Rampa, decembrie 1936 (Anul 19, nr. 5668-5690)
1936-12-02 / nr. 5668
Anul Itic. Sö€iS REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Strada BREZOIANu 51, Tel. 5.61.21 ABONAMENTE Trei luni — — — — Lei 300 Şase luni — — — —— Lei 500 Un an — — — — — Lei 1000 In străinătate şi pentru Instituţiuni preţul dublu liiiiiiiiiiiiin Publicitatea la Administraţia ziarului RAMPA Str. Brezoisn, 51 Tel. 3.61.24 a ttmsr ECOURI PLASTICE Pentru organizarea secţiunii de artă Plastică în cadrul Pavilionului românesc la Expoziţia internaţională care nu avea loc în anul 1937 la Paris, s’a instituit un fel de concurs numindu-se Şi un juriu pentru selecţionarea operelor ce vor fi trimise peste hotare. Lucrările trebuiai fi prezentate până la sfârşitul lunei Noembrie şi urmau să fie expuse publicului, la Ateneu. In Ultimul moment, insă, concursul acesta s’a amânat. Pentru câini? Nu se ştie precis. Pentru ce? Se ştie şi mai puţin. Un singur lucru este cert: juriul care trebuia să fie alcătuit din critici de artă şi profesori de estetică — d-nii Tzigara Sfimilrcaş, Al. Busuioceanu, Gh. Oprescu şi alţii — a fost schienbat. ’ Motivul acestei schimbări? Nu-l poate spune decât d-l profesor Gusti, care conduce pregătirile pentru participarea României la expoziţia de la Paris. Şi până acum nu l-a spus. S-a dat în schimb rezultatul concursului instituit pentru bustul şi monumentul M. S. Regelui, care urmează a fi expuse în acelaş Pavilion. pentru monument, proectele d-lui C. Medrea au obţinut premiul I şi 11, iar proectul d-lui C. Baraschi, premiul III. Pentru bust, premiul I a fost acordat d-lui M. Onofrei, premiul II d-lui C. Raraschi, iar premiul III d-lui Ionescu Varo. Președintele juriului a fost d-l profesor Gusli. Comunicatul publicat nu spune nimic mai mult. Dacă s’ar face o statistică a monumentelor publice cari, în fiecare săptămână, se inaugurează dealungul ţării, s’ar vedea că ne aflăm întcio epocă deosebit de prosperă pentru sculptori. E curios însă că, de cele mai multe ori, fiu se publică numele autorului monumentului şi că o bună parte din cei mai valmoşi sculptori tineri nu prea au de lucru. Se naşte atunci o întrebare, cine sunt aceia cari primesc comanda pentru aceste monumente? Şi a doua întrebare: cum se dau aceste comenzi? După ce criterii? Pentru o furnitură de lemne sau de postav, pentru, o lucrare de pavaj trabuc să se ţină o licitaţie publică. De ce, pentru acordarea lucrării unui monument, nu se cere un concurs public? ■ A produs, in lumea pictorilor şi sculptorilor noştri, o deosebită senzatie audienta pe care d-l Ştefan Popescu a avut-o la Suveran. D-l Ştefan Popescu s'a prezentat în numele Societăţii pictorilor şi sculptorilor români şi a expus M. S. Regelui o serie de doleanţe. A arătat că bugetul ministerului Artelor nu prevede decât suma de iei 300.000 (cetuil: trei sute mii) pentru artele plastice. In timp ce Iugoslavia acordă în acelaş scop vreo 3 milioane, iar Cehoslovacia încă odată pe atât. A cerut apoi votarea unei ligi prin care să se interzică orice cumpărare de tablou sau orice acordare a unei lucrări de artă de către o autoritate publică, fără avizul prealabil al unei comisiuni speciale. Aceia cari vor călca această lege, să fie obligați a plăti din averea lor personală costul tabloului cumpărat fără respectarea formalităţilor prealabile. Măsura aceasta ar fi extrem de binevenită pentru că ar pune capăt multor abuzuri şi ar înlocui criteriul electoral printr’un criteriu artistic la achiziţionarea operei or de artă de către Stat. Se pare că memoriul prezentat Suveranului, care conţinea şi alte propuneri de mare interes pentru rezolvarea problemei contribuţiei Statului la îmbunătăţirea condiţiei de viaţă a artiştilor noştri plastici, a obţinut întreaga atenţie binevoitoare a M. S. Regelui. Rezultatul acestei audienţe a trezit numeroase nădejdi In lumea artiştilor plastici şi un entuziasm profund Pentru înţelegerea şi concursul Suveranului. Expoziţia d-lui S. Sevastian, deschisă in Sala Mozart, se bucură de un deosebit succes, ceea ce dovedeşte că artiştii tineri pot găsi înţelegerea necesară la publicul iubitor de artă. Numeroşi colecţionari în frunte cu principesa Marta Ribescu, principesa Caragea, Dem. Pherikide au vizitat expoziţia d-lui Sevastian şi au reţinut tablouri de o necontestată valoare. D. SEVASTIAN. Ce se joacă la New York Marele succes al actualei stagiuni de la New York e comedia „Boy meets girl’’ in care autorul îşi bate joc de atmosfera cinematografică de la New York. Actriţa Margaret Sulavan joacă în carne şi oase în această poveste de culise de music-hall care se petrece şi într’un club de girls-uri sentimentale. Se mai joacă „Hamlet” în versiunea lui John Gielgud. Alt spectacol interesant e piesa „Victoria Regina” cu Helen Hayes. Piesa va fi jucată şi îi Paris cu Gaby Morlay. Se mai joacă comedia lui Jacques Dévai: „Towaritch”. Filmele de atracţie sunt: „Dodoworth apoi: „The Gay Desperado, cu Ida Lupino, „Kermessa eroică’ și „Les Miserables” în versiunea franceză cu Harry Baur. Director: SCARLAT FRODA Rampa publică zilnic programul complect al tuturor spectacolelor Capitalei cu DISTRIBUŢIA ŞI SUBIECTUL tuturor filmelor care se reprezintă în Capitală Teatrul de stat „Vakhtangon ” a marcat la 18 Noembrie 1936 a cincisprezecea sa aniversare de la înființarea lni, când a reprezentat premierul piesei „Florisdorf” de Friedrich Voll. Această dată nu interesează numai Teatrul Vakhtangov ci arta teatrală sovietică în general, deoarece trupa acestui teatru s’a născut şi s’a afirmat împreună cu teatrul sovietic. Ansamblul teatrului Vakhtangov, compus din actori tineri strânşi uniţi a început să lucreze sub conducerea admirabilului regizor E. B. Vakhtangov, care a murit şase luni după inaugurarea teatrului. In 16 stagiuni acest teatru a jucat 32 de piese, cu strălucite reprezentaţii de înalt nivel artistic ale „Comediilor” de Prosper Merimec, „Virinea”, „Mincinoşii” ,Hazlom”, „In sânge”, „Intervenţia”, „Tgor Bulitehev’’, Aristocraţii” şi acum în urmă „Mult sgoroot pentru nimic” de Shakespeare.Fiecărei din aceste piese se distinge prin coloritul ei, prin prinderea vie şi minunată a mişcărilor, prin veridicitatea personagiilor, prin punerea lor în scenă artistic compusă şi prin unitatea suplă a ansamblului şi oferă în acelaş timp umorul şi dramatismul riguros. Toate aceste piese au amprenta optimismului revoluţionar şi atemia o rvowv». In tot timpul acestor clnci■ sprezece ani de activitate, teatrul a format artişti şi regişori remarcabili. Printre aceştia sunt Schonkine, artist naţional al IJ. R. S. S„ care a făcut creaţii magistrale în rolurile Tamallie (Turandot), Polonius (Hamlet) şi Egor Bultehev (în piesa cu acelaş nume). Simonov care a interpretat rolul viceregelui în „Comedii” de Merimee, Kostia în „Aristocraţii” şi Benedict în „Sgomot mult pentru nimic” este un alt mare actor format la acest teatru. Precum mai sunt Goriomnov, Mansurova, Oratchko, regisorii Zakharov (Aristocraţii), Pogodine („Egor Bulitchev’’ de Gorki şi alte numeroase spectacole magnifice). Artişti teatrului YaPhtangov au ajutat la formarea a numeroase teatre profesionale şi de amatori. Ei au creiat admirabile teatre naţioanle, cum, spre exemplu, sunt teatrul Uzbec, studioul armean şi teatrul leton „Skatuve”, etc. Teatrul Vakhtangov este cunoscut nu numai în Uniunea sovietică ci şi în străinătate. In 1923 în cadrul unui turneu la Reval, Stockholm, Göteborg şi Berlin, ansamblul acestui teatru a obţinut un succes unanim reprezentând „Prinţesa Turandot”. „Minunea Sfântului Antoniu” cursul unui festival internaţional din 1928 la Paris, teatrul Vakhtangov a repurtat deasemeni un succes triumfal. Spectacolele de la Odeon cu „Turandot”, „Minunea sfântului Antoniu”, o piesă de Merimee şi cu prima piesă din repertoriul propiu „Virinea” pe o temă sovietică, au cules cele mai călduroase elogii din partea presei şi a tuturor teatrelor parisiene. . Numeroşi artişti şi regişori străini au venit la Moscova să studieze metoda de lucru a acestui teatru. Astfel în cursul ultimei stagiuni americanii Triguer Adis, Mac Kitine şi Midling ca şi germanul Goldberg au experimentat la teatrul Vakhtangov. Actualmente când îşi atinge epoca de maturitate, teatrul şi-a propus reforme mari şi dificile. Direcţiunea lui intenţionează să reprezinte cele mai valoroase lucrări ale dramaturgiei mondiale şi pregăteşte, în consecinţă, „Macbeth” şi „Richard Iillea” de Shakespeare. Tot anul acesta se vor pune în scenă „Revisorul” de Gogol, una din piesele lui Cehov, precum şi piesele sovietice „O zi mare” de Kirchone şi „Kamon” de Olga Forchi. La jubileul Puşkin (centenarul morţii poetului) Teatrul V.LI-+— mare concert dramatizat. Viaţa artistică şi teatrali ta D.R.S.S. A cincisprezecea aniversare a Teatrala! Vakhtangov Iniţiatorul. Artiştii şi regizorii. Turneele. Repertoriul BREVIAR Un poet «•» nou Dintr’un colţ alprovinciei mi se trimite un Coet alb, ornamentat pe unele pagini de un scris mărunt şi regulat, ce trădează mâna fină a unei adolescente trecută prematur prin parcul veşted al unei toamne interioare. Totuş cel care mi-l trimite e autor nu autoare. Acelaş scris mi se adresează pe o foaie aşezată cuminte în caet, impărtâşindu-mi... rostul manuscrisului: „vi-l trimit, dacă aveţi bunăvoinţa, să-l citiţi’’. Tânărul meu confrate, cum vedeţi, e foarte modest Nu e puţin lucru pentru un poet provincial, umilit destul de indiferenţa şi mocirla târgului său, ca să devie, faţă de citadini, de o justificată aroganţă. , Nu mă ocup aci de versurile tânărului meu confrate, care, mărturisesc mi-au procurat multă bucurie. De prisos să declar sus şi tare că are talent, că poezia din caetul său nu secompară cu a multor „poeţi” moderni pensionari, ce îşi pun elanul mai multe slujbe grase şi culturale decât în dialogul cu muzele. . îmi pare foarte rău că nu pot intra cu manuscrisul ăsta curat ca un obraz de fată mare în biuroul unei edituri bucureştene. Ar fi tot ce-aş putea face potrivit pentru tânărul candidat la... antologia poeziei româneşti ca să nu fiu ridicol. Totuşi tânărul meu confrate aşteaptă ceva în genul ăsta. Modestia lui ascunde şi un grăunte de insinuare la care, vai, nu pot răspunde decât direct. De unde să ştie tânărul visător că la Bucureşti nu sunt editori? De unde să ştie că fiecare critic, în parte, este câinele unei stâne editoriale ? Iras răspunde pe ’larg, trinviţându-i în plic toate amărăciunile dacă nu m’aş teme că fac un sacrilegiu. Aş tăia prematur nişte aripi în loc să le las să-şi încerce sborul singur*3. Insă, este şi un destin implacabil, oricât aripile s’ar ridica sus, în azurul rarefiat de inalturi, pe care tânărul poet îl închide în următoarea poezie: DEREMUR MORŢI Ierburile, vânturile, anii, Altele, altele, alţii Le doboară mereu cu arcul Săgetătorii, înalţii. In oale vinul ne seacă Unde-i ultima floare? Luceafăr — în apa zorilor. Clocotitoare. Le fură pe toate leagănul Somnului rece și larg: Păsări albe, ochite, De nevăzutul arc. Domnișoara Christina Noul roman al d-lui Mircea Eliade, pare a fi tu totul de altă factură decât romanele sale de până acum. După lectura prrimele zeci de pagini am impresia că d. Mircea Eliade a scris o carte de senzaţional. Acţiunea se desfăşoară pe Bărăgan, intri un conac boeresc. Prin urmare un roman sen zaţional românesc. „Domnişoara Christina” e o cărte nouă pentru literatura noastră. După lectură, vom reveni. Note zilnice din răsboi Marele succes al ultimilor doi ani a fost „Povestea vieţii mele’ scrisă de Maria Regina României. „Cultura Naţională”’ anunţă pentru actualul sezon literar „Notele zilnice din război’' ale Mareşalului Averescu, „Notele»5 d-lui Averescu vor aduce un material inedit asupra marelui nostru răboi și, fără îndoială, vor constitui marele succes al anului. Critica sovietică Împotriva lui Tairov şi teatralul de cameră Se ştie că autorităţile sovietice au interzis reprezentarea operei „Eroii”, compusă pe textul lui Demian Bedny. Opera aceasta urma să fie dată la Teatrul de Cameră sub direcţia lui Tairov. Cercurile critice sovietice nu s’au mulţumit numai cu atâta, ci nu pornit o critică aspră asupra acestui teatru condus de regizorul Tairov. Teatrul de Cameră dela M Moscova a fost timp de 15 ani scena revoluţionară şi de avantgardă. De astă dată însă Izvestia şi Pravda critică activitatea acestui teatru, care s’a îndepărtat de realism. Ziarul Pravda consideră activitatea acestuia ca „o linie greşită”. „Din păcate câţiva din conducătorii acestui teatru, scrie gazeta sovietică, sunt la un nivel mai jos decât rolul ce le-a fost încredinţat. Tairov care se află în fruntea teatrului s’a găsit la un moment dat printre aceştia. Despre acest teatru a fost la noi un deosebit interes. S’au făcut toate sforţările ca teatrul să se elibereze de „moştenirea,” ,estetico-formalistă, ca să devină un teatru cu adevărat sovietic. Lucrul acesta nu s’a întâmplat!” Ca o dovadă a acestor lucruri ziarul citează cazul operei „Eroii”, al cărei text scris de Demian Bedny, cuprinde o falsă tendinţă politică. De asemenea şi Izvestia scrie despre această reprezentaţie ca despre „o învăţătură serioasă". Gazeta aminteşte că încă din anul trecut opinia publică, în urma repreentării operii „Lady Mhcbbeth’» de Şostakov, in urna turnării filmelor antiartistice ş. a., a încercat să reacţioneze contra formalismului, contra introducerii gustului burghez în artă”. Izvestia mai declară că Tairov s’a comportat faţă de artă prea mult formal. Şi mai departe scrie: „Se cuvine să luptăm contra formalismului. E necesară dragostea faţă de arta naţională, e necesar respectul faţă de propriul tău popor şi istoria lui. Fără aceste lucruri nu există artă adevărată!” Tan’off Miercuri 2 Decembrie 1936 paptul 3 Eed RAMPA 44 publică zilnic Progremul complect al spectacolelor Capitalei cu Distribuţia şi Subiectul tuturor filmelor care se reprezintă în CAPITALA De^orJ^eu^îneril^^rlitori Cu d. dr. Mihail Zavergin, autorul romanului „Eroare medicală sau sinucidere?“ Dacă Faptul că un scriitor care a publicat unul sau mai multe volume, e un motiv de interview, apoi acelaș fapt nu-i deloc un motiv de a-i face inventarul lucrurilor din casă. Așa încât, să lăsăm mobilele la locul lor şi pe inevitabilul spuză se joace „dincolo” cu tot atât de inevitabila subretă, şi să ascultăm pe amfitrion. — Sa vorbim ceva despre „primii’’ dv. paşi”. — Comiteam încă de pe băncile liceului, schiţe şi mobile, ferind însă de orice ochiu indiscret aceste „corpuri delicte”, de teamă să nu primesc observaţii. Pe vremea aceea, literatura şi circul erau spaima mamelor. Nu-s totuşi mai mult de douăzeci de ani de atunci. Demonul din mine însă nu-mi da pace. Cum avea o clipă liberă, fugeam sus în pod, unde în loc să cetesc lungit pe burta, fascicole senzaţionale netrecute pe la cenzura mamii, cum făceau şi fac toţi copiii la cincisprezece ani, eu smângăleam mereu hârtia cu tot felul de „compoziţii”. Rezultatul străduinţelor mele de atunci şi de mai târziu, din facultate, e un vraf de pagini galbene şi nceiteţe, pe care astăzi le rasfoesc totuşi cu drag. Primii mei paşi... publici, ca să zic aşa, datează de pe vremea când la „Adevărul Literar” era director A. de Herz. Tanar şi turna, mirasem in anticamera cabinetului său şi mă văzusem într’un colţ unde nu mă băga nimeni în seamă, din cei cari intrau şi ieşeau dela el. Intr’un târziu, după vreo trei ore de aşteptare, când aproape înţepenisem în colţul meu, iese A. de Herz şi dă cu ochii de mine. — Cei cu d-ta, tinere?, mă întrebă el cu bunătate. Mi s’a pus un nod în gât. Am îngânat: — Am.... am şi eu... o nuvelă. Şi spunând acestea, m’am făcut mic, aşteptând resemnat sa se abata toate fulgerele cerului asupra mea. In loc de asta, am văzut un zâmbet blând şi o mână care mi s a întins prietenoasă, scoţându-ma de la colţ şi poftindu-mă în birou. După vreo două săptămâni, nuvela mea scrisa în pod, între două bătăi, apărea pe-o pagină în „Adevărul Literar”. — Cel dintâi volum? — .Fiind surmenat, am plecat ,într’o vară la Piatra-Neamţ, să mă odihnesc. Acolo, refugiat în mijlocul naturii care mi-a fost întotdeauna dragă, am scris o nuvelă de largă respiraţie, aproape un roman, care conţinea, aşa cum se întâmplă cu toţi scriitorii la început, în mare parte elemente autobiografice. Am publicat-o chiar în toamna următoare sub pseudonimul Dr. Marcel Olin, la editura „Centrala cărţii”, al cărei director era d. prof. Nae Ionescu. — După asta?— Public apoi câteva lucrări de specialitate, în colaborare cu prof. Manicatide. Intre timp, îmi vine în tratament o nevropată iremediabilă, cu un psihic, jalnic, rezultat al unei eredităţi vicioase. Cazul acesta impresionant îmi inspiră un nou romn, intitulat „Femeia isterică”. — Despre care am auzit că s’a bucurat de un succes extraordinar! — Asta e cuvântul, extraordinar. N’o spun eu, nici d-ta. O spun cele opt mii de exemplare vândute, în trei luni de zile. O spune oferta aceea de filmare care mi-a venit din Germania și pe care a ucis-o falimentul Ufei. toate astea s’au întâmplat cu o carte despre care presa n’a suflat un cuvânt! Cum va explicaţi acest succes neobişnuit? Poate prin titlu?.. — Pentru mine autor, explicaţia cea mai convenabilă, ar fi desigur, calităţile acestei cărţi. Pentrucă e greu de admis că un titlu, fie el oricât de „bombă”, poate face singur succesul unei cărţi. Dacă titlul nu-i servit de un text corespunzător. Dar ceea ce ţin sa subliniez, este că, departe de a fi o carte de scandal aşa cum pare după titlu, „femeia isterică” nu-i decât tratarea ştiinţifică a unui caz neobişnuit de isterie, şi pe care, tocmai spre a-l face accesibil massetor, l-am îmbrăcat în haina agreabila a romanului ilustrat. Pus în faţa unui text strict ştiinţific, adică arid, greu de digerat, publicul reacţionează întocmai ca pruncul în faţa laxativului, îl refuză. Şi atunci treime să i-l dai sub formă de chocolată. — Ai câştigat, probabil, parale multe de pe urma acestei „femei”? — Da, şi cu banii aceştia am plecat la d ans pentru specializare, unde am stat aproape doi ani. Intre alţii, am cunoscut acolo un tânar student nebun, — se înţelege, o forma uşoară de nebunie, — a cărui viaţă mi-a oferit materialul iniţial pentru un nou volum, intitulat „Jurnalul unui nebun”. — Cum ai ajuns să scrii „Erorie medicală sau sinucidere”? — Intr o zi, era prin Decembrie 1930, cetesc în ziare că la Paris, într un hotel de mâna doua, s’a sinucis d-rul Aristide şi prietena lui Antoaneta Fotescu. Dar bine, d-rul Aristide îmi fusese coleg de facultate , ca nmeri de tranşee şi prieten. Până la plecarea lui la Paris, eram în relaţiile cele mai strânse. Coincidenţă fericită soţia mea care-i chimistă, fusese şi ea colega de facultate cu Antoneta Fotescu, eroina dramei. Ea îmi dă o serie de detalii a- supra Antoanetei, încep să culeg informaţii şi de pe la alţii, în sfârşit, drama prinde a mă obseda. Simt o nevoie irezistibilă s’o scriu. Urmărit de această idee, într’o bună zi o şterg la Paris spre a-mi complecta documentarea. Fac câteva vizite „la faţa locului”, cum se zice în limbaj poliţenesc, stau apoi câteva zile la „Hotel des Etrangers”, chiar în camera unde s’a consumat drama. Cu o geantă plina de fişe, mă întorc la Bucureşti. — Şi scrii cartea abia după şase ani. Dece? — Dece... n’aş putea să-ţi răspund precis. Întâi, ar fi acea condiţie „fără care nu...” a creaţiunii, a oricărei creaţiuni, deşi şi a celei literare, care e gestaţia. Apoi viaţa, viaţa asta care nu ne lasă să facem întotdeauna Ce vrem, ba ne obligă să facem contrariul, profesia mea care nu-i profesie pur şi simplu, ci datorie, alte câteva lucrări de specialitate publicate între timp, în sfârşit, ori când se găşesc impedimente în calea unei cărţi, şi oricâte. De aceea, eu sunt mulţumit că a apărut şi acum. Apropos, o rudă apropiată cu eroina mea, Antoaneta Fotescu, mi-a trimis vorbă că mă va da în judecată pentru impietate. lată-mă şi la Tribunal, faţă în faţă cu eroii mei! Aştept s o văd şi pe asta. In primăvară, îmi apare în franţuzeşte, „Eroare medicală sau sinucidere”, în traducerea d-nei Raymondy, iar pentru la toamnă lucrez la o adaptare scenică : „Erorii medicale...”, a cărei vină o poartă câţiva prieteni ai mei, printre cari şi excelentul Victor Ion Popa. Ei au fost de părere că în general, scrisul meu se bazează în mare parte pe elemente vizuale, pe acţiune, iar că în specie, „Eroarea medicală...’ se pretează admirabil la o dramatizare și o punere în scenă, susceptibile de mari efecte. Eu i-am ascultat. Acuma, fie că piesa va fi un succes, fie că va fi o... eroare, răspunderea a or e. c. c.