Rampa, iunie 1936 (Anul 19, nr. 5513-5536)
1936-06-01 / nr. 5513
Antal IO — Noi 3313 REDAGTIA, AQMIHISTRĂȚIA Și ATELIERELE GRAFICE ’ STR BREZOIANU, 51 TEL. 3.61.24 „ AJ.'O nambntî ^ Tf*i Ioni . - - ~ - UI JW -Si«« laid — — — - Lei 590 Ha' an U — — — Lei 1000 In străinătate şi pentru înslituţiuni preţul dublu nwmwtfll Publicitatea la Administraţia tiarch.i RAK PA Str. Breidami, 51 Tel, 161.24 Breviarul Tudor Arghezi în ediţie definitivă Ingăduiţi-mi să cred că marele eveniment românesc nu numai al acestei săptămâni, dar al acestui an este nu un fapt, poliţe şi nici unul economic, ci un fapt literar. Apariţia operei poetice a d-lui Tudor Arghezi în ediţie definitivă, este un moment cultural, pe care timpurile viitoare îl vor înţelege în toată solemnitatea lui, dar faţă de care nici noi nu putem fi insensibili. Norocul de a fi contimporanii lui Arghezi noi nu-l simţi şi poate îndeajuns. Ni se pare firesc să-l vedem să-l cetim, să-i, vorbim — şi o facem uneori cu oarecare neglijenţă aproape — ca şi cum această favoare ne-ar fi datorată, ca şi cum ea ar fi de la sine înţeleasă. Poate că touş, dacă unii dintre noi vor trece mai departe de zarea, câtorva decenii, şi dacă numele lor va supravieţui Vieţii şi operii lor, va fi pentru că l-au cunoscut cândva pe Tudor Arghezi şi, într’un fel sau într’altfel, şi-au legat numele de al lui. Se va zice mai târziu despre anul 1936: ,,anul în care au apărut versurile lui Arghezi’. Nu se va sti atunci nici cine a fost şeful guvernului, nici care era cursul leului la bursa, nici fine prezida Academia Romana. Se va şti însă că în acest a apărut o carte. . . Nu pot citi fără emofie justificarea tirajului: ,,aceasta edifie s’a tras în două mii două sute douăzeci şi cinci de exemplare’. Nu suntem deci decât 2225 de oameni, care deţinem în întreaga ţară un astfel de exemplar, care astăzi mai este în librării ,dar peste câţiva ani va constitui desigur o rară piesă de bibliograf, iar peste câteva decenii o nepreţuită avere. E una din cele mai frumoase tipărituri realitate la noi. E un volum somptuos şi simplu, demn de cuvântul pe care îl poarta Şi de mesajul de artă ce i-a fost încredinţat. Multe glorii vor fi pălit, multe lumini se vor fi stins, multe glasuri vor fi tăcut, când acest glas va fi încă viu, în eternitate Viu... ..Căderea" d-lui Lovinescu Nu trebue să luăm drept o dramă, accidentul mai mult dezagreabil, decât tragic, al ,,căderii” d-lui E. Lovinescu la Academie. „ , Tot ce s’a scris în aceasta chestiune (inclusiv proectid de discurs al criticului însuşi este excesiv. Academia s’a dezonorat! — am cetit undeva. , Recunoaşteţi că formula este prea melodramatică. Şi nici măcar nu este justă. Aş prefera să spun că Academia s-a definit. Termenul e mai puţin catastrofic şi răspunde mai precis votului academic de luni. Academia se defineşte mai puţin prin ce aprobă, decât prin ce respinge. Ea îşi constată singura limitele, acolo unde opune o rezistenţă sau un refuz. Un refuz de a primi, însemnează o neputință de a primi. Când Academia îl ținea departe de ea pe Mihail Eminescu, în fapt ea recunoștea cu sinceritate că nu e în stare să-l asimileze La fel s’a întâmplat cu L L. Caragiale, căruia i s’a refuzat nu numai un fotoliu, dar și un premiu — cerut cu o inexplicabilă stăruinţă de marele scriitor şi refuzat cu o mult mai explicabilă încăpăţânare de Academie. Ilustrul corp îşi simţea din instinct incompatibilităţile. . . El continuă să şi le simtă şi astăzi, cu un salutar simţ de tradiţie. Academia Română — şi în gedere orice academie — reprezintă forţele medii ale unei culori, aspectele ei neutre, punctele ei calme. Este un fel de ,,birou de măsuri şi greutăţi”. De ce să-i cerem a primi sau a înţelege valorile extreme, manifestările vii de sensibilitate sau de artă, activităţile în plină desfăşurare?! Ii cerem astfel săşi trădeze propria ei fiinţă. Să nu fim deplasat de trişti şi nici exagerat de indignaţi. Dacă Academia Franceză şi-a permis să-l respingă pe Paul Claudel, de ce Academia Română, care oricum nu e cea franceza, nu şi-ar permite să-l respingă pe d.Lovinescu, care oricum — nici în ordinea valorilor noastre — nu este Claudel■ Respectuoşi cu bătrânelele mai mult sau mai puţin glorioase, mai mult sau mai puţin nemuritoare, ale domnilor care au votat Luni să aflăm încă odată că destinele culturii noastre mi se decid în placida casă de pe Calea Victoriei. E tot ce se poate spune, fără prea mari regrete şi fără nici un fel de violenţă. Saint-Exupery N’am fost la conferinţa, pe care a ţinut-o Vineri seara, la Ateneu, d. Antoine de Saint-Exupery, dar prezenţa sa în Bucureşti ne dă prilejul de a spune un cuvânt despre acea frumoasă şi clară carte, care — acum vreo doi ani — ne surprindea prin accentul ei de sinceritate, prin tonul ei sobru, stăpânit, aproape metalic, deşi vibrând de atâtea nuanțe subtile. „Voi de nuit’’ se resimţea în chip fericit de faptul că nu era opera unui literat. In genere, tot ce vine din alte zone decât ale lumii literare propriu zise, aduce un mai pronunţat accent de autenticitate, căci nu e scris din automatism profesional, ci din aspra nevoe de a exprima o lume de gânduri şi de sentimente, care îşi caută odată cu expresia, sensul lor de a fi. Un fel de probitate severă respira cartea d-lui de Saint Exnviéry, probitatea cuiva care mai înainte de a încerca rezistenţa cuvintelor, încercase rezistenta mai strictă, mai strânsă a mecanicei, a legilor de mişcare prin văzduh, rezistenţa maşinii şi rezistenţa necunoscutului. Un om care trăeşte în intimitatea unui avion, legat de mecanismul lui ce nu permite nici cea mai slabă insubordonare, induce în chip fatal şi în viaţa sa şi eventual în arta sa, acelaş simţ de răspundere veşnic con- trolată, aceeaşi siecesitate de a fi mereu în adevăr, în miezul adevărurii — pentru că orice impostură este penalizată implacabil. Un inginer, un marinar, un aviator, un matematician — oricine simte deasupra sa o lege dominatoare, oricine cunoaşte prin însăşi munca sa limitele obligatorii ale libertăţii morale — nu se va amăgi nici pe sine, nici pe ceilalţi- cu vane jocuri de impostură, de simulacru, de mulțimnă. ,,Vo! de nuit’ era o carte frumoasă în primul rând prin irecuzabilul ei accent de adevăr- Mihail Sebastian Săptămânii . Director: SCARLAT FRODA Premii literare la Academia Română pe 1936 In şedinţa de ari după amiază a Academiei Române, d. Al. Lapedatu, preşedinte a citit rapoartele pentru acordarea următoarelor premii literare pe anul 1936: Marele premiu C Hantangiu de 100.000 lei (indivizibil) pentru critică literară s’a acordat d-lui G Călînescu pentru operele Viata lui Eminescu şi Opera lui Eminescu. Premiul Statului Eliade Rădulescu de 50.000 :cei d.lor Ion Diaconu, pentru Folklor din R.Sărat; D. Popovici pentru Ideologia literară a lui I Heliade Rădulescu; Mihail Lungeanu pentru Povesti pentru tineri şi bătrâni: Al. Stamatiad pentru Peisagii sentimentale şi Sandu Teleajăn pentru Turnuri în apă Premiul Adamachi de 5000 lei s’a acordatd-lor Ion Gherghel pentru Schiller în literatura română şi Preot C. Mătase pentru Palatul Cnejilor Marele premiu C. Hamangiu de 100.000 lei pentru traducerea în limbă germană a operei poetice a lui Eminescu s’a acordat d-lui dr. Conrad Richter. Premiul Vasile Pârvan de 30000 lei s’a acordat d-lui D. Bercin. Premiul V Adamachi de 5000 lei s’a acordat d-lii Arthur Go rovei, . .__.... Lii : .... & ^OTECA Ce^s, „ASQCIATiUNKr Cud. E. Lovinescu despre glorioasa „cădere,, dela Academia Română! In ce fel criticul îşi pregătise singur’căderea. Un discurs rostit unor tineri academiceni Despre culisele alegerii şi rolul d-lui N. Iorga, prietenul de totdeuna al t sburătorului. E. Lovinescu e totuşi academician! Criticul E. Lovinescu este poate unul din cei mai atacaţi oameni din vremea noastră. Adversităţile pe care le-a creat curentul Sburătorului sunt poate tot atât de mari pe cât sunt prieteniile şi admiraţiile. Cauzele acesuai fapt nu pot fi explicate imediat — desigur— ci numai după ce timpul va redimenta la fund micile reacţii subiective, lăsând liberă perspectiva istorică a fiecăruia. Cert e, însă, că numele lui E Lovinescu e prea adânc înfipt în conştiinţa românească, că nu se poate pomeni de critică literară contemporană fără a da de prezenţa sa, că nu poți alege un singur scriitor mare din prezent care să nu fi trecut prin biroul maestrului din Câmpineanu. Toate ironiile, toate criticile, toate glumele și anecdotele care circulă pe seama lui E. Lovinescu au —mi se pare — un sens trist chiar pentru detractorii omului cu capul alb: ele arată cât e de prezent, cât e de necesar oricărei discuții... .Săptămâna care a trecut, l-a repus pe d-nul E. Lovinescu într’o actualitate imediată, directă, printr’un fapt a cărei origine nu-i aparține de loc. Criticul E. Lovinescu a fost propus să fie ales membru al Academiei Române. Acest svon a fost confirmat de ziare, de postul nostru de Radio, de toţi alegătorii Academiei şi dat ca fapt împlinit. E. Lovinescu trecuse prin întâia alegere, neoficială, cu un succes net. Vestea a produs o mai mare agitaţie decât dacă ar fi fost vorba de oricare altă personalitate literară de la noi, fiindcă producea şi o imensă mirare. Cum, omul care timp de treizeci de ani nu fusese văzut bătând la nici o uşă oficială, omul care îşi creiase singur o Academie, omul al cărui dispreţ pentru recunoaşteri comune nu era pus la îndoială nici de cei mai feroci inamici. — acest om mai avea nevoe să fie •.încununat ’ cu alegerea Academiei ? Faptul că admisese să fie ales, era un fenomen nemai întâlnit în cariera modestului critic, care avuse o viată întreagă numai orgoliul propriei «ale independente. Iată însă, că Academia nu s’a desminţit în opacitatea ei tradiţională şi la alegerea generală. DAN PETRAŞINCU (Continuare în pagina RLa) O oră de mărturisiri sincere şi deslegare de diverse mistere cu Sylvia Dumitrescu Mi-a fost greu s-o găsesc pe Silvia Dumitrescu în cartea tie telefon deşi toată lumea mă asigura că are telefon. Zadarnic am răsfoit cartea de la un capăt la celălalt, căutând-o atât la litera „D” cât şi — lucru neobişnuit — la litera ,,S*’. Mă gândeam că s’o fi comis vre-o greşală. Abia după multe dibuiri, am descoperit-o tocmai la litiera ■i rr”1 . Nu-i vorbă de nicio greşeală şi nici de vreo farsă din fiartea cuiva. E însă un mic mister asupra căruia voiu trece cu tăcerea, mai ales că interviewul de fata mai conține câteva ,,mistere’ întru a căror deslegare vă voiu călăuzi. Un prim mare mister este însăși personalitatea actriţei. Suntem de acord cred, că Silvia Dumitrescu are reale calităţi artistice. Am avut de multe ori prilejul s’o aplaudăm şi să urmărim criticile care se ocupau de jocul ei. Pretutindeni cuvinte de laudă, o subliniere şi o scoatere în relief a însuşirilor talentului ei care se afirmă tot mai mult. Şi totuşi, Silvia Dumitrescu nu afişează un aer de vedetă şi nici măcar de Vedetă în perspectivă. E modestă. De o modestie puţin întâlnită, caracteristică, dis.să şi cordant în ziua de azi, când lauda de sine, afişarea şi trâmbiţarea personalităţii este în intenţiunde fiecăruia. Când i-am solicitat interviewul de faţă a avut o clipă de nehotărâre pe care i-am ghicit-o oricât a vrut s’o ascundă şi s’o marcheze într’un zâmbet amabil. E doar primul interview de această natură. Nu s’a gândit nici odată să acorde vreunul. Am găsit-o deci nepregătită, descumpănită neavând răgazul pregătească o ,,proză” convenabilă — cum de altfel m’aș fi mirat s’o facă — nici să răscolească în vraful de amintiri pe care să mi le expună. Totul a fost cum nu se poate mai simplu, mai firesc. Îmi vorbin de parcă ar fi retrăit, sub impulsul unui resort ascuns, scene din viața ei necoordonae deavalma așa cum desigur se îngrămădeau în creerul ei. (Cândîn sfârșit, ami dezlegat misterul numărului de telefon și l’am format ca să-mi anunț vizita, am avut întâia mica deziluzie de a mă pomeni cu vocea unui bărbat la aparat — e vorba de acel ,,T” boelucas — iar a doua oară m-am pomenit ce-i drept cu o voce de femeie—dar o voce presărată de un vădit accent străin. — Casa d-nei Silvia Dumitrescu ? am întrebat. — Nem !.. Alte case dela domnu Tiar T?! Nu reușiam să mă înțeleg cu informatoarea mea de la capătul opus al firului. — Conita nu este acasa ? am întrebat din nou. — Conita nu acasă! mi-a răspuns invariabil vocea. (Continuare în pagina III-a) Scriitorul aviator Antoine de St. Exupery ne vorbeşte... despre Compatibilitatea carierii de aviator şi scriitor. Voi de Nuit. Viitoarea carte. Viziunea Iernii. Văzându-l pe Antojn© de St. Exupery înţelegi mai uşor dubla sa personalitate şi carieră. E un om excepţional de robust, înalt, voinic, tânăr, pare de o rezistenţă uimitoare. In ciuda acestei aparente impunătoare te surprinde o oarecare timiditate care disPar® însa odată cu prima întrebare : — Cum se împacă aviaţia cu literatura? — Distincţia între acţiune şi gândire, poezie şi aventură nu e decât teoretică — fără un sens real — căci omul poate pune acelaș talent — sens politic în actele ca și în scrisul său. De altfel sunt numeroase exem plele de acest fel dacă n’am cita decât pe Descartes. Descartes era soldat și filozof. Această fuziune departe de a-1 stingherii-aușilrat prin confruntările acestor două lumi o viziune mai clară în filozofia lui. — Sunteţi de mult în aviaţie? —, în 1920 am intrat în aviaţia militară apoi în cea poştală, făcând sboruri regulate între Toulouse — Casablanca — Adakar apoi toată America de Sud — până la Santiago de Chili . — Decerburaţi mai ales noaptea ? — Acesta e singurul mijloc eficace de a concura cu celelalte mijloace de comunicaţie. Fiind vorba de distanţe foarte lungi e necesar să folosim noaptea ca şi ziua pentru a câştiga maximum de timp. —Spuneţi-mi ceva despre ,,Voi de Nuit ?” — Voi de Nuit înseamnă pentru mine o sinteză de amintiri personale. Acest roman a fost foarte bine primit — acum pregătesc o altă carte de amintiri care însă nu va fi un roman. — Ce autori francezi Preferaţi ? — După părerea mea Monterlant actualmente cel mai caracteristic. Demnitatea, fiinţa literară a cărţilor lui îmi pare foarte utilă societăţii noastre — ultima lui carte — Service Inutile reiese un punct de vedere foarte necesar omului de azi acela de a-şi păstra demnitatea şi grandoarea. Un alt autor preferat e la Rochelle. — Impresii din România ? — Mă simt acasă — ca toţi francezii de altfel simţim în mod unanim afinităţile pe care le avem în comun. — Intenţii de viitor ? — Voi întreprinde peste o lună un sbor de viteză Paris — Tokio, apoi mă voiu opri câtva timp în China iar în toamnă voiu sbura spre America de Nord. — Despre aviaţia franceză ? — Aviaţia franceză a progresat mult nu avem nimic de invidiat celorlalte țări. Fiind chemat în audiență la M. S. Regele convorbirea noastră a luat sfârșit. JEANNA GIROTU 01 Luni 1 iunie 1936 ," ..***»* '■*&' \iv Teatral Regina Maria Ultimele touă spectacole de triers și Caillavet cu Lucia Sturdza-Bulandra, Leny Caler și Tony Bulandra iasă Noul academician GL Petraşcu primul pictor membru al Academiei Cum ama fost ales membru al Academiei. Cum am vândut primultablon. Of secţie artistică la AcademiaRomână. ş Amintiri despre Luchian şi Ali Grigorescu. Ecouri de paste hotare vorbeşte iRampei G. Petraşcu ! Primul pictor care trece pragul celui mai mai locaş de cultură din ţara noăstrt Cel dintâi artist plastic ales membru al Academiei Române! Alegerea aceasta are o deosebită semnificaţie. Artele noastre plastice — şi îndeosebi pictura — au atins un nivel cu totul universal, au ajuns la o desvolare mult mai înaintată decât celelalte arte. Pe când literatura noastră nu şi-a câştigat încă locul cuvenit pe scena culturală europeană, pictura românească a izbutit să se afirme, prin operile sale, şi peste hotare şi să capete astfel o valoare de circulaţie pe întregul continent. In comparaţie chiar cu pictura din alte ţări — fără a aminti pe cale balcanice care au fost cu mult depăşite—pictura romanească s’a dovedit superioara, putând sta cu cinste alături de cele mai frumoase creaţiuni contimporane în acest domeniu. La această manifestare a partrimoniului nostru artistic a contribuit în bună parte şi opera maestrului Gh. Petraşcu, ale cărui tablouri au fost în mod elogios apreciate de critica franceză, belgiană, olandeză etc. Academia Română a făcut în persoana maestrului Gh. Petraşcu o alegere care-i măreşte prestigiul, consacrând în acelaş timp un om şi o operă. Omul e seninătatea însăş. Opera e de o puternică originalitate, suculentă, bogată, realizând în sensualitatea pastei tonuri de culoare de o rezonanţă adâncă, făurind materia din comoara nesecată a unei palete măestre. Artistul Petraşcu a ştiut să dea pânzelor sale o plinătate materială, consistentă, o bogăţie de culori şi o adâncime de tonuri cari amintesc uneori de marii colorişti ai Renaşterii sau ai secolului al XVIII-lea. Şi totuş talentul său viguros a rămas întotdeauna original, exprimând o personalitate artistică puternică și o viziune proprie. Alături de G. Enescu, noul academician poate fi considerat ca unul din cei mai de seamă creatori din arta română contimporană. Consacrarea oficială pe care alegerea Academiei Române o aduce operei lui G. Petrașcu e un act de dreptate şi o recunoaştere a calităţilor acestui mare artist. Cunoaşteţi desigur atelierul maestrului Petraşcu din numeroasele pânze în care a fost redat: o încăpere largă cu o fereastă dreptunghiulară, mare, cu pereţii acoperiţi de tablouri, cu umbre albastre ce plutesc în liniştea încăperii. Maestrul Petraşcu mă primeşte cui aceiaş seninătate care-i luminează şirul zilelor obişnuite, parcă nimic nou nu s’ar fi întâmplat. — Mi s’a spus astă iarnă ca e vorba să fiu propus membru activ al Academiei Române. Dar eu n’am făcut nici un demers. S’a ocupat de alegerea mea profesorul Ton Petrovici, tecucean ca şi mine. El a făcut toate cele necesare şi văd că a isbutit. E adevărat că sunt primul pictor ales membru al Academiei Române. Dar sper că în curând vor mai fi aleşi şi alţi pictori şi somi alcătui o secţie a artelor plastice în sânul Academiei. _ _ ? — M’am născut la Tecuci în luna Decembrie 1972. Tatăl meu era mic arendaş în judeţ. Dar a murit curând, astfel că am rămas cu mama. Fraţii mei ara, mari erau plecaţi la studii, în Bucureşti, şi noi am rămas singuri la Tecuci unde tui-am petrecut copilăria, am urmat şcoala primară şi gimnaziul. Cred că de la mama mea, Elena am moştenit darul artistic. Îmi plăcea să desenez, dar niciodată nu mă gândeam că voi deveni pictor. Pe vremea aceea, pictura nu era considerată ca o profesiune. Am urmat apoi cursul real al liceului din Brăila. Îmi plăceau ştiinţele naturale şi voiam să mă fac profesor. La un sfârşit cle an şcolar, am prezentat o serie fie desene, de plante şi flori. Profesorul meu de ştiinţe naturale, regretatul Teodor Nicolau, văzând aceste desene cari i-au plăcut mult, a vrut să-mi cumpere câteva. I le-am oferit în dar ,şi atunci m’a întrebat ce vreau să urmez după terminarea liceului. Aflând că intenţionez că mă înscriu la Facultatea de ştiinţe, pentru a face ştiinţele naturale, mi-a spus : — Eu te-aş sfătui să te duci mai bine la Bele.Arte. Cu ştiinţele naturale nu poţi să ajungi decât profesor ca mine, pe când eu talentul pe care-l ai poţi deveni un mare artist. Profesorul Teodor Nicolau a fost primul care m’a făcut să întrevă această posibilitate. Totuş, nu l’am ascultat imediat şi în 1892, când m am dus la Bucureşti după ce-mi luasem bacalaureatul, m’am înscris tot la ştiinţele naturale. Abia cu un mai târziu am început să urmez şi cursurile şcolii de Bele.Arte, unde lam avut ca profesor şi pe Mirea. Am absolvit această şcoală în anul 1898 II cunoscusem între timp pe Nicolae Grigorescu marele nostru pictor. Mă duceam la el IONEL JIANU ,jqaqaiiaB>aanwMa«aaM>ap«gsa^«K^^ (Continuare în pag. 5_a)