Rampa, martie 1936 (Anul 19, nr. 5439-5464)

1936-03-01 / nr. 5439

Anul 19 — No. 5439 REDACȚIA, ADMINIST­R­ATIA ATELIERELE GRAFIC1 INTRAREA ZALOMIT No. 1 Til.EI’ON No. •-■(••o a­bonamin Trei luni ........................... . Lai Șase luni .................................Lei 300 300 Un an . ......................................L*i 10(H) »a străinătate și institution- dubia Publicitatea : RUDOLF MOSSE S. A J$l aroUTlIt I B dul BrAtUxm $2—Telefou W li.40.i-7 Director « SCARLAT FRODA Antracte KATHARINE HEPBURN ŞI UN FILM BUN ”,Viaţa nouă” este un film ne­aşteptat de frumos. Putem s’o spunem, acum, fără jenă: nu toate filmele acestei Katharine Hepburn au fost la nivelul ta­lentul­ui. De astă dată însă, reabilitarea e completă. Cred că după Hepburn, tre­­bue citat numai­decât regiso­rul, George Stevens. Meritul său, în această remarcabilă reu­şită — vom vedea îndată de ce remarcabilă — este foarte ma­re. ,,Viaţa nouă” este o poveste căreia de fapt, îi lipseşte ce­­ea ce se numeşte „acţiune cine­matografică”­ Şi nu e de mira­re: subiectul este extras din­­tr’un exuberant roman, ,,Alice Adams” de Booth Tarkington, al cărui farmec îl constiue toc­mai abundenţa de observaţie şi amănunte, fineţea caracterizări­lor şi delicateţea notaţiilor, deci lucruri lipsite de acel dina­mism necesar unei ,,screen ac­tion” — cum e termenul ameri­­can consacrat. Ori, iată, filmul lui George Stevens se relevă exact prin în­suşirile romanului. Şi cu toate acestea are viaţă. E plin de via­ţă. Explicabil: toate aceste amă­nunte o creiază. Creiază o at­mosferă. O animă. Despre episodul cel mai bun al filmului — dineul — se şi vorbeşte în oraş- E de un haz colosal şi totuşi de un tragic realism. Fără îndoială, este unul din cele mai izbutite episoade tra­­gi-coanice din care ne-a dat în ultimul timp cinematograful. Aceasta e, dealtfel, nota între­gului film­ comic-sentimental­­realist „Viaţa nouă” d­e un film al Katharinei Hepburn, pentru motivul că, de astă dată, nu s’a căutat numai un rol pentru ea — ca până acum — ci s’a cău­tat a se realiza un film intere­­sant, în care să aibă Hepburn un rol pentru ea. Așa cum ar trebui să se procedez,e totdea­una cu toate vedetele. Căci, iată rezultatul: fără a fi un film Hepburn prin ex­celenţă — în care nimic şi ni­meni afară de star­ să nu conte­­ze, ca Morning ‘Glory71 de pildă — ,,­Viaţa nouă” prileju­­eşte totuşi extraordinarei actri­ţe performanţa ei cea mai fru­moasă. UN OARECARE FRANK BORZAGE Până acum vre­o doi, trei ani, presa bucureşteană arăta cinematografului un dispreţ to­­tal şi intransigent. Zadarnic în­cercai să-i convingi pe şefii a­­cestei prese că o mică rubrică de filtri i-ar interesa enorm pe cititori- Spaţiul necesar nu se putea găsi- Deodată însă, în­treaga presă, mare şi mică, s’a convertit cu un zel impresio­nant: nu mai există gazetă ca­re să nu consacre cel puţin o jumătate de coloană pe zi cine­matografului. Şi iată-ne arun­caţi dintr’o extremă într’alta. De unde, înainte, nici ziare ca ,,Universul” nu se ocupau de filme, astăzi găseşti esteţi ci­nematografiei până şi la gazete sportive. Evident, lucrul ne bu­­cură pe noi — pioneri din pri­mul ceas al scrisului cinemato­grafic în presa româneasca — dar poate ,să ne bucure, cu ade­vărat, când citim, din păcate, prea des, în aceste rubrici, e­­normităţi înfiorătoare­? Ca, de pildă, recent în cotidianul spor­tului românesc. O notiţă rela­tează acolo despre o nemulţu­mire a Marlenei Dietrich faţă de societatea Paramount. Aicis­ta ar fi spus, după­­relatările­ ziarului sportiv, că nu înţelege să joace sub regia unui oare­care­• Frank Bor­zage. Şi mai scrie acolo, că pentru filmul ei „Desire” (turnat de Borzage) nu se găseşte sală de premie­­r­ă. Imaginaţivă enormităţi • Paramount, care are propriile sale cinematografe în toată lu­mea n’are unde să-şi reprezinte filmele. Şi ce filme! Un film Borzage-Dietrich! Nu vom comite, faţă de con­fratele sportiv, in delicateţea de a_i explica cine este acest „oa­recare Frank Borzage” şi nic­i de a_i spune că nu ne este ne­cunoscut motivul care inspira asemenea notiţe... polemice. In ce ne priveşte, deşi sun­tem numai cronicari cinemato­grafici, noi ştim, de pildă, că di Alex. Munteanu nu este un ,­o„f­recare” ziarist sport­iv, ci în­suşi directorul „Gazetei Spor­turilor”, B. Cehan Am toate maniile şi super­stiţile existente pe lume. O întrec în această privinţă, şi pe Tantzi Gutová-Barozzi, vestită pentru superstiţiile ei... La un eventual concurs, aş eşi desigur câştigător­, campion.­. Sunt convins că posed toate superstiţiile şi maniile celor ce v- au răspuns atât până în pre­zent cât şi ale celor ce vor răs­punde pe viitor anchetei dv. Cât priveşte răspunsul meu e deajuns să cumpăraţi o carte de superstiţii şi să copiaţi de acolo tot conţinutul: ele îmi a­­parţin, fără nicio teamă de exa­gerare. Ara oroare de ziua de trei­sprezece­. îmi poartă ghinion­.. Nu plec la drum Marțea... Nu întreprind nimic în această zi și la data de mai sus..­Mă închin când trebuie să in­tru în scenă... Nu schimb cravata..­Dacă în seara premierei am apucat să vin pe jos,­­ tot pe jos vin la tot restul spectacole­lor. Nu suport ca cine­va să fiu, ere.. Ocolesc găleţile goale.­. Dacă la o scenă am făcut pri­mul pas cu dreptul, — cu drep­tul intru toată seara, — și la fel dacă s’a întâmplat să fie cu stângul... Ceeace apuc să fac întâiu, rămâne bun făcut.. Nu dau îndărăt niciodată.­Când plec de acasă, spre tea­tru sau oriunde, dacă am uitat ceva, pentru nimic în lume nu ,„w. întorc) dîn drum. __de orice natură și de oricâtă im­portan­­ţă ar fi obiectul uitat... In scenă stau la toate specta­colele pe locul unde am stat în seara premierei, — după cum intru regulat pe aceeaș ușă. . Nimic din regie și rechizita nu mai schimb d­in seara pre­­mierei.­. Bat în masă... ca să-mi mear­gă bine, mă închin la toate bi­sericile şi la toţi sfinţii ca să-mi poarte noroc... Dar cele mai multe lucruri le fac — sau nu le fac — nu pen­­tru ca să-mi poarte noroc sau să mă ferească de ghinion — ci pentru că sunt superstiţios­.. Atât!... O superstiţie împinsă la pa­roxism... Nu încerc să mă des­­bar de ele­. Maniile şi superstiţiile se în­tâlnesc în fiinţa mea, se cioc­nesc,­­ dar până la urmă se cuibăresc şi rămân statornicite pe vecie... Manii când studiez un rol?­.. Mania de nu-l studia şi de a nu-l învăţa... Superstiţia îmi ce­re să las toni în voia întâmplă­­rii. — şi până în prezent tre­­biue să recunosc că se dovedeş­te a fi bună sfătuitoare Dar am atâtea alte calcule că ziarul dvs ar fi prea neîncăpă­tor pentru ele. — şi sunt con­vins, că până la apariţia aces­tui răspuns, îmi voiu fi însuşit toate maniile şi superstiţiile a­­celor­a care au răspuns până a­­cum, — cu toate că m’ar mira mult să nu le am dinainte.. Anchetă printre actorii noştri , manii cabule, superstiţii... ..pe scenă, intre culise $1 In viaţă ? D. Mişu Fot mo­are toate superstiţiile posibile leva despre soţiile celebrilor actori din Hollywood emei care nu ştiu ce e gelozia.­ Intrigi i STonuri de care nu le pasă. Versiuni despre pasiunile vedetelor lansate de propriile lor solii .Scumpul meu campion, eşti un os ca Zeus, tipul ideal care­­apare în visurile mele, omul­ete, singurul în stare să-mi p.­­e fericirea completă pe care o tept...” „ Lui îi sunt adresate aceste cu­lte car­e se termină, după cinci iii, cu o cerere de rendez-vous? Lui Marcel Thill, campionul lu­i de box. , un băiat solid, dar care nu este Adonis și carie n’a crezut nici noi că este ar putea fi. Primes­­după fiecare match o sume den 5 de scrisori, de acelaş conţi­­nt, una mai delirantă ca alta şi nu, toate, se termină cu aceiaş glijenţă candidă... soţia sa le­­timă. , Inchipuiţi-vă acum vrafurile de rigori pe care le primesc toţi tu, -primii şi toţi actorii, în gene- 1, cari sunt angajaţi pentru că nu seducători, şarmanţi, fer­ma­tori, irezistibili­. Şi întrebaţi-vă gândesc soţiile, lor, amorezate u­nu de ei, în faţa acestor pâ­ini deslănţuite­. Deocamdată, citiţi, cum privesc Hollywood — unde problema te mai ascuţită, pentru că totul face excesiv — soţiile vedete,­­ acest lucru. : ■ Să luăm exxemplul cel mai cele­­bu: acela al lui Clark Gabie şi soţiei sale. _­­ D-na Gabie se scoală la orele 8 dimineaţa şi-şi ia cafeaua, în timp ce răsfoeşte ziarele locale de di­mineaţă; are astfel plăcerea de a citi în prima pagină câteva mici spirituale antrefileuri al căror conţinut e, zilnic, cu aproximaţie, acelaş: „Dar ce face scumpul nostru Clark. (După cum se ştie Clark e cunoscut în lumea întreagă pe numele său cel mic). Nu e oare pe cale de a se îndrăgosti de fer­­mecătoarea blondină Miss... care este mai tânără, mai atrăgătoare, mai provocătoare ca totdeauna? (Continuare în ultima pagină) Clark Gabie V u­n T­MJ« ran d­ rai v AMlfj A A. 1 1 Orgoliul Jankeu Ţara scaunului electric, a hni­sagiului, a şomerilor, a sgârie­ no­­rilor, ţara unde au fost asasinaţi Sacco şi Vanzetti nu e lipsită, se ştie, de diverse ocazii de a­ şi mai taifesta orgoliul. Orgoliu jankea, unul din produsele cele mai iritan­te şi cele mai ucigătoare ale aces­tei civilizaţii, accentuarea şovi­nismului, care capătă uneori cele mai groteşti forme... Iată,­, de pildă, sub aspectele unei propagande, predată în învă­ţum­ântul public din Statele­ Uni­­te, în ,,Manualul de Stat pentru şcolile elementare” se poate citi următoarele: „Unul din principalele caracte­re ale democraţiei este acela că e o formă de guvernământ în care s’a pierdut dreptul la revoluţie. Noi am creiat pentru trebuinţele noastre un mecanism care ne per­mite să depunem la muzeul ve­chiturilor procedeele revoluţiona­rilor” (sic!) Dar asta nu-i încă nimic.. Ca să facă să pătrundă şi mai bine aces­te sfinte principii de americani­zare în creerele şcolarilor, s’a re­curs la procedeul unei anchete din cele mai absurde. Insă câteva chestiuni puse, în vederea unui examen, câtorva şcolari de la ..High School”. „Răspundeţi prin da sau nu, la aceste întrebări: — Rasa albă este cea mai bună din rasele care există pe pământ? — Statele.Unitie sunt în mod in­discutabil cea mai bună ţară din lume? — Guvernele aliate, în războ­iul mondial, luptau pentru o cau­ză în întregime dreaptă? — Germania și Austria au fost responsabile de războiu? — Guvernul bolșevic rus va tre­b­ui să fie reorganizat de Statele- Unite? (!) ! — Un pacifist, în timp de răz­boi, trebue să fie pedepsit? Majoritatea fetelor, — ne arată ancheta, — au răspuns în mod as­îirarativ la aceste postulate, băe­ţii s’au împărţit între da şi nu. Dar aceste, „întrebări” şi aceste „statistici” ne fac să înţelegem foarte bine O întreagă atmosferă Unde BubLiff române Bobîtl Extragem unele lucruri din pre­sa jankee. Iată, de pildă, o scri­soare anonimă primită de un mare ziar din Chicago: Domnule, Săptămâna trecută am asistat la o reprezentaţie dată de Forest Stock Company. Titlul piesei era: 17 ani! Rochia purtată de miss Ann Merribar în primul act era bleu sau roz? V­ă rog să-mi răs­pundeţi. Un cititor’’. Răspunsul ziarului: „Am inter­­vievat-o pe Miss Meribar. Rochia era albă”. Un edict promulgat la Raleigh (North Carolina). „Flirtul între elevele colegiului şi profesorii lor e interzis. Ofen­sa aceasta va fi pedepsită cu în­chisoarea sau cu amenda de la 5 —50 dolari, după cum crima va fi comisă în şcoală sau pe stradă. O informaţie din rubrica: „lu­mea şi saloanele” a ziarului „Dai. by News”: „Doctorul care îngri­jeşte pe condamnatul la moarte Dundee Joe Sullivan a dat azi un buletin în care spune că bolnavul e mai bine şi merge spre vinde­­care. Guvernatorul Blue anunţă că atunci când Sullivan va fi com­­plect vindecat, va fixa data exe­cuţiei. Din ziarul „Chattamoga”: „D-lui B- Lowie, fermier, i s’a a­­cordat prin decretul Curţii, 2 do­lari daune interese în detrimen­tul lui R. B. Stone vânzător al zia­rului „The Chattamoga Times’’, pentru spaimă şi lipsă de somn cauzate de întârzierea vânzătoru­lui care nu-i aduce la timp ziarul la care era abonat”. Dintr-un ziar sportiv: „Noaptea trecută, C. S. Carter a câștigat campionatul mâncăto­rilor de sandwich­uri- A mâncat 51 în 45 minute, stabilind astfel re­cordul lumii. Al doilea clasat a fost acordat lui P­ J. Roy care a mâncat 45.” Câteva semne caracteristice Un anunţ invită pe american ca, dacă sala de baie îl e bleu, să cumpere un săpun de aceiaş cu­­loare — căci trebue să ştiţi că pentru bogaţi — bleu­ul e la mo­dă în acest moment. Iar u­n hotel anunţă, prin afişe şi prin anunţuri apărute în toate ziarele mari, că are „treizeci de etaje la soare, 1400 camere, 1400 săli de baie, iar numărul său de telefon e Lackow and 1400”. Şi în timpul acesta, criza face ravagii din ce în ce mai mari prin­tre lucrători. Mulţi dintre şomeri sunt absolut incapabili să-şi plă­tească chiria. Şi se întâmplă de multe ori ca atunci când sunt daţi afară cu mobilele lor, camarazii de mizerii, — de cum reprezen­tanţii autorităţii au întors colţul străzii, — le suie la loc­ Pe străzi nu întâlneşti decât şo­meri, cu figurile nerase şi trase de foame şi oboseală, cu hainele uzate şi încălţămintea ruptă şi pe­ticită, pândind pe trecători ca să- şi dea seamă dacă pot sau nu să le ceară un gologan, apoi, privind speriaţi şi ruşinaţi în dreapta şi în stânga, ca nu cumva să fie ză­riţi de cineva, vâr­ându-şi mâinile în cutiile de gunoi, în căutarea u­­nei bucăţi de pâine sau a unui os pe care a mai rămas poate vre­ un petec de carne. Scene de soiul acestora sunt cu osebire dureroase pentru o ţa­­ră­­ca America — unde se trâmbi.­ta atât de mult acel ..prosperity”, mai ales că ele .nu s’au putut ve­­dea înainte. Căci chiar şi lucrăto­­rii — în ultimii 25 de ani — de nu erau bogaţi, dar în orice caz erau bine îmbrăcaţi. Din nenorocire pentru ei, lumea e mai puţin risipitoare ca altădată şi în cutiile de gunoaie nu se mai poate găsi nici măcar arma unei fărâme de hrană. S-a putut vedea în ultimul timp şi chiar această anomalie, care ar fi fost cu totul imposibilă dacă n’ar exista criza — un alb văc­­suind ghetele unui negru. Cât de mult trebue să fi suferit şi îndu­rat de foame albul ca să fie ne­voit să facă această treabă pentru 5 sau 10 cenţi. Deşi la suprafaţă se pare că cri­za ar fi diminuat, iar fabricanţi, bancheri, minştri, anunţă că „cri­za s’a sfârşit, prosperitatea (un cuvânt scump americanilor!) a re­venit”, criza e vizibilă, pentru ori­­ce cercetător atent al vieţii ame­­rane şi care a studiat-o la faţa lo­cului. 1 PAUL B. MARIAN Piesa „Nădejde“ jucata in Anglia Prima reprezentaţie a piesei „Nădejde” de Bernstein s-a dat zilele trecute la Glascow. Publi­cul scoţian de obicei rece, a eşit din atitudinea lui obişnută şi a a­­clamat pe Henri Bernstein, care a şi ţinut o scurtă cuvântare­titlul în englezeşte a piesei e Promise. Rolurile principale sunt jucate de Madge Tu­besage, Edna Best și Ralph Richardson. #1 Duminica 1 Martie 1936 3 Bel atrul REGINA MARIA afineo si "scara Nunta de argint Piesă în 4 acte de Paul Geraldy cu LUCIA STURZA BULANDRA MARIA MOHOR si G. S T O R 1 N După o vizită la „Institutul Francez*" Am fost chemaţi într’una din serile trecute la „Institutul Francez”, pentru a ni se face câteva comunicări despre apro­piatele spectacole ale Comedi­ei la Bucureşti. Institutul acesta este o casă pe care o cunosc mai de mult de vreo doi ani, de când am cinstea să fiu poftit acolo din când în când, la unele reuniuni amicale. Este în sensul cel mai viu un ,,cămin intelectual” — o casă, pe care o simţi destina­tă să găzduiască sub acoperi­şul său, cărţi, idei şi oameni. In puţine locuri o con­vorbire se angajează mai frumos şi se des­făşoară mai demn, chiar atunci când ea pune faţă în faţă punc­te de vedere străine sau opinii adverse, îmi aduc aminte a fi asistat ac°lo la câteva conversaţii foarte animate, dar pe care le prezida o extremă curtuoazie­­ceea ce nu scădea nimic din pre­ciziunea lor. Un schimb de idei este un joc de inteligenţă emi­namente francez. Este în acelaş timp o artă şi o disciplină. Este un exerciţiu care te clarifică pe tine, chiar dacă nu-l convin­ge pe preopinent. E adevărat că de astă dată nu fusesem, chemat la o desba­­tere, ci la o simplă întâlnire in­­formativă. Directorul Institutu­lui — d-1 Dupront — ţinea să ne comunice prin viu grai pro­gramul turneului, ce se apro­pie­îmi pare rău că nu s’a steno­grafiat scurta sa expunere. Era un model de vorbire concisă şi nuanţată. In 15 minute a jus­tificat alegerea pieselor cari se Vor reprezenta, a explicat de ce între clasici s’a optat pen­tru linia comică, nu pentru cea tragică, de ce ne vor fi prezen­tat Moliere şi nu Racine,, de ce Musset şi nu Hugo. A dis­cutat cu noi distribuţia fiecărei piese, ne-a spus câteva cuvinte despre interpreţi, ne-a vorbit despre vechea gardă a Come­diei Franceze şi despre noua ei generaţie. A fost o excelentă introducere la spectacol. Domnul Dupront este un nor­malian — şi dacă nu am fi ştiut-o dinainte, cred că am fi bănuit-o din comunicarea, pe care ne-a făcut-o atât de prie­teneşte Luni seara, pe tonul cel mai degajat din lume, dar cu o claritate, şi cu o putinţă de a fi sintetic, fără a fi pedant, care dovedeşte o îndelungată familiaritate cu jocul ideilor. Trebue mult spirit şi multă su­pleţe pentru a spune atât de substanţiale lucruri, sub aceas­tă aparenţă de uşurinţă. M’am gândit încă odată, ple­când de la­­Institutul Francez", la proasta psiholgie a propa­gandei, pe care o facem noi la rândul nostru în străinătate- Propaganda noastră este reto­rică- Propagada franceză este cel mult persuasivă. Noi suntem încântaţi când obţinem un articol de elogii într-o gazetă străină—elogii tot­deauna vagi şi nici­odată an­­galante, elogii care respiră de­­a distanţă o politeţă convenţio­nală. Singurul lucru pe care o pro­pagandă naţională îl poate face în chip fertil, este să deştepte curiozitatea străinilor pentru valorile ei şi să le pună acesto­­ra la îndemână elemente de cunoaştere şi informaţie. Restul nu are nici o importanţă şi nici o eficacitate. Ne plângem — pe bună drep­tate — că literatura noastră e necunoscută peste hotare, că o­­perele noastre de seamă nu sunt traduse, că arta noastră ră­mâne ignorată. Dar pe cine am trimes noi să le vorbească stră­­iilor despre aceste creaţii ale noastre? Să le vorbească nu festiv şi nu oficial, ci cu acea seriozitate nesuspectă, pe care numai un raport intelectual de la om la omi o poate realiza? Care este „Institutul Român” destinat să împlinească la Pa­ris, la Berlin sau la Londra ofi­ciul, pe care îl îndeplineşte cu atâta discreţie, cu atâta simpli­citate, dar şi cu atâta prestigiu intelectual ,,Institutul Francez” de la Bucureşti? Desigur un reprezentant de tactul şi de valoarea d-lui Du­pront, nu se găseşte uşor, dar cunosc totuş cel puţin câteva nume, care ar răspunde per­fect unui asemena serviciu. Vă gândiţi ce poate însemna pentru recomandarea noastră peste hotare, faptul că într’o capitala a lumii ar lucra, pu­ternic sprijinit de stat,, dar fă­ră misie politică, un Camil Pe­­trescu, un Tudor Vianu, un Mircea Eliade, sau un Mircea Vulcănescu? Din păcate, noi facem propa­­ganda prin funcţionari decora­tivi şi nu ştim să ne utilizăm in­telectualii. MIHAIL SEBASTIAN O subvenţie de zece mi­­lioane acordată teatrelor parisiene Spre a înlătura greva specta­colelor, Ministrul Poştelor a con­vocat pe directorii de teatre pro­punând un proect prin care ar ur­ma să acorde industriei spectaco­lelor un credit de zece milioane din fondurile de la radiodifuziu­ne. In contul acestei subvenţii ce se va repartiza după o normă de ur­mează să se stabilească teatrele particulare vor radiodifuza spec­tacole. Această măsură nu satisface pe directorii de teatre întru­cât în­treprinderile de music hall şi de cinematograf nu pot participa la radiodifuziune. BREVIAR CITESC roman după roman, mă îndop mă umilitt mă satur pănă’n gât ca să mă dezgust de banalităţile lor­ de repetările lor, de convenţiona­lul lor de procedeele lor sitematice.,‘­ Spune acest lucru Jules Renard într’o notă din jurnalul său. Să ne fie îngăduit a-l reproduce cu acelaş sentiment de oboseală, căcii şi masa noastră de lucru este cople­şită de romane, romane, romane... DIN acelaş Jurnal, următorul sfat pentru critici: ,,Nu spune: acest om nu a­re ta­­lent Cu atât mai puţin nu tipări un astfel de cuvănt. Spune pur şi sim­­­plu: felul lui de a scrie, felul de gân­­diri care-l plac lui îmi displac mie. ’ • Este singurul tău drept U MEREU din Jules Renard. Talentul este o chestiune de can. tittle. Talentul nu este de a sene o Padină, este de a scrie S00. Nu există rimant pe care o inteligentă obișnui­­tă să nu-l poată concepe, nu există frază oricât de frumoasă, pe care un debutant să nu o poată construi, mâne de luat în mână condeiul de pregătit hărtia el de umplut cu răb­­dare. Cei puternici nu ezită. Se a.­şează La masă și transpiră. Ei vor merge până la capăt. Vor epuiza cer­­neaiu, vor uza hărtia Acesta este sin­­gurul lucru ce.l deosebeşte pe oame­­nii talentaţi de laşii care nu vor In. i­cepe nici­odată In literatură nu exis­tă decât boi Geniile sunt boii cei mai graşi cei care muncesc fără oboseală timp de iS ore pe zi. Gloria este un efort constant!**. ■ ŞI IN­ S­FARŞIT pentru a face un breviar în întregime dedicat lui Bei­nard, să mai detaşăm următoarea ob­­servaţie despre psihologia copilului — observaţie care înainte de Gide şi de Cocteau, constitue o ciudată şi surprin­zătoare intuiţie în literatura fran­ceză: ,,Victor Hugo şi mulţi alţi au văzut în copil un înger. El însă trebue vă­­zut feroce şi infernal. Dealtfel litera­­tura asupra copilului nu poate să fie fericită, decât dacă ne aşezăm din acest punct de vedere. Copilul este un mic animal necesar. O pisică este mult mai umană“.

Next