Rampa, iunie 1936 (Anul 19, nr. 5513-5536)

1936-06-01 / nr. 5513

Antal IO — Noi 3313 REDAGTIA, AQMIHISTRĂȚIA Și ATELIERELE GRAFICE ’ STR BREZOIANU, 51 TEL. 3.61.24 „ AJ.'O nambntî ^ Tf*i Ioni . - - ~ - UI JW -Si«« laid — — — - Lei 590­­ Ha' an U — — — Lei 1000 In străinătate şi pentru înslituţiuni preţul dublu nwmwtfll Publicitatea la Administraţia tiarch­.i RAK PA Str. Breid­ami, 51 Tel, 161.24 Breviarul Tudor Arghezi în ediţie definitivă Ingăduiţi-mi să cred că marele eveniment românesc nu numai al acestei săptămâni, dar al a­­cest­ui an este nu un­ fapt, poliţe şi nici unul economic, ci un fapt literar. Apariţia operei poetice a d-lui Tudor Arghezi în ediţie definitivă, este un moment cul­tural, pe care timpurile viitoare îl vor înţelege în toată solemni­tatea lui, dar faţă de care nici noi nu putem fi insensibili. Norocul de a fi­ contimporanii lui Arghezi noi nu-l simţi şi poa­te îndeajuns. Ni se pare firesc să-l vedem­ să-l cetim, să-i, vor­bim — şi o facem uneori cu oare­­care neglijenţă aproape — ca şi cum această favoare ne-ar fi datorată, ca şi cum ea ar fi de la sine înţeleasă. Poate că touş, dacă unii dintre noi vor trece mai departe de zarea, câtorva decenii, ş­i dacă numele lor va supravieţui Vie­ţii şi operii lor, va fi pentru că l-au cunoscut cândva pe Tudor Arghezi şi, într’un fel sau în­­tr’altfel, şi-au legat numele de al lui. Se va zice mai târziu despre anul 1936: ,,anul în care au a­­părut versurile lui Arghezi’. Nu se va sti atunci nici cine a fost şeful guvernului, nici care era cursul leului la bursa, nici­ fine prezida Academia Romana. Se va şti însă că în acest a apărut o carte. . . Nu pot citi fără emofie justifi­carea tirajului: ,,aceasta edifie s’a tras în două mii două sute douăzeci şi cinci de exemplare’. Nu suntem deci decât 2225 de oameni, care deţinem în întrea­ga ţară un astfel de exemplar, care astăzi mai este în librării ,dar peste câţiva ani va cons­titui desigur o rară piesă de bi­bliograf, iar peste câteva dece­nii o nepreţuită avere. E una din cele mai frumoase tipărituri realitate la noi. E un volum somptuos şi simplu, demn de cuvântul pe care îl poarta Ş­i de mesajul de artă ce i-a fost încredinţat. Multe glorii vor fi pălit, mul­te lumini se vor fi stins, multe glasuri vor fi tăcut, când acest glas va fi încă viu, în eternitate Viu... ..Căderea" d-lui Lovinescu Nu trebue să luăm drept o dramă, accidentul mai mult de­zagreabil, decât tragic, al ,,că­derii” d-lui E. Lovinescu la A­­cademie. „ , Tot ce s’a scris în aceasta ches­tiune (inclusiv proectid de dis­­curs al criticului însuşi este ex­cesiv. Academia s’a dezonorat! — am cetit undeva. , Recunoaşteţi că formula este prea melodramatică. Şi nici mă­car nu este justă. Aş prefera să spun că Acade­mia s-a definit. Termenul e mai puţin catastrofic şi răspunde mai precis votului academic de luni. Academia se defineşte mai pu­ţin prin ce aprobă, decât prin ce respinge. Ea îşi constată singura limitele, acolo unde opune o re­zistenţă sau un refuz. Un refuz de a primi, însem­nează o neputință de a primi. Când Academia îl ținea departe de ea pe Mihail Eminescu, în fapt ea recunoștea cu sinceritate că nu e în stare să-l asimileze La fel s’a întâmplat cu L L. Caragiale, căruia i s’a refuzat nu numai un fotoliu, dar și un premiu — cerut cu o inexplica­bilă stăruinţă de marele scriitor şi refuzat cu o mult mai expli­cabilă încăpăţânare de Acade­mie. Ilustrul corp îşi simţea din instinct incompatibilităţile. . . El continuă să şi le simtă şi astăzi, cu un salutar simţ de tra­diţie. Academia Română — şi în gedere orice academie — repre­zintă forţele medii ale unei cul­­­ori, aspectele ei neutre, puncte­le ei calme. Este un fel de ,,bi­rou de măsuri şi greutăţi”. De ce să-i cerem a primi sau a înţelege valorile extreme, ma­n­ifestările vii de sensibilitate sau de artă, activităţile în plină desfăşurare?! Ii cerem astfel să­­şi trădeze propria ei fiinţă. Să nu fim deplasat de trişti şi nici exagerat de indignaţi. Da­că Academia Franceză şi-a per­mis să-l respingă pe Paul Clau­del, de ce Academia Română, care oricum nu e cea franceza, nu şi-ar permite să-l respingă pe d.­­Lovinescu, care oricum — nici în ordinea valorilor noastre — nu este Claudel­­■ Respectuoşi cu bătrânelele mai mult sau mai puţin glorioa­se, mai mult sau mai puţin ne­muritoare, ale domnilor care au votat Luni să aflăm încă odată că destinele culturii noastre mi se decid în placida casă de pe Ca­lea Victoriei. E tot ce se poate spune, fără prea mari regrete şi fără nici un fel de violenţă. Saint-Exupery N’am fost la conferinţa, pe care a ţinut-o Vineri seara, la Ateneu, d. Antoine de Saint-Exu­pery, dar prezenţa sa în Bucu­­reşt­i ne dă prilejul de a spune un cuvânt despre acea frumoasă şi clară carte, care — acum vreo doi ani — ne surprindea prin accentul ei de sinceritate, prin­ tonul ei sobru, stăpânit, aproa­pe metalic, deşi vibrând de a­­tâtea nuanțe subtile. „Voi de nuit’’ se resimţea în chip fericit de faptul că nu era opera unui literat. In genere, tot ce vine din alte zone decât ale lumii literare propriu zise, aduce un mai pro­nunţat accent de autenticitate, căci nu e scris din automatism profesional, ci din aspra nevoe de a exprima o lume de gânduri şi de sentimente, care îşi caută odată cu expresia, sensul lor de a fi. Un fel de probitate severă res­pira cartea d-lui de Saint­ Exn­­viéry, probitatea cuiva care mai înainte de a încerca rezistenţa cuvintelor, încercase rezistenta mai strictă, mai strânsă a meca­nicei, a legilor de mişcare prin văzduh, rezistenţa maşinii şi re­zistenţa necunoscutului. Un om care trăeşte în intimi­tatea unui avion, legat de me­canismul lui ce nu permite nici cea mai slabă insubordonare, in­duce în chip fatal şi în viaţa sa şi eventual în arta sa, acelaş simţ de răspundere veşnic con-­ trolată, aceeaşi siecesitate de a fi mereu în adevăr, în miezul a­­devărurii — pentru că orice im­­postură este penalizată implaca­bil. Un inginer, un marinar, un a­­viator, un matematician — ori­cine simte deasupra sa o lege dominatoare, oricine cunoaşte prin însăşi munca sa limitele obli­gatorii ale libertăţii morale — nu se va amăgi nici pe sine, nici pe ceilalţi- cu vane jocuri de im­postură, de simulacru, de mul­­țimnă. ,,Vo! de nuit’ era o carte fru­moasă în primul rând prin ire­cuzabilul ei accent de adevăr- Mihail Sebastian Săptămânii . Director: SCARLAT FRODA Premii literare la Academia Română pe 1936 In şedinţa de ari după amiază a Academiei Române, d. Al. Lape­datu, preşedinte a citit rapoarte­le pentru acordarea următoarelor premii literare pe anul 1936: Marele premiu C Hantangiu de 100.000 lei (indivizibil) pentru critică literară s’a acordat d-lui G Călînescu pentru operele Via­ta lui Eminescu şi Opera lui Emi­nescu. Premiul Statului Eliade Rădu­lescu de 50.000 :cei d.lor Ion Dia­conu, pentru Folklor din R.­Sărat; D. Popovi­ci­ pentru Ideologia li­terară a lui I Heliade Rădulescu; Mihail Lungeanu pentru Povesti pentru tineri şi bătrâni: Al.­­ Stamatiad pentru Peisagii senti­mentale şi Sandu Teleajăn pentru Turnuri în apă Premiul Adamach­i de 5000 lei s’a acordat­­d-lor Ion Gherghel pentru Schiller în literatura ro­mână şi Preot C. Mătase pentru Palatul Cnejilor Marele premiu C. Hamangiu de 100.000 lei pentru traducerea în limbă germană a operei poeti­ce a lui Eminescu s’a acordat d-lui dr. Conrad Richter. Premiul Vasile Pâr­van de 30000 lei s’a acordat d-lui D. Bercin. Premiul V Adamach­i de 5000 lei s’a acordat d-lii Arthur Go­­­ rovei, . .__.... Li­­i : .... & ^OTECA Ce^s, „ASQCIATiUNKr C­u­d. E. Lovinescu despre glorioasa „cădere,, dela Academia Română! In ce fel criticul îşi pregătise singur’căderea. Un discurs rostit unor tineri academiceni Despre culisele alegerii şi rolul d-lui N. Iorga, prie­tenul de totdeuna al t sburătorului. E. Lovinescu e totuşi academician! Criticul E. Lovinescu este poate unul din cei mai atacaţi oameni din vremea noastră. Ad­versităţile pe care le-a creat cu­rentul Sburătorului sunt poate tot atât de mari pe cât sunt prie­teniile şi admiraţiile. Cauzele­ aces­u­ai fapt nu pot fi explicate imediat — desigur— ci numai după ce timpul va re­­dimenta la fund micile reacţii subiective, lăsând liberă pers­pectiva istorică a fiecăruia. Cert e, însă, că numele lui E Lovinescu e prea adânc înfipt în conştiinţa românească, că nu se poate pomeni de critică lite­rară contemporană fără a da de prezenţa sa, că nu poți alege un singur scriitor mare d­in pre­zent care să nu fi trecut prin biroul maestrului din Câmpinea­nu. Toate ironiile, toate criticile, toate glumele și anecdotele ca­re circulă pe seama lui E. Lo­vinescu au —mi se pare — un sens trist chiar pentru detractorii omului cu capul alb: ele arată cât e de prezent, cât e de nece­sar oricărei discuții... .Săptămâna care a trecut, l-a repus pe d-nul E. Lovinescu în­­tr’o actualitate imediată, direc­tă, printr’un­ fapt a cărei origine nu-i aparține de loc. Criticul E. Lovinescu a fost propus să fie ales membru al Academiei Ro­mâne. Acest svon a fost confirmat de ziare, de postul nostru de Radio, de toţi alegătorii Academiei şi dat ca fapt împlinit. E. Lovines­­cu trecuse prin întâia alegere, neoficială, cu un succes net. Ves­tea a produs o mai mare agita­ţie decât dacă ar fi fost vorba de oricare altă personalitate li­terară de la noi, fiindcă producea şi o imensă mirare. Cum, omul care timp de treizeci de ani nu fusese văzut bătând la nici o uşă oficială, omul care îşi creiase singur o Academie, omul al că­rui dispreţ pentru recunoaşteri comune nu era pus la îndoial­ă nici de cei mai feroci inamici. — acest om mai avea nevoe să fie •.încununat ’ cu alegerea Acade­miei ? Faptul că admisese să fie ales, era un fenomen nemai întâlnit în cariera modestului critic, care avuse o viată întreagă numai or­goliul propriei «ale indepen­dente. Iată însă, că Academia nu­ s’a desminţit în opacitatea ei tra­diţională şi la alegerea generală. DAN PETRAŞINCU (Continuare în pagina RLa) O oră de mărturisiri sincere şi deslegare de diverse mistere cu Sylvia Dumitrescu Mi-a fost greu s-o găsesc pe Silvia Dumitrescu în cartea tie telefon deşi toată lumea mă asigura că are telefon. Zadarnic am răsfoit cartea de la un capăt la celălalt, căutând-o atât la litera „D” cât şi — lucru neobişnuit — la litera ,,S*’. Mă gândeam că s’o fi comis vre-o greşală. Abia după multe dibuiri, am d­escoperit-o tocmai la litiera ■i rr”1 . Nu-i vorbă de nicio greşeală şi nici de vreo farsă din fiartea cuiva. E însă un mic mister a­­supra căruia voiu trece cu tăce­rea, m­ai ales că interviewul de fata mai conține câteva ,,mis­tere’ întru a căror deslegare vă voiu călăuzi. Un prim mare mister este în­săși personalitatea actriţei. Sun­tem de acord cred, că Silvia Du­mitrescu are reale calităţi artis­tice. Am avut de multe ori pri­lejul s’o aplaudăm şi să urmă­rim criticile care se ocupau de jocul ei. Pretutindeni cuvinte de laudă, o subliniere şi o scoa­tere în relief a însuşirilor talen­tului ei care se afirmă tot mai mult. Şi totuşi, Silvia Dumitrescu nu afişează un aer de vedetă şi nici măcar de Vedetă în perspectivă. E modestă. De o modestie pu­ţin întâlnită, caracteristică, dis.să­ şi cordant în ziua de azi, când lau­da de sine, afişarea şi trâmbiţa­rea personalităţii este în intenţi­unde fiecăruia. Când i-am solicitat intervie­wul de faţă a avut o clipă de nehotărâre pe care i-am ghicit-o oricât a vrut s’o ascundă şi s’o marcheze într’un zâmbet ama­bil. E doar primul interview de a­­ceastă natură. Nu s’a gândit nici odată să acorde vreunul. Am găsit-o deci nepregătită, descumpănită neavând răgazul pregătească o ,,proză” con­venabilă — cum de altfel m’aș fi mirat s’o facă — nici să răs­colească în vraful de amintiri pe care să mi le expună. Totul a fost cum nu se poate mai simplu, mai firesc. Îmi vor­bin de parcă ar fi retrăit, sub impulsul unui resort ascuns, sce­ne din viața ei necoordonae de­­avalma așa cum desigur se în­grămădeau în creerul ei. (Când­­în sfârșit, am­i dezlegat misterul numărului de telefon și l’am format ca să-mi anunț vizi­ta, am avut întâia mica dezilu­zie de a mă pomeni cu vocea unui bărbat la aparat — e vorba de acel ,,T” boelucas — iar a doua oară m-am pomenit ce-i drept cu o voce de femeie—dar o voce presărată de un vădit ac­cent străin. — Casa d-nei Silvia Dumitres­cu ? am întrebat. — Nem !.. Alte case dela domnu T­­iar T?! Nu reușiam să mă înțeleg­ cu informatoarea mea de la capătul opus al firului. — Conita nu este acasa ? am întrebat din nou. — Conita nu acasă! mi-a răs­puns invariabil vocea. (Continuare în pagina III-a) Scriitorul aviator Antoine de St. Exupery ne vorbeşte... despre Compatibilitatea carierii de aviator şi scriitor. Voi de Nuit. Viitoarea carte. Viziunea Iernii. Văzându-l pe Antojn© de St. Exupery înţelegi mai uşor du­bla sa personalitate şi carieră. E un om excepţional de robust, înalt, voinic, tânăr, pare de o re­zistenţă uimitoare. In ciuda acestei aparente impu­nătoare te surprinde o oarecare timiditate care disPar® însa o­­dată cu prima întrebare : — Cum se împacă aviaţia cu literatura? — Distincţia între acţiune şi gândire, poezie şi aventură nu e decât teoretică — fără un sens real — căci omul poate pune acelaș talent — sens poli­tic în actele ca și în scrisul său. De altfel sunt numeroase exem plele de acest fel dacă n’am cita decât pe Descartes. Descartes era soldat și filozof. Această fu­ziune departe d­e a-1 stingheri­i-a­ușilrat prin confruntările a­­cestor două lumi o viziune mai clară în filozofia lui. — Sunteţi de mult în aviaţie? —, în 1920 am intrat în aviaţia militară apoi în cea poştală, fă­când sboruri regulate între Tou­louse — Casablanca — Adakar apoi toată America de Sud — până la Santiago de Chili . — Dece­rburaţi mai ales noap­tea ? — Acesta e singurul mijloc e­­ficace de a concura cu celelalte mijloace de comunicaţie. Fiind vorba de distanţe foarte lungi e necesar să folosim noaptea ca şi ziua pentru a câştiga maximum de timp. —­Spuneţi-mi ceva despre ,,Voi de Nuit ?” — Voi de Nuit înseamnă pen­tru mine o sinteză de amintiri personale. Acest roman a fost foarte bine primit — acum pre­gătesc o altă carte de amintiri care însă nu va fi un roman. — Ce autori francezi Prefe­raţi ? — După părerea mea Monter­­lant actualmente cel mai carac­teristic. Demnitatea, fiinţa li­terară a cărţilor lui îmi pare foarte utilă societăţii noastre — ultima lui carte — Service Inu­tile reiese un punct de vedere foarte necesar omului de azi a­­cela de a-şi păstra demnitatea şi grandoarea. Un alt autor preferat e la Ro­chelle. — Impresii din România ? — Mă simt acasă — ca toţi francezii de altfel simţim în mod unanim afinităţile pe care le a­­vem în comun. — Intenţii de viitor ? — Voi întreprinde peste o lu­nă un sbor de viteză Paris — Tokio, apoi mă voiu opri câtva timp în China iar în toamnă voiu sbura spre America de Nord. — Despre aviaţia franceză ? — Aviaţia franceză a progre­sat mult nu avem nimic de invi­diat celorlalte țări. Fiind chemat în audiență la M. S. Regele con­vorbirea noastră a luat sfârșit. JEANNA GIROTU 0­1 Luni 1 iunie 1936 ," ..***»* '■*&' \iv Teatral Regina Maria Ultimele touă spectacole de triers și Caillavet cu Lucia Sturdza-Bulandra, Leny Caler și Tony Bulandra iasă Noul academician GL Petraşcu primul pictor membru al Academiei Cum am­a­ fost ales membru al Academiei. Cum am vândut primul­tablon. Of secţie artistică la Acade­mia­­Română. ş Amintiri­ despre Luchian şi Ali Grigo­­­rescu. Ecouri de paste hotare vorbeşte iRampei G. Petraşcu ! Primul pictor care trece pragul celui mai m­ai locaş de cultură din ţara n­oăstrt Cel dintâi­ artist plastic ales membru al Academiei Ro­mâne! Alegerea aceasta are o deose­­­bită semnificaţie. Artele noastre plastice — şi îndeosebi pictura — au atins un nivel cu totul u­­niversal, au ajuns la o desvola­­re mult mai înaintată decât ce­lelalte arte. Pe când literatura noastră nu şi-a câştigat încă lo­cul cuvenit pe scena culturală europeană, pictura românească a izbutit să se afirme, prin operile sale, şi peste hotare şi să capete astfel o valoare de circulaţie pe întregul continent. In comparaţie chiar cu pic­tura din alte ţări — fără a amin­ti pe cale balcanice care au fost cu mult depăşite—pictura roma­nească s’a dovedit superioara, putând sta cu cinste alături de cele mai frumoase creaţiuni con­timporane în acest domeniu. La această manifestare a par­trimoniului nostru artistic a con­tribuit în bună parte şi opera maestrului Gh. Petraşcu, ale că­rui tablouri au fost în mod elo­gios apreciate de critica france­ză, belgiană, olandeză etc. Academia Română a făcut în persoana maestrului Gh. Petraş­­cu o alegere care-i măreşte pres­tigiul, consacrând în acelaş timp un om şi o operă. Omul e seninătatea în­săş. O­­pera e de o puternică originali­tate, suculentă, bogată, realizând în sensualitatea pastei tonuri de culoare de o rezonanţă adâncă, făurind materia din comoara ne­secată a unei palete măestre. Artistul Petraşcu a ştiut să dea pânzelor sale o plinătate mate­rială, consistentă, o bogăţie de culori şi o adâncime de tonuri cari amintesc uneori de marii colorişti ai Renaşterii sau ai se­colului al XVIII-lea. Şi totuş ta­lentul său viguros a rămas în­totdeauna original, exprimând o personalitate artistică puternică și o viziune proprie. Alături de G. Enescu, noul a­­cademician poate fi considerat ca unul din cei mai de seamă creatori din arta română contim­porană. Consacrarea oficială pe care alegerea Academiei Române o aduce operei lui G. Petrașcu e un act de dreptate şi o recunoaş­tere a calităţilor acestui mare artist.­­ Cunoaşteţi desigur atelierul maestrului Petraşcu din nume­roasele pânze în care a fost re­dat: o încăpere larg­ă cu­ o fe­­reastă dreptunghiulară, mare, cu pereţii acoperiţi de tablouri, cu umbre albastre ce plutesc în li­niştea încăperii. Maestrul Petraşcu mă primeşte cui aceiaş seninătate care-i lumi­nează şirul zilelor obişnuite, par­că nimic nou nu s’ar fi întâm­plat. — Mi s’a spus astă iarnă ca e vorba să fiu propus membru activ al Academiei Române. Dar eu n’am făcut nici un de­mers. S’a ocupat de alegerea mea profesorul Ton Petrovici, tecu­cean ca şi mine. El a făcut toate cele necesare şi văd că a isbutit. E adevărat că sunt primul pic­tor ales membru al Academiei Române. Dar sper că în curând vor mai fi aleşi şi alţi pictori şi somi alcătui o secţie a artelor plastice în sânul Academiei. _ _ ? — M’am născut la Tecuci în luna Decembrie 1972. Tatăl meu era mic arendaş în judeţ. Dar a murit curând, astfel că am ră­mas cu mama. Fraţii mei ara, mari erau plecaţi la studii, în Bucureşti, şi noi am rămas sin­guri la Tecuci unde tui-am pe­trecut copilăria, am urmat şcoa­la primară şi gimnaziul. Cred că de la mam­a mea, Elena am moştenit darul artistic. Îmi plă­cea să desenez, dar niciodată nu mă gândeam că voi deveni pic­tor. Pe vremea aceea, pictura nu era considerată ca o profesi­une. Am urmat apoi cursul real al liceului din Brăila. Îmi plăceau ştiinţele naturale şi voiam să mă fac profesor. La un sfârşit cle an şcolar, am prezentat o se­rie fie desene, de plante şi flori. Profesorul meu de ştiinţe natu­rale, regretatul Teodor Ni­col­au, văzând aceste desene cari i-au plăcut mult, a vrut să-mi cum­pere câteva. I le-am oferit în dar ,şi atunci m’a întrebat ce vreau să urmez după terminarea liceului. Aflând că intenţionez că mă înscriu la Facultatea de ştiinţe, pentru a face ştiinţele naturale, mi-a spus : — Eu te-aş sfătui să te duci mai bine la Bele.Arte. Cu ştiinţele naturale nu poţi să ajungi decât profesor ca mine, pe când eu ta­lentul pe care-l ai poţi deveni un mare artist. Profesorul Teodor Nicolau a fost primul care m’a făcut să în­­trevă această posibilitate. To­tuş, nu l’am ascultat imediat şi în 1892, când m am dus la Bu­cureşti după ce-mi luasem baca­laureatul, m’am înscris tot la şti­inţele naturale. Abia cu un mai târziu am în­ceput să urmez şi cursurile şco­lii de Bele.Arte, unde lam avut ca profesor şi pe Mirea. Am ab­solvit această şcoală în anul 1898 II cunoscusem între timp pe Nicolae Grigorescu marele nostru pictor. Mă duceam la el IONEL JIANU ,jqaqaiiaB>aanwMa«aaM>ap«gsa^«K^^ (Continuare în pag. 5_a)

Next