Rampa, martie 1937 (Anul 20, nr. 5740-5765)

1937-03-01 / nr. 5740

Annul 20 Mo. — 5740 REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Strada BREZOIANU 51, Tel. 3.61.24 •O ABONAMENTE Trei luni — ~ — — Lei 300 Şase luni — — — ~ Lei 500 Un an — — — — — Lei 1000 In străinătate şi pentru Institufiuni preţul dublu gMiiituiiiig Publicitatea la Administraţia ziarului RAMPA Str. Brezoianu, 5. Tel. 3.61.24 Directori SCARLAT ERODA Scrisoare deschisă domnului Victor Iamandi, ministrul cultelor şi artelor Domnule Ministru, In şedinţa de Vineri a Camerei aţi declarat că vă gândiţi la modalitatea pensionării actorilor din teatrele particulare. Afirmarea aceasta, chiar principială, de pe banca ministerială este un fapt de o înaltă valoare morală şi umanitară. In general, actorii sunt certaţi cu simţul practic. In zbuciumul lor cotidian după străluciri efemere, după satisfacţiile de o clipă pe care le oferă arta lor, cei mai mulţi dintre ei uită să-şi numere perii cărunţi din tâmple. Şi într’o bună nu se pomenesc că poartă o perucă „de bătrân“’ pe care nu le a furnizat-o „Nenea Pepi’’ şi pe care n’o mai pot lăsa în cabină după spectacol. A venit bătrâneţea. Viaţa lor, de greere care a cântat pentru alţii, a trecut, şi ei n’au nimic. Nici unde să-şi odihmească capul. Şi vă rog să credeţi, domnule Ministru, că nu fac literatură. Marele şi generosul de Max a murit sărac. Agata Bârsescu, încărcată de ani, trăeşte la Iaşi dând lecţii ca să-şi poată plăti chiria unei cămăruţe de hotel modest. Marietta Ionacu şi Irena Vlădoia dorm pe paturi de spital în bietul adăpost pe care li - a putut oferi sindicatul nostru sărac. Dar hotărîrea Dvs., pe care aţi anunţat-o ori din înaltul loc unde vă aflaţi, depăşeşte cu mult importanţa unei fapte bune. Şi iată cum : Marele deferi al organizaţiei noastre teatrale este definitivarea actorului — după un număr oarecare de ani — în cadrele tatrului de Stat în care a servit. Este uşor de înţeles că actorul X, care a jucat zece ani în faţa publicului restrâns al unui oraş de provincie, nu mai are mult de spus acelui public. De aci înainte el poate fi preţuit, stimat, dar nu mai e dorit. Actorul X, însă nu mai pleacă la alt teatru, nu mai poate pleca. De abia acum, după ce publicul local s’a săturat de el, X e definitiv. E condamnat — și el și publicul — să nu se mai despartă douăzeci de ani, ca să nuși piardă dreptul la pensie. Aceasta este una din pricinele cari au făcut ca o parte din teatrele noastre Naţionale provinciale să se înece în plictiseală. Desfiinţarea de acum câţiva ani a trei teatre n’a fost decât încheierea actului lor de deces. Muriseră de mult în indiferenţă generală, provocată de apariţia obositoare a aceloraşi actori în faţa aceluiaş public. Succesul spectacolelor de turneu este un exemplu concludent. Iar schimbul făcut, pe vremea lui Gârleanu, între trupele teatrelor din Iaşi şi Craiova a fost bogat în învăţăminte pe care nu Ie-a folosit nimeni. Ambele formaţiuni teatrale perimate în oraşele lor, au suscitat proaspeta entuziasme în faţa spectatorilor noi. Iată de ce, domnule Ministru, recunoscând actorilor particulari dreptul de a cotiza la Casa de pensiuni — şi deci dându-le posibilitate de a trece fără riscuri de la un teatru la altul, de la „naţional” la „particular” şi viceversa — a-ţi realiza o adevărată descătuşare a Teatrelor Naţionale din provincie şi veţi provoca o înviorare puternică a întregii mişcări teatrale. Pentru care toată lumea vă va fi recunoascătoare. Şi poate că frumoasa Dvs. intenţiune care va ajuta teatrul mai mult decât orice sacrificiu material al Statului, ar fi fost azi fapt împlinit. Dar reprezentantul teatrelor particulare în comisia pentru elaborarea nouei legi, din nu știm, ce motive, n’a putut să ia o parte prea activă la lucrări. Domnule Ministru, sunt în asentimentul tuturor directorilor de teatre particulare declarând aci că vom primi cu bucurie să participăm la alimentarea fondului de pensii dacă va asigura şi retragerea actorilor noştri. Şi la fel cred că sunt în asentimentul tuturor celor ce servesc pe scene particulare aducându-vă mulţumirile lor. Sică Alexandrescu Directorul Teatrelor „Comedia” îi „Vesel” Unni Man N Buaa în MnaHHBR De la Epres noşt fenţa noastră a intront fra „The two bouquets“ O broderie muzicală, un por- j ţelean de Sévres care trăeşte, I cântă, se mişcă pe scenă pentru I a recădea în nemişcarea sculp- turală a porţelanurilor. Eleana şi Herbert Fareon au reuşit să ne redea o operetă care pare o pictură din timpul reginei Victoria. Comedia lor „cu muzică” după cum scrie pe program, e o miniatură vie pe care se brodează diferite melodii vechi, şi în care, în formă foarte vagă, se descifrează câteva caractere. Sugestii fine de personalităţi diferite, cu desen artistic ale cărui contururi se pierd în colorit şi muzică. Subiectul e bazat pe o neînţelegere Edward Gill, însurat în secret cu o artistă, promite celor doi prieteni ai săi, să predea sorei şi verişoarei lui două buchete în care fiecare şi-a spus dorul... din nenorocire însă Edward se îmbată şi predă buchetele inversate. De aici, trei acte, care brodează farsa modernă „Tout este bien qui finit bien’’ și fiecare tânără pereche e reunită sub cerul înflăcărat de focuri de artificii. Interesant cât de bine ne-au descris autorii caracterele principale, fără însă să caute să ne impresioneze : Lora, fata serioasă, gospodină, Kate, flirtul familiei, Edward, însurat cu o artistă pe care o iubeşte sincer. Cei doi amorezi, unul timid şi celălalt îndrăzneţ. Cele mai interesante apariţii sunt o pereche M.J. şi Mrs. Gill. Ea, figura dominantă a familiei, guvernează totul, totuşi păstrează în inima ei tinereţea trecută şi o perfectă înţelegere pentru tinerii amorezi. El, uşuratec, închinat spre băutură, are însă în inima lui o iubire sinceră şi nestrămutată pentru mama copiilor săi. „Comedy with music” au intitulato autorii, eu aş spune mai corect : o treime comedie şi două muzică. Dansuri, costume, colorit... Coloritul în general e foarte interesant : nu există nici o temă principală, culorile simt foarte diverse şi foarte vii. Reminiscent de vremuri de demult e fâşâitul continuu al mătăsei şi continua mişcare a evantaelor. Joyce Barbour interpretează pe Mrs. Gill, şi ne dă un portret admirabil al stăpânei familiei. Vocea îi lipseşte, dar asta nu face nici o diferenţă jocului admirabil pe care îl avem în faţa ochilor. In afară de aprecierea tehnicei teatrale, trebue să menţionez gesturile lui Joyce Barbour, care sunt redare perfectă a perioadei victorianismului, la începutul secolului nostru. Frederick Randow ne redă pe uşuratecul dar foarte simpatic Mr. Gill. Adelaide Stanley şi Edith Lee interpretează cele 2 figuri romantice, având ca parteneri pe Treffor Jones şi Warren Jenkins, și formează un quartet perfect. Subreta piesei este jucată de Gertrude Musagrove, o artistă delicioasă, plină de spirit și o dansatoare foarte bună. „Starul” piesei este George (Continuare in pagina V-a) I Marcel Enescu ne vorbeşte pasiunea pentru teatru, între teatru şi marină, la Conservator cu Demetriad şi Nottara, primul angajament, peregrinări, o mare pasiune: pictura, la Balcic, cum a filmat, la Budapesta cu tricolorul pe masă. ..............................II .......... Intervievatul nostru de azi — un tip înalt, simpatic, brun, cu ochi sfredelitori de judecător de instrucţie şi cu o vervă de orator roman — lucrează, în artă, pe două fronturi situate la distanţe şi fel de tratate complet diferite. Ca actor al ansamblului de comedie al Teatrului Regina Maria — nu ştiu de ce Marcel Enescu, un particular nu face de loc impresia unui actor şi cu atât mai puţin a unuia de comedie pentru ca să fie totuşi un excelent comic — ca actor, va să zică, trebue să lucreze noaptea — uneori şi în matineu — afară de repetiţiile obişnuite; iar ca pictor (în particular văzut Marcei Enescu pare cu atât mai puţin mânuitor al penelului şi paletei cu cât tablourile sale sunt admirabil reuşite) trebue să lucreze dimineaţa, cât mai din vreme, până la ora prânzului. Acest două pasiuni diferite îi confiscă tot timpul, încât rar îşi mai poate permite o altă distracţie, în afară de muncă. Dar această muncă intensă, pe semne, îi dă o satisfacţie deplină deoarece Marcei Enescu e veşnic bine dispus totdeauna cu zâmbetul pe buze şi niciodată nu lasă să se bănuiască cu cine ştie ce catastrofă i s’a întâmplat. Ca să ajung la locuinţa sa, am utilizat autobuzul No. 31 şi ascensorul. In „Casa Brânceni” din Piaţa Palatului Regal, o carte de vizită fixată pe uşa unei garsoniere situată la etajul trei arată că acolo locueşte d. Marcel Enescu. Atât. II găsesc pe intervievatul nostru la lucru. E în compania colegei de pictură, d-ra Viorica Grigorescu, care lucrează cuminte lângă un şevalet alăturat, şi a colegei de teatru, d-ra Cici Petrescu care le serveşte de model pentru un tablou. Sunt înştiinţat ca portretul, pe care am plăcerea să-l văd conturându-se, va figura printre lucrurile expuse la Salonul Oficial. Privesc preț de trei-patru minute la dexteritatea de-a mânui penelul a amfitrionului — lucru nou pen(Continuare in supliment) 24 de ore ale unei cântăreţe de operă Valen Interviewul de azi prezintă o lăture noua: el desvăluie cele 24 ore ale unei cântăreţe de operă, care diferă de ale unei artiste de teatru. începutul îl facem cu o favorită a publicului, d-na Valentina Creţoiu. Un interior elegant, intim, aranjat cu mult gust şi fineţe, e adevărat interior de vedetă. De îndată ce am trecut pragul apartamentului pe căre o ocupă în strada Ştirbei-Vodă, privirea mi-a fost atrasă, din primul moment, de un colţ în care se aflau expuse — veritabilă expoziţie — sumedenie de fotografii cu dedicaţii şi autografe. Tot ce domeniul muzical are mai select, e la loc de cinste, fraternizează: Klemens Kraus, Viorica Ursuleac — pentru care gazda pare a avea un cult deosebit, considerând-o ca pe „un ideal şi model al tuturor cântăreţilor de operă” — Margarete Klose, Florica Cristoforeanu, Toţi d’al Monti, Benjamino Gigli, basul Pinza, Const. Nottara, Adele Kern, Helge Roswänge, Robert Heger, Fassbinger, Vrăbiescu, Folescu, Emil Marinescu, Brediceanu, Monzia, Maria Caniglia, Marcel Journet, recentul musafir al Operii, Genin şi nu mai puţin recentul oaspe, dansatorul Kreutzberg. Dar mai presus de frumuseţea interiorului şi al colţului de fotografii, sunt fermecat de un canar resemnat într’o colivie de unde trimite triluri nesfârşite. — Ţi-l prezint de „rază” de soare”, cum am botezat pe acest canar, care toată ziua cântă, acompaniindu-mă, făcându-mi la un moment dat o concurenţă neloială, încât Şerbănică (diminutivul corespunde d-lui Şerban Tassian, soţul d-nei Valentina Creţoiu N. R.), nu vede alt mijloc de a scăpa de concurent decât aruncându-i o pătură peste colivie. Sărmanul „rază de soare” crede că e noaptea... şi se (Continuare In supliment) tina Creţoiu Ziua de spectacol şi ziua firi. Regimul zilei de spectacol. Intre 5-6 cânt cu voce tare toată partitura pe care o voi căuta seara. Profesoară de canto .Lecturi, roluri, spectacole preferate .Duan la Berlin. Kiepura si Gigli pictorul N. Brana MMBM despre BS8HB începuturile sale plastice; studiile din Franţa; arta franceză; influenţa publicului asupra artei; generaţia plastică de azi; condiţiunile pentru o mai bună propăşire a artelor la noi; proecte Dintre mulţii tineri care dornici de a-şi verifica forţele talentului lor s-au grăbit în ultima vreme, să expună, pictorul N. Brana se evidenţiază prin seriozitatea picturii lui, dovedindu-se din prima clipă un mare muncitor. Pe câtă vreame majoritatea dintre ei ocolesc subiectele grele sau aleargă după succese facile sau o originalitate cu orice preţ, N. Brana caută, — şi izbuteşte în bună parte —, să exprime în mod pictural munca celor umili, a ţăranilor, munca lor arzătoare, grea, traducând-o ne pagini pline de adevăr crud, puternice şi sugestive, fiindcă artistul e, înainte de orice, sincer, ştiind să exprime sentimentul pe care l-a încercat în clipa când a aşternut pe pânză tabloul ce ni-l înfăţişează. Desigur că pentru N. Brana, pictorul are datoria să facă o operă explicită. Intr’adevăr artistul nu trebuie să picteze doar pentru o elită, sau pentru un public avertizat. Ci trebuie să urmărească, să realizeze o artă care să fie accesibilă tuturor, începând cu cel mai puţin inteligent, cu cel mai puţin emotiv. In ciuda acestui lucru, N. Brana izbuteşte să nu cadă în banal, — ceea ce-i o dovadă a profunzimii în interpretare — căci tot ceeace a impresionat ochiul artistului trece apoi prin alambicul sufletului şi temperamentului său, aşa încât pictura sa capătă pecetea personalităţii pictorului, acel „ceva” care deosebeşte tabloul unui pictor de al altuia. E adevărat că unele din tablourile lui Brana degajă o notă de me(Continuare în supliment) 4 Leicul complect al spectacolelor Capitalei cu Distribuţia şi Subiectul tuturor filmelor care se reprezintă în CAPITALA Coscoava... E un lucru banal și sunt convins că se întâmplă fiecăruia dintre d-voastră. Vii acasă și servitoarea, sau altcineva, din casă, îți spune, așa în treacăt: — V’a căutat un domn... — Ce voia ? — Na vrut să spuie, da’ a spus că mai vine el. Firesc este să nu dai însemnătate acestui lucru. Comunicările de soiul acesta se repetă, de două, de trei ori, până când într’o zi, te interesezi ceva mai apăsat: — Da’ ce vrea ăsta ? — Nu vrea să spuie. — Da' cum îl cheamă ? — N’a spus ! — Şi cum arată ? — E unu’ slab şi cu mustăţi, da’ a spus că mai vine... Lămurit buştean (e vorba de unu’ slab şi cu mustăţi), deşi te simţi cu conştiinţa împăcată, începi să intri la idei: cine o fi omul care te caută cu atâta stăruinţă, care are nevoie de ajutorul tău şi numai de-al tău, căci refuză să stea cu altcineva de vorbă ? Zilele trecute, aflând, pentru ei nu ştiu câta oară, că am fost căutat de acelaş personagiu, treceam prin asemenea momente sufleteşti, când mi se anunţă : — A venit iar ! — Cine ? — Domnul care vă caută. — Să poftească ! — am spus, deşi mă pregăteam să mă aşez la masă, socotită, îndeobşte, ca lucru sfânt în viaţa omului. Misteriosul personagiu era într’adevăr slab şi purta mustăţi. Timid, mi-a strâns mâna pe care i-am dat-o şi a rostit ceva. Desigur că s’a prezentat, dar cum, de cele mai multe ori, nu prind numele la prima lui rostire, misterul a continuat să existe pentru mine. După o serie de complimente şi elogii, la care de obiceiu sunt foarte simţitor, dar asupra cărora, în mod excepţional, voiam să se treacă mai repede, preopinentul meu dând peste cap un ghiozdan doldora, îmi spune, cu multă linişte : — Eu domnule, am scris douăzeci de piese, dintre care cinci comedii, şi trei opere, pentru că eu sunt şi muzicant. La comunicarea acestei veşti neaşteptate, am dat un pas înapoi şi, instinctiv, am căutat prin apropiere un obiect cu care m’aş fi putut apăra. întâlnind însă privirea, atât de liniştită, a vizitatorului meu, mi-a fost parcă ruşine de gândul meu cel răzvrătit şi, căutând s’o dreg, l-am întrebat, dulceag: — Da’ când le-ai scris dumneata, atât de multe ? — Eu lucrez domnule de douăzeci şi cinci de ani, de la vârsta de cincisprezece ani. — Și n’ai publicat nimic până acuma sau n’ai căutat să-ţi reprezinţi piesele ? — Nu domnule, pentrucă eu mi-am pus în cap ca timp de douăzeci şi cinci de ani să lucrez încontinuu şi numai după acest termen să arăt ce-am fost în stare. Ei bine, termenul a trecut! Mi-am dat seama că am de a face cu un om excepţional — într-o lume în care dacă nu ţi-a apărut un articol, nu mai eşti în stare să scrii altul, şi unde dacă ţi s’a respins, la reprezentare, o piesă, îţi iei doliu pentru câţiva ani şi nu eşti în stare să mergi mai departe. — Şi cu ce-ţi pot fi eu de folos domnule... care e numele dumitale ? — Coşcoavă ! — mi-a răspuns autorul. — Cu ce-ţi fi de folos domnule Coşcoavă ? — am repetat. — Să-mi citeşti piesele ! Văzând că d. Coşcoavă mi-a depus la picioare o bibliotecă întreagă, i-am răspuns : — Nu domnul meu. Eu nu-ţi pot fi dumitale de folos, pe lângă ea-mi lipseşte vremea, apoi dumneata eşti cu totul excepţional, pentru neînsemnata mea persoană. Nici când mierla n’a învăţat pe vulturul să sboare. — Şi totuş trebue să-mi citeşti lucrările. — Nu ! — Trebue! Omul care a aşteptat douăzeci şi doi de ani, — supraomul! — îşi pierduse răbdarea dintr’odată. Prin aceasta el devenise un om ca toţi oameni şi demn neinteresant. Devenind agresiv, i am spus , spre regretul meu : „ieşi afară Coşcoavă !” Intre tiuiţi, supa se răcise.« Joan ftrassoff BREVIAR Ceva» şi despre Itaria Trăim O epocă de lâncezeală prematură care ar însemna, pentru un popor cu alte condiţii de viaţă, cu altă tradiţie culturală, o oboseală. O oboseală justificată de bătrânele, de uzarea unui potenţial vital care a călăuzit până la un punct ascensiunea lăsându-i înainte inevitabila pantă a regresului. Nu putem spune că suntem un popor bătrân. Cel mult prea tânăr dacă nu abia conturat în ceiace avem esenţial ca spirit. Pricina poate sta şi în tinerele, intrie tinerele risipită cu dărnicie. In domeniul culturii mai ales Am vrut să ne aşezăm, cu slabele temelii ale culturii noastre pan-răsăritene, cu fundamentele unor secole sprijinite pe psaltiri şi cazanii, alături de Apus. Efortul, dacă are ceva nobil în dânsul trebue să recunoaştem, că a şi anihilat, mai târziu, o bună parte din curiositate.Spun curiositate. Nu ştiu dacă această calitate a primitivului este prea bine cotată la noi. Pentru popoarele cu tradiţie culturală, cu milenii de preocupări in domeniul spiritului, curiositatea e un omagiu. Ea indică încă vitalitatea, pledează din Plin pentru ca, deschide pe mai departe perspective noul. In timp ce suficienta burgheză, refuzul oricărui lucru ce nu-şi are corespondentul de utilitate gospodărească marchează saturafia. Lipsa unui ideal pentru mâine Şi impotenta asimilării pentru prezent. Trăim o epocă de lâncezeală. Vorbesc, bineînţeles, de un domeniu despărţit esenţialmente de „politic” de „politicul” zilelor noastre care nu mai are nimic comun cu gândirea. Condeele tinere, răsărite imediat după răsboi s’au astâmpărat. Oamenii au rămas tot tineri, dar nu ştiu prin ce miracol nefast, au îmbătrânit pe dinăuntru. Se discută prea puţin, se scrie prea doct, prea oficial. Lumea a devenit serioasă. Prin urmare bătrână. ■ Câteva rânduri sosite de la Iaşi, de la d. George Mihail Zamfirescu, ne aduc o veste la care nu ne aşteptam. Autorul „Maidanului cu dragoste” pregăteşte pe curând o carte despre teatru. Informaţie şi gândire, polemică şi reportaj, volumul d-lui G. IVi. , intitulat „Mărturii in contemporaneitate”, ne aminteşte de agitaţia de acum câţiva ani când polemica şi discuţiile în jurul câtorva probleme — de actualitate şi azi deşi s’au prărăsit atât de demult armele — dădeau momentului o efervescenţă savuroasă. Era pe atunci nu ştiu ce risipă de nerv, recuperată azi de o tăcere îngrijorătoare. Tinerii au obosit, au devenit cuminţi. A uitat lumea Şi de poezie. De exegezele asupra poeziei înalte, adusă în seră de cristal şi aci, unde azi, poet mare şi iubit a rămas Vasile Militaru. Alţii, mai „serioşi”, îşi sporesc dioptriile ochelarilor de teamă că viaţa nu e destul de diformată de... cărţi. In sfârşit, „Mărturiile” d-lui G. M. Zamfirescu sunt un fericit prilej de a ne aminti că odinioară se mai încricişau, deasupra ideilor, săbiile. Domnea un spirit gascon, cu efecte spectaculoase, cu retorică. Dar numai atâta dacă ar fi şi încă motivele unei binecuvântate eşiri din pasivitate n'ar trebui aşteptate. Vlaicu Bârna P. S. „Mărturii de contemporaneitate” va fi prima carte apărută la noi care discută probleme de artă scenică. Într’o tură unde se tipăresc anual, în multe ediţii, traduceri sau originale cârţi de artă culinară avem, abia acum, ceva şi despre avem, abia acum... ceva şi despre V-B.