiona râsul, liberator, con­solator, extras din „omenesc" şi proectat în inimile oamenilor. Asta este ocupaţia clovnilor m­a i uşoară. Dar umană, mai ales în ziua de azi. . Un teatru chinezesc la Viena Strălucirea şi farmecul orientului e evocat la Viena de o trupa chineză. Conducătorul acestei minunate tru­pe este prof. Hundhausen, iar an­­sam­blul se compune din chinezi şi germani, cu o orchestră tom­ată din 4 oameni sub conducerea prof. uni­versităţii naţionale“ din Peking, Wangshancsien. Trupa este venită din Peking cu trenul la Viena, de unde va cutreera şi alte ţări occidentale, dănd repre­­zentaţii peste tot.. Teatrul chinezesc, dispreţueşte rea­lul, totul fiind cuprins în mimică şi text. Decorul e inexistent, el poate îi şi o suprafaţă neagră, chinezii nu-l văd. Se întâmplă ca pe peretele din fund al unei scene chineze să vezi atârnând afişa. Piesele clasice ale repertoriului a­­cestui teatru exotic sunt: „Das West­zimmer (Si Hsiang Dji), „Die Laube” (Pi Pa Dji), Die Flaeonienlaube (Mu Dan Ting). Ele au fost texual traduse In limba germană cu concursul unor specialiști chinezi, spre a fi cât mai adecvate originalelor. Sunt povești de dragoste, compuse din scene când lirice, când ,epice, a­­companiate de muzică. Felul de a cânta textul caracteris­tic chinezilor, este inlocuit prin reci, ţări, dar a fost păstrat întocmai tes­tul ritmic de exprimare al Orientu­lui. Costumele sunt pur chinezeşti. Teatrul chinez nu-i decit împlini­­rea dorinţelor teatrului modern : c­ artă scenică cât mai simplă şi cât mai interiorizată. Ceea ce a sosit la Viena, din Înde­părtatul Orient va fi un stimulent, preţios pentru teatrul european. Prima reprezenatie a ansamblului chinez va ave­a loc la 1 Februarie in „Relontensaal”, se va juca „Der träum in der Paeonienlaube”. . $ftrl artistice am Anglia CONSTANCE BENNETT SI EDMUND LOWE SOSESC IN ANGLIA Vedeta americană Constance Benett va sosi la Londra la 5 Februarie pentru­ a juca în 2 filme: Every Hung şi Thunder is The Hawk. Edmund Lowe a sosit de câ­teva zile şi va juca în filmul The Wrecker. Partenera va urma să fie actriţa Sally Eilers, dar me­dicii americani n’au lăsat-o să facă o atât de lungă călătorie-Paul Cavanagh care a jucat cu Elisa Landi în filmul L’Em­­prise du passe a sosit la Londra şi va începe să joace într’un film de Bernard Vartrais Dusty Ermine”. Actriţa Elsa Lanchester care e soţia lui Charles Laughton va fi vedeta unui film de scurt me­traj ce va fi turnat la Studioul Warten Hall. Regisorul Alfred Hitchock a terminat în trei săptămâni filmul „Agentul secret” cu John Giel­gud. --------- _­ ­--- ---­

Next