Rampa, februarie 1936 (Anul 19, nr. 5414-5438)
1936-02-01 / nr. 5414
Amil 19, Bio, 5414 TEATRUL VESEL (Eforie) In fiecare seară la orele 9 si in matineu Joi Sâmbătă și Duminică „Unchiul lui Noaţă" Comedie în 3 acte de A. DE HERZ Cărţi pentru copii Din toate cărţile pe care le- am primit în ultima vreme, cele care mi-au făcut mai multă plă- cere, au fost cela câteva cărţi pentru copii recent tipărite în editura Socec. Le-am păstrat câteva zile pe masă, şi dacă nu le-am citit pe toate din scoarţă până în scoarţă, a fost dintr-un fel de laşitate de „om serios”, care nu-şi permite asemenea evaziuni.Nu îndrăzneam să înfrunt mustrarea tăcută, pe care cele câteva mii de pagini de roman şi esseu, cu a căror lectură am rămas în urmă, mi-ar fi adresat-o,văzându-mă citind „întâmplările minunate din viaţa unui câine”, „Orfana” sau „Judecătorul cel iscusit”. Dar cu ce plăcere aş fi abandonat romanele de „psihologie” şî studiile de „doctrină” — cu ce plăcere leaş fi lăsat în somnoroasa lor gravitate, pentru a face în schimb o plimbare în copilărie, unde mă invitau „Puiul de vrabie” şi „Povestea cârtitorului”. Este cu siguranţă în aceste poveşti şi mai mult adevăr şi mai multă imaginaţie, decât în literatura de banalităţi mature, care se produce şi se consumă automat, într’o viaţă literară prosperă cum este a noastră-Au aceste câteva cărţi pentru copii nu ştiu ce ingenuitate de abecedar colorat — şi numai faptul de a le privi pozele este o adevărată odihnă a ochilor. Nu e rău să ne întoarcem din când în când în această lume, unde nu se face psihologie şi unde viaţa e foarte simplă, chiar când e grozav de serioasă. Nu cred că pentru a scrie „Întâmplările minunate din viaţa unui ■câine”, un scriitor are nevoe de mai puţină pătrundere, de mai puţin tact, de mai puţină sensibilitate, decât i-ar cere nu ştiu ce roman de amor. Dimpotrivă, platitudinile şi clişeele merg cu mai multă uşurinţă într’un roman pentru „oameni mari”, decât într’o poveste pentru copii. Vulgaritatea se suportă greu într’un basm. încercarea editurii „Socec” de a face o adevărată bibliotecă a copiilor este, mi se pare, un fapt ce trebue urmărit cu atenţie. Cu atenţie, dar fără exces de bunăvoinţă- Experienţa în sine este frumoasă, dar este și foarte grea. Ea presupune mai multă răspundere în alegeri, mai mari exigente în prezentare, mai multă severitate în control, decât orice altă întreprindere literară- O carte pentru copii este o carte de poezie Orice eroare devine repede in acest domeniu o grosolănie. Văd bunăoară că în cadrul colecţiei, pe care o inaugurează, editura are intenţia să prezinte câteva mari opere din literatura universală, într-o versiune accesibilă copiilor şi tineretului-E foarte bine, dar este în acelaş timp un lucru foarte delicat şi plin de primejdii. Doamne! ce oroare poate ieşi dintr’o mare operă încăpută pe mâna unui măcelar de literatură, pentru care a rezuma este tot una cu a ciopârţi. Din fericire, colecţia începe cu un Don Chihote, rezumat de Paul Reboux. Reboux nu este umoristul, pe care în genere îl cunoaşte publicul cetitor de reviste parisiene- El este înainte de orice un umorist, un bun cunosător al clasicilor, o minte familiarizată cu marea proză şi cu marea poezie- Rezumatul său simplifică, fără să mutileze. Spiritul operei este păstrat-E un început, care trebue să rămână un criteriu. O bibliotecă pentru copii are greaua sarcină de a fi instructivă, fără să fie şcolărească. Ea trebue să poată însufleţi primii paşi în cultură, evitând acel oribil spirit didactic, ce usucă lecturile şcolare-Plăcerea de a fi primit aceste cârţi de tinereţe şi bucuria de a le fi răsfoit, mă obligă să spun cât de frumoasă iniţiativa, dar şi cât este ea de grea. Mihail Sebastian BREVIAR VIATA ROMANEASCA apare mereu c cu o discreţie ce seamănă prea mult cu somnolenta. Ce-i lipseşte bătrânei reviste pentru a fi actuală ? De ce amintia ei, reggutată sau neregulată, cade într’o indiferenta aşa de greu de clintit ? ,şi totuşi o serioasă revistă literari de spirit radical, ar fi atât de bine venită astăzi ! Un „Don Quijote” înediţie integrală publica editura „Cugetarea”. In doua mari volume da aproape 1200 de pagini mărunt tipărite. Traducerea o semnează un domn A.. Iacobescu. Sa speram că este o bună traducere demnă şi de textuloperei şi de efortul — lăudabil •— al ■editorului. Dacă nu ne înşelăm, este prima •oară când Cervantes apare în roman'-şte în versiune integrală. Suntem în 1936 şi... nu e prea de vreme NU AVEM nici o veste despre premiul Tckh ghiol.Eforie. De obicei, dacă nu ne înşală memoria manuscriseie se depuneau la începutul lui Februarie. Sperăm că editura , Cultura Naţională’’ n'a renunţat la o iniţiativă, căreia ii datorăm până azi trei ţării de calitate. Premiul Tekirghiol.Eforie este în fond singura noastră distincţie literară ce reprezintă o garanţie în conştiinţa publicului cetitor. DIN cărtile de politică, apărute in ultimul timp în Franţa, deosebit de justă pare să fie lucrarea d-lui Pierre Frédérix Etat des forces en France. Justă pentru că reprezintă un spirit moderat, nepartizan, de cercetare obiectiva. Autorul însuşişi rezumă poziţia într’un interview de curând acordat unei reviste pariziene. ..„Sunt înclinat a prevedea in Franţa mai mult o evoluţie decât o revoluţie. Dh, punct de vedere economic cred că până la urmă.... te vaface Un compromis între necesităţile , noul şi instinctul de posesiune al maruselor franceze. Ne îndreptăm astfel către o specie de regim intermediar, în care repar,liţia muncii devenind marea grija, privilegiile proprietăţii ar pierde încetul cu încetul importanţa şi în cele din urmă initeresul lor. Din punct de vedere politic tot un compromis îmi pare verosimil; un compromis între exigența realizărilor și respectul formulelor. Se poate spune pe deo parte: va fi învins oricine va lupta împotriva principiului adunărilor populare. De altă parte • va fi învingător acela care, împiedicând Parlamentul să fie vătămător• va face revoluția în interiorul parlamentarismului”. s mmMMM—m———IIIII mmmw——---- ■ Moartea Clarei Bott rivala Aíelinei Patti Primim din Londra ştirea că la Northstoke (Oxford) a murit în vârstă de 62 de ani una din cele mai însemnate cântăreţe a lumii, Clara Butt. Ea şi-a început cariera la vârsta de 10 ani, prima ei apariţe în Alberthale, fiind un senzaţional eveniment artistic-Regina Victoria, entuziasmată de arta ei, o invită de repetate ori la Windsor Castle. In 1920, Clara Butt, primea din partea suveranului englez titlul de „Lady of Great Britain. Această cântăreaţă, o contraltă unică, ai reuşit cu toată deosebirea de registru vocal să fie o rivală de temut a nu mai puţin celebrelor soprane Adelina Patti şi Nelly Melba. In ultimul timp Clara Butt suferind de paralizia şirei spinării dădea concerte şezând, dar boala agravându-se a trebuit să renunţe pentru todeauna la ele spre imensa părere de rău a admiratorilor ei- %m ............... ASOCIATIUNI" ——o Director : SCARLAT FRODA Petrecându-mi vacanţa Crăciunului la Paris m’a frapat încă undată deosebirea între jocul de scenă francez şi cel englezesc o nuanţă subtilă întrucât deosebirea lor nu consistă în teorii decretate, ci în manieră personală. Perenul, pe care lucrează astăzi autorii dramatici, este cam acelaş. Şi la Paris şi la Londra tendinţa este spre exploatarea istoriei, din care se inspiră subiectele, mai ales că piesele jucate în costume dau mai multă amploare spectacolelor. Drama caută să-şi anexeze câte ceva din fastul revistelor, pe când revista — mai ales la Paris — se depărtează la fastul costumelor, rezumându-se în... nuduri acoperite cu vagi umbre, aruncate de draperii din aur şi argint. La Paris, (curios) — cu tot spiritul muşcător al francezilor, s-a cam renunţat în revistă la cuvântul spiritual, care a eşit din modă. Astfel revista pariziană se compune din nuduri şi muzică, ca eşafodaj principal, pe când în Londra ea conservă ceva din fastul bogat din anii trecuţi, la care se adaugă ironia şi calamborurile, condimente la care englejii nu pot renunţa atât de uşor. Pentru jocul de scenă mă refer la actorii mai bine cunoscuţi bucureştenilor din filme şi din spectacolele văzute la Paris. Caracteristica jocului de scenă a lui Sacha Guitry, Fresnay, Escande, Yvonne Printemps Marie Bell, Elvira Popescu, Mary Marquet este exprimarea sentimentelor prin gesturi- Mâinile actorului francez sunt un accesoriu al joc i cului, mult mai imprint decât chiar vocea. In „la fin du mondel" Sacha Guitry joacă un rol pe care îl redă mai muit prin gesturi, prin mâini. Glume, pointe chiar, marcate cu ridicarea sau lăsarea în jos a unei mâini. Escande în rolul lui Ludovic XV din „Madame Quinze”, jucată la Comedie Francaise, are un remarcabil, dar mic gest, aproape indescriptibil, dar care redă cu mult talent starea sufletească a regelui. Pierre Fresnay şi Yvonne Printemps reuşesc totuşi să se debaraseze de gesticulaţia franceză obişnuită, un „Margot“ la teatrul Marigny, jocul lor fiind mai sobru, mai concentrat. Este adevărat că rolul ducelui d'Anjou (mai târziu regele Henri III) cere imperios reducerea gesturilor umflate, dar Yvonne are libertatea să-și aleagă expresia, și a preferat jocul sobru adoptat mai mult de actorii englezi. In adevăr John Gielgud, Lawrence Olivier, Sir Seymour, Blicks, Sir Cedric Hardwicke,erene Winiburgh, Barbara Evfrrt, socotiţi ca cei tm buni actor la Londra se remarcă prin acest joc specific englezesc. Ei nu au acea viociune a actorilor francezi, dar sunt dotaţi cu acel minunat, specific „sense of humour“, concentrează întreg jocul lor de scenă în inflexiunea vocii şi în variaţiile expresiei feţei: mimica. Expresia ochilor este tot atât de cultivată. Este extraordinar cât de bine se poate distinge chiar din ultimul rând al galeriei expresia întipărită în ochii actorului! Jocul actorului englez e mai concentrat mai sigur, el nu se împrăştie. E poate mai rece, mai nesincer uneori, dar e un joc unitar şi disciplinat. Este vorba de unitatea dintre stat şi cei din rolurile secundare. La Paris pe când actorul principal excelează în expunerea sentimentelor prin gesturi, ceilalți mai mici insistă asupra vocei sau a mimicei, din care pricină suferă unitatea spectacolului. L-am văzut pe Sir Cedric Hardwicke în „Tovarăşi“ alături de Eugenie Leontovitch aici la Londra. Spectacolul este bun, dar se relevă lipsa de unitate, care ar fi făcut spectacolul desăvârşit. Temy Shane Continuare în ultima pagină De la corespondenţa noastră din Londra Teatrul şi jocul actorului englez în comparaţie cu teatrul şi jocul francez John Gielgud BjHgannBMMiiiiMi'awnMg——a— VARIETĂŢI REGELE ŞI POETUL Cu toate că poseda cinci magnifice biblioteci la Sandringham, Buckingham şi Windsor, George al V-lea nu era un mare cititor. Totuşi citea adeseori seara câte un roman poliţist. II iubea pe Kipling şi-l primise de multe ori la palat. Dacă simţea însă o deosebită plăcere stând de vorbă cu poetul nu tot acelaş lucru era cu opera sa pe care o cunoştea destul de vag. Dealtfel prefera să-i povestească Kipling însuşi romanele sale. Scriitorul se consola, asigurând pe ceilalţi că un rege n’are nevoie să citească. PRIETENII PRINŢULUI DE WALLES Noul suveran britanic Eduard al Vlll-lea cunoaşte foarte bine limba franceză. Ca cititor insă e tot atât de puţin asiduu ca şi tatăl sau. Preferă cunoştinţa personală a scriitorilor operilor lor. Ca prinţ de Walles a întreţinut legături cu d-nii Paul Morand şi Andre Maurois, relaţii la care desigur că Eduard al VIII- lea nu va renunţa. KIPLING IN INTIMITATE Acela care a făurit mistica imperială, şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii departe de Londra. Rudyard Kipling transformase lângă Sussex un palat al Renaşterii într’o mică căsuţă agreabilă. Aci autorul „Cărţii Junglei” nu neglija nici una din ocupaţiile domestice. Fiind misantrop, se ferea de gazetari şi de vizitatori indiscreţi. Am putea spune că singurul său prieten era cockerul său Michel, care nu-l părăsia niciodată, şi care asculta foarte atent la flueraşul de argint de care se servia poetul pentru a-l chema. UN OM BOGAT Kipling a lăsat în urma sa o imensă avere evaluată la suma de trei sute nouăzeci şi două de milioane de lei, în moneda noastră. Autorul „Cărţii Junglei” nu şi-a închipuit niciodată că ar putea fi atât de bogat, şi continua să trăiască modest aproape calic în mica sa căsuţă din Surrey. Era asigurat pe viaţă şi îşi reînnoise tocmai asigurarea Înainte ca moartea să-l surprindă. Scrupulos până la capăt a lăsat un testament de 17 pagini în care sunt aranjate în toate amănuntele detaliile succesiunii. PENTRU COMENTATORII LUI KIPLING Louis Fabulei, care a tradus în limba franceză, în tovărăşie cu Robert d’Humiferes şi alţi diverşi colaboratori englezi o mare parte din opera lui Kipling, a murit acum doi ani în Normandia lăsând ca moştenitor al tuturor hârtiilor sale pe Henry de Montherlant. Biblioteca aceasta posedă piese unice, şi bineînţeles o serie din primele ediţii din traducerile lui Kiping, care conţin observaţii foarte interesante pentru un viitor comentator. ERNEST FLAMARION $1 JULES RENARD Dintre toate cărţile editate de Ernest Flamarion — mort de curând — acea pentru care era mai mândru a fost fără Îndoială „Poil de Carotte” (Roşcovanul). Editorul şi scriitorul s’au cunoscut prin intermediul lui Camille Flammarion, astronomul, frate cu primul, şi prieten cu cel de al doilea. Exceptând „l’Eornifleur”, „Poli de Carotte” era prima lucrare mare a lui Jules Renard. „Nu era prea obişnuit cu librăria, spunea mai târziu Ernest Flammarion”. Rămăsese foarte autor, puţin „literat” chiar în birou, in mijlocul secretarilor şi al băeţilor de prăvălie. îmi amintesc că într’o zi traversând împreună cu mine prăvălia se simţi foarte vexat din cauza unui băiat care orânduind cărţile in raft striga un „Pol” doi „Poli” trei „Poli”. Găsia foarte puţin nimerit procedeul şi ar fi dorit mai mult respect pentru titlul capodoperei sale. Dealtfel toată viaţa, Renard nu s'a împăcat niciodată cu soiul acela de camaraderie complice care termină prin a uni pe toţi aceia cari trăesc în jurul cărţii...” Ernest Flammarion adăuga: „Era timiditate şi nu lipsă de modestie dealtfel. Când i-am anunţat o a doua ediţie a operii sale, fu cu totul emoţionat şi îmi mulţumi călduros...” „NAPOLEONUL” LUI EDGAR QUINET Se împlinesc o sută de ani de când cunoscutul prieten al României Edgar Quinet a publicat un mare poem epic în cincizeci de cântece, intitulat „Napoleon”. Edgar Quinet a lucrat trei ani la această operă. Cei doi oameni cari l-au încurajat în munca sa au fost Saint Beuve şi Béranger. Severitatea lui Edgar Quinet faţă de sine şi opera sa era enormă. Influenţat de poemele secolului al doisprezecelea, a vrut să dea poeziei sale o formă naivă, liberă şi destul de neglijată. Dintre acestea face parte fragmentul publicat în „Revue des Deux Mondes” In 1834 Quinet însă văzu repede greşala şi renunţă a-l mai cânta pe Napoleon cu simplicitatea truverilor medievali. Din 8000 de versuri suprimă 3000, bineînţeles dialogul între timbale, trompete, spadecăşti al căror stil era prea simplu. Cu toate eforturile depuse „Napoleon” nu se bucură de prea mult succes. Quinet înțelese și nu mai scrise niciodată versuri. G. B. S. LA HOLLYWOOD Cu ocazia unei călătorii la Hollywood, Bernard Shaw a stat de vorbă cu Samuel Goldwyn, director al uneia din cele mai mari case de filme americane. Imediat se răspândise zvonul la Hollywood că unele din operile lui Bernard Shaw vor fi transpuse pe ecran. Reporterii asediară imediat pe Shaw pentru a căpăta confirmarea acestui zvon „Din fericire nu ne-am înţeles a răspuns sec Bernard Shawînţelegeţi: D. Goldwyn se interesează numai de chestiunea artistică iar eu numai de cea comercială B B Sâmbătă 1 Februarie 1936 3 K JLIB M, La Teatrul REGINA MARIA In fiecare seară Lozul cel Mare I cu lény mm I $i¥. MAXIMILIAN Grock vorbeşte despre „Arta de a face pe oameni să râdă“ Arta comicului, arta clownului are multe taine pentru publicul care se mulţumeşte să râdă şi să aplaude. Grock spune că pentru aceasta este, nevoie de multă psihologie. Trebuie să cunoşti felul deosebit de a reacţiona al diferitelor categorii de indivizi. Câteodată întâmplarea te ajută, punându-ţi la dispoziţie mijloace neaşteptate şi această surpriză are cel mai mare efect. Dacă eşti surprins de ceva comic, acesta acţionează mai puternic decât ceea ce a fost dinainte pregătit, producând o ilaritate cu mult mai intensă. ■ Efecte comice se obţin şi printr’un răspuns neaşteptat. Răspunsul prompt va fi nu un „banc“ vechi, ci unul nou, proaspăt-Bineînţeles că există şi vorbe voit comice, există un program; totul depinde de cel care vorbeşte şi despre ce vorbeşte. Comicul e talent nativ, aidoma picturei, sculpturei, muzicii, dansului. Nu odată, spune Grock, m’am întrebat de ce par comic. El este în viaţa particulară un om cât se poate de serios, dar totul se schimbă în faţa publicului. Acesta este pentru Grock muza inspiratoare, ea te face să vorbeşti despre ceva despre care n’aveai habarcu puţin înainte. Prinzi ce-ţi „dă“ mulţimea, eşti doar „ureche“, vrei şi trebue să vezi totul pentru a putea prinde cât mai mult... Asta-i cheia reuşitei. Comicul e ceva foarte divers. Spectatorii sunt captaţi de grotesc, de ceea ce e bătător la ochi- Nu înţeleg comicul decât sub forma unui tip care se poticneşte pe covor sau care ducând un obiect greu, masiv, îl lasă de repetate ori să-i scape din mâini. Pe Grock îl prinde gluma simplă asupra căreia, din partea altora, s’ar zâmbi anemic, la el se râde cu hohote. El lucrează cu fineţe, spiritul lui e imediat cu înţeles şi scop. Nimic nu-i fără legătură şi în orice caz cei ce râd sunt de partea lui. Grock face şi muzică, care place oricui. A face pe oameni să râdă, trebuie subliniat, nu e uşor. Comicii au griji din cauza timpurilor vitrege, unii n’au măcar bani pentru reprezentaţie. Numai iluzia unei bucurii îi face să respire în voie. I Trebuie să ai milă şi bunătate. Căci de această bunătate a humorului, piesa pe care orice clown trebuie s’o cunoască, depinde succesul. »I Clownii o duc mult mai greu decât actorii. Ei n’au nici texte de învăţat nici altceva, totul este improvizaţii zilnic au de lucru ceva nou, zilnic luptă. Rolul nu se învaţă, nu-i dictează adversarul, publicul, pe care trebuie să-l facă să râdă. Psihologia comicului în genul lui Grock trebuie să fie ştiinţifică. Aceşti alungători ai grijilor, trebue să umble dealungul şi dea latul globului. Peste tot întânesc alţi oameni, alte situaţii. Diferenţele de climă, de temperament între locuitorii de la ţară şi cei de la oraş, diversele ocupaţii ale popoarelor, nu trebuiesc să fie trecute cu vederea. Din acest calcul doar se poate confecţiona râsul, liberator, consolator, extras din „omenesc" şi proectat în inimile oamenilor. Asta este ocupaţia clovnilor ma i uşoară. Dar umană, mai ales în ziua de azi. . Un teatru chinezesc la Viena Strălucirea şi farmecul orientului e evocat la Viena de o trupa chineză. Conducătorul acestei minunate trupe este prof. Hundhausen, iar ansamblul se compune din chinezi şi germani, cu o orchestră tomată din 4 oameni sub conducerea prof. universităţii naţionale“ din Peking, Wangshancsien. Trupa este venită din Peking cu trenul la Viena, de unde va cutreera şi alte ţări occidentale, dănd reprezentaţii peste tot.. Teatrul chinezesc, dispreţueşte realul, totul fiind cuprins în mimică şi text. Decorul e inexistent, el poate îi şi o suprafaţă neagră, chinezii nu-l văd. Se întâmplă ca pe peretele din fund al unei scene chineze să vezi atârnând afişa. Piesele clasice ale repertoriului acestui teatru exotic sunt: „Das Westzimmer (Si Hsiang Dji), „Die Laube” (Pi Pa Dji), Die Flaeonienlaube (Mu Dan Ting). Ele au fost texual traduse In limba germană cu concursul unor specialiști chinezi, spre a fi cât mai adecvate originalelor. Sunt povești de dragoste, compuse din scene când lirice, când ,epice, acompaniate de muzică. Felul de a cânta textul caracteristic chinezilor, este inlocuit prin reci, ţări, dar a fost păstrat întocmai testul ritmic de exprimare al Orientului. Costumele sunt pur chinezeşti. Teatrul chinez nu-i decit împlinirea dorinţelor teatrului modern : c artă scenică cât mai simplă şi cât mai interiorizată. Ceea ce a sosit la Viena, din Îndepărtatul Orient va fi un stimulent, preţios pentru teatrul european. Prima reprezenatie a ansamblului chinez va avea loc la 1 Februarie in „Relontensaal”, se va juca „Der träum in der Paeonienlaube”. . $ftrl artistice am Anglia CONSTANCE BENNETT SI EDMUND LOWE SOSESC IN ANGLIA Vedeta americană Constance Benett va sosi la Londra la 5 Februarie pentru a juca în 2 filme: Every Hung şi Thunder is The Hawk. Edmund Lowe a sosit de câteva zile şi va juca în filmul The Wrecker. Partenera va urma să fie actriţa Sally Eilers, dar medicii americani n’au lăsat-o să facă o atât de lungă călătorie-Paul Cavanagh care a jucat cu Elisa Landi în filmul L’Emprise du passe a sosit la Londra şi va începe să joace într’un film de Bernard Vartrais Dusty Ermine”. Actriţa Elsa Lanchester care e soţia lui Charles Laughton va fi vedeta unui film de scurt metraj ce va fi turnat la Studioul Warten Hall. Regisorul Alfred Hitchock a terminat în trei săptămâni filmul „Agentul secret” cu John Gielgud. --------- _ --- ---