Rampa, mai 1937 (Anul 20, nr. 5792-5814)

1937-05-02 / nr. 5792

r­ Prin 1905 la Paris Am atâtea fapte frumoase la acti­vul meu, că aproape n’aşi putea-o preciza pe cea mai frumoasă. Dai fiindcă trebue să mă execut impera­tivei invitaţii a ziarului „Rampa” iată una de care nu sunt streini, nici vechii mei prietini de la Paris, şi marii noştri avocaţi de azi: Tili Mi­­cescu şi Anibal Teodorescu. li iau ca martori pentru cei care, mă vor taxa drept un farmeur. Prin anul MOS, locuiam in Rue de la Pompe, in pensiunea de familie a Doamnei Bouville, văduva unui înalt funcţionar colonial, mort in insula Martinica, cu prilejul erupţiei vulca­nului Pelée. De­şi pe vremea acea, nu aveam de­cât 22 de ani, nu ştiu da­că grafie unei fantezii diabolice sau numai a unei neglijente voite, lăsa­sem să-mi crească barba — o barbă asiriană, aşa cum nu mai văzusem decât la faimosul Sar Peladan. Ei bine... Barba asta mi-a purtat norocul nepreţuit pe vremea aceea, de a mă fi scăpat de o datorie, la că­­măşarul meu din Place de la Sor­­bone, al cărui încasator, când s'a prezentat cu nota de plată acasă la mine, văzându-mă cu barbă nu m'a mai recunoscut. Aşa că In ioc să-şi încaseze datoria, s'a mulţumit să-mi transmită doar condoareanţele lui şi ale patronului pentru moartea mea, pe care eu, dându-mă drept un frate al decedatului, i-o confecţionasem pe loc, cu ceva mai multă fantezie de­cât avusese el, când imi confecţiona­se pe credit cele şease cămăşi rămase neplătite până in ziua de azi. Şi-acum dacă mai vreţi să cunoaş­teţi încă un alt amănunt tot atât de amuzant ca şi subtilizarea noalei de plată de mai sus, iată-l. Reîntors nu fără, barba mea care până atunci nu produsese nici o impresie celor care mă cunoscuseră fără ea, începuse to­tuşi să „tapeze pe nervi” cum se spu­nea la Paris, pe un alt vechi prieten al meu — un om bogat şi cu o mare autoritate asupra mea, care sfârşise prin a-mi da un ultimatum — sau să-mi rad barba, sau să întrerup cu el orice fel de relaţii. Ultimatum-ul însă, mai avea şi un mic codicil. In cazul când mi-aşi fi ras barba, aşi fi obţinut ca despăgu­bire, suma de 300 de lei, care pe vre­mea acea era o sumă piramidală. Bine­înţeles, că între barba mea, şi prietenia unui om mult mai bogat decât mine, am preferat pe cea de-a doua, cu atât mai mult, cu cât în materie de barbă, prietenul meu pe lângă franci, mai era şi posesorul li­nei bărbi, cu mult mai frumoasă de­cât a mea, Ion Minulescu ­ „Fă binele şi-l aruncă in mare.. “ Este un principiu creştinesc care ne împiedică pe noi, oamenii, de a măr­turisi faptele bune pe cari le facem faţă de semenii noştri şi de a aştepta vre­o răsplată. Eu personal, voi fi făcut şi bune, voi fi făcut şi rele, câtă vreme con­ştiinţa nu îmi este tulburată cu ni­mic, socotesc că mi-am făcut datoria şi astfel nu m’am depărtat cu nimic de principiul citat. Totuşi, pentru a răspunde intrebă­­rei d-voastră, vă voi spune o scenă întâmplată mie, în tinereţe. Eram elev în anul întâi sau al doi­lea la Belle Arte. Nu ştiu cum şi prin ce împrejurare, am fost angajat să refac zugrăveala sfinţilor de pe faţada Mitropoliei. In vremea aceea, Mitropolit Primat era I. P. I. S. Iosif Gheorghian, un omuleţ slab şi bătrân, cu faţa albă străvezie, având în el ceva trans­cendental, un Sfânt. De o lună, în fiecare zi mă căţă­­ram sus pe schelă cu pensulele şi ul­celele mele, să fac cele treizeci de chipuri ce împodobeau faţa bisericei. Terminasem ultimul Sfânt şi cobo­ram după scânduri cumpănindu-mă să nu cad când, în faţa mea, Arhi­mandritul Evghenie Humulescu, cu care mă împrietenisem şi care mai târziu avea să fie Arhiereul Evghe­nie Pitişteanu de la Episcopia Râm­nicului, îmi spune cu destulă serio­zitate. — Dragă Ardelene, te cheamă înalt Prea Sfântul... — Pe mine ? !... răspunsei eu mirat. — Da... — Z! . Lăsai ulcele şi pensulele, lângă zi­dul bisericei şi mă luai după el. In uşa marchizei de sticlă, jos, în capul scărei, mă aştepta înalt Prea Sfântul... Mă apropiai sfios neştiind ce pricină sau păcat făcusem. Mă ui­tai o clipă in urmă la ceea ce lucra­sem şi în clipa aceia parcă voiam să văd ce greşeli voi fi făcut în timp de o lună... şi sfinţii se înşiruiau u­­nul lângă altul, ca soldaţii, în nişele lor chenăruite de ciubuce groase de zidărie... Poate am uitat să-i pun barbă vreunuia, poate l’am înveş­mântat în altă culoare de­cât aceia hotărîtă de canoane... Simţeam cum mi se brobona fruntea de sudoare şi mi se muiau picioarele iar pămân­tul se învârtea cu mine ca un titi­rez... Desigur, o să spună că mi-am bătut jo de cele sfinte, că nu mă pricep... Pentru întâia bară mă găseam în fața unei personalităţi care in ochii mei nu-şi găsea egalul de­cât în Re­gele Tării... — Tiu să te felicit, tinere, pentru ceea ce ai făcut... ai mare talent... foarte frumos... aşa m’a întâmpinat Mitropolitul. Şi mâna slăbănoagă a I. P. S. S. măi bătea uşor pe umeri ca o aripă de porumbiel. — Ai terminat Belle Artele 7... — Nu... sunt în anul., mai am... — Să te faci pictor de biserici.. Iţi voi da eu autorizarea necesară... Şi porumbielul îşi fâlfâia mereu a­­ripa pe umărul meu, apoi se întoarse spre Arhimandrit şi îi spuse : — Evghenie, adu tabloul acela, al meu, jos, să-l vadă domnul pictor... Şi călugărul urcă treptele, două câte două, fără să lase vreme de întârzi­ere, să se înapoieze ţinând în mâini un tablou înrămat. — Uite, spuse înalt Prea Sfântul, acesta este un portret al meu pe ca­re mi l'a făcut pictorul Mirea... două luni m’am tot dus in fiecare zi la el, la şosea, şi vezi dumneata ce mi-a făcut... dacă are vre-o asemănare cu mine... Am să stau eu şi în faţa du­­mitale şi am să-ţi mai dau şi o fo­tografie, la nevoe, nu mai te rog să-i faci ceva să semene vei lucra aci când vrei, mâine, poimâine, nu e vor­ba numai­decât acum... Am lăsat ochii în jos, nu mai ve­deam nimic, m’am aplecat i-am să­rutat mâna şi am rămas cu Evghe­­nie în timp ce Mitropolitul se urca încet obosit, pe scări... Când am rămas singur, m’am uitat la călugăr. — Bravo !.. o să câştigi parale bune. — Z ! — Ce te uiţi aşa... — Trebue să fiu nebun... Cum îţi închipui că aşi putea să pun eu mâ­na să stric minunea aceia de por­tret... E o capo­ d’operă... e tot ce a făcut mai bine Mirea... Nu. Mai bi­ne îmi tai mâinile... C. Ardeleanu I Pro-Arte Aş vrea, crede-mă, sa-ţi vor­besc despre o faptă urîtă, dar­ nu pot să trec peste înfiinţarea Con­servatorului „Pro-Arte” pe care o socotesc cea mai frumoasă fap­tă din viaţa mea. Desigur, această şcoală a tim­purilor de azi, acest sanctuar al credinţei în artă şi vast focar de cultură muzicală şi teatrală, ali­mentat de cei mai de seamă arti­şti şi cărturari de specialitate pe care-i avem; şcoală menită să creeze o epocă de înflorire arti­stică nouă, să găsească şi să cul­tive talente, să le ofere toată pre­gătirea technică şi spirituala, pentru a-i forma şi desăvârşi — fiind în acelaşi timp un nou şi O descoperire Cea mai frumoasă faptă din viaţa mea cred că a fost descoperirea în­tr’un ucenic zugrav a unui mare cântăreţ. Hoinăream în vara anului M20 prin­­tr'o mahala cunoscută prin lăutarii şi femeile ei fierbinţi, când m'am oprit eu şi câţiva camarazi de-ai mei in faţa unei cârciumi. La o masă rânduită pe trotuar, în faţa unei cârciumi, cum se obişnuia în Bucureştii Vechi, cineva acompa­nia din gură pe ţigani. Era un băeţandru cu pantalonii plini de vopsea, îşi purta ca un ’da­­zon cartea de vizită a meseriei. Cânta foarte frumos, m’am împrietenit cu el, l-am prezentat a doua zi unui profesor de muzică Şi astăzi fostul zugrav e unul dintre cei mai strălu­ciţi tenori occidentali. I. Peltz O indiscreţie iată ,o întrebare la care nu mă aş­teptam şi pe care o găsesc cam in­discretă. Puneţi pe om in delicata si­tuaţie de a vorbi de el, de-a dezvă­lui în public fapte şi gesturi tăinui­te, de-a se lăuda. Or, acest fapt nu este nici demn, nici moral, nici ere RAMPA Care e cea mai frumoasă faptă ce aţ­ făcut în viaţă? Ştim, nu e prea uşor să-ţi eta- tezi sin­gur, o faptă bună şi nu a­­tât mai puţin încă pe cea m­ai frumoasă din v­iaţă, fără ca să nu îi învinuit de lipsă de modestie sau discreţie. De altfel, în vre­mea noastră de exigentă standar­dizare ,când sentimentele nobile sunt aproape inexistente ; o fap­ta frumoasă e un lucru mai rar decât orice pe lume şi nu greşim prea mult dacă afirmăm că este cea mai senzaţională curiozitate pe care o prezintă secolul al XX-lea. De ce atunci aceia care se pot mândri cu o astfel de faptă, să nu aibe dreptul s’o facă ? Am ce­rut scriitorilor noştri să ne facă azi mărturisirea faptei pe care o socotesc cea mai frumoasă podoa­bă a vieţii lor. Şi acum când vor urma atâ­tea răspunsuri sincere şi spiri­tuale, noi — debarasaţi oarecum de cea mai elementară modestie — nu putem să ne lipsim de bu­curia şi ocazia de a-l însera şi pe al nostru . ...Prezentarea atâtor fapte fru­moase, nu poate fi ea însăşi cea mai frumoasă faptă ? Al. Cer, activ stimulent al organismului muzical românesc, socot că e o faptă merituoasă. Da, domnul meu, „Pro-Arte” care tinde ca prin activitatea sa, Bucureştiul să devină centrul ar­tistic — muzical al Balcanilor — să fie ceea ce este „Ecole nor­male de musique” la Paris, e cea mai frumoasă faptă din viaţa mea. George Cocea Tinerimea artistică Cea mai frumoasă faptă din viaţa mea a fost fără nici o în­­doială aceea pe care am pus-o la cale acum 36 de ani şi mai bine, la berăria Gambrinus, când îm­preună cu Ip. Strâmbulescu-Strîm­bu, G. Patraşcu, Şt. Popescu, şi sculptorul Fr. Storck, în clinche­tul halbelor de bere, am pus ba­zele acestei fericite tovărăşii care a fost cea mai trainică şi roditoa­re din câte au fost puse la cale de artiştii noştri din ţară , „Soc. Tinerimea Artistică’’. Constituirea ei salutată ca un eveniment cultural, ca un înce­put de renaştere a artelor româ­neşti, a atras atenţia şi simpatia cercurilor de intelectuali şi a câştigat bună voinţa şi interesa­­rea de aproape a M. S. Regina Maria, care a înţeles de la început rostul şi însemnătatea acestei în­treprinderi mari, acordând cu bucurie şi însufleţire înaltul Său patron al acestei societăţi. Deci „Tinerimea Artistică” ca­re nu înseamnă numai o fază tre­cătoare în istoria noastră cultu­rală, ci şi aportul unor achiziţii de valoare permanentă în necur­matul incord pentru înfăptuirea gândului şi idealului românesc, la a cărei întemeere am conlucrat şi eu după modestele mele pute­ri, nu o pot socoti drept cea mai frumoasă faptă din viaţa mea ? Kimno Loghi ştiresc. Nu e demn şi moral fiindcă lauda de sine este lipsită de orice nobleţe, pentru că poţi jigni pe acela căruia i-ai făcut binele, şi în acelaş timp scazi valoarea serviciului prin acea­stă etalare publică. Nu e creştinesc fiindcă binele e un comandament creştin şi făcându-l nu ne îndeplinim decât o datorie aşa că nu avem de ce ne lăuda. Ca să nu vă nemulţumesc însă, voiu încerca să răspund în chip vag întrebării dvs. Dacă ar fi să socotesc după numă­rul de ingraţi ce-am cunoscut în viaţă, ar trebui să cred că am făcut oarecare bine pe plan social-uman. Pe plan literar am încurajat și pri­lejuit multe debuturi în paginile re­vistei mele. Această faptă a mea ar putea da loc la controverse. Am făcut bine sau rău . Răspun­sul depinde de interpretare și de caz special. Un lucru bun pe care sunt convin­­să că l-am infăptuit este instituirea premiilor literare de care s’a ocupat în ultimul timp toată presa. Mă mân­­dresc şi mă bucur de această realiza­re, fără nici o rezervă, deoarece ser­veşte literatura în slujba căreia mă aflu de o viaţă întreagă. Sper că în această nouă încercare a mea, să nu întâlnesc nici ingrati­tudine, nici duşmănie, nici rea cre­dinţă. Arta este nobilă. Nu-ţi poartă pică şi nici nu te loveşte când o serveşti. Nu-ţi fură tihna sufletului. Şi aceas­ta este singura fericire la care aspir şi singurul bine pentru aceea pe care am îndrăznit să-l bucur cu binele meu. Aida Vrioni ! Teatrul O singură faptă bună am făcut în viaţa mea , că m’am apucat de teatru. Şi o singură faptă rea aş face dacă m’aş lăsa. Mircea Ştefănescu O slăbiciune Faptă bună 7... Nu mai pot afirma acest lucru. Până la o anumită dată din viaţa mea mi-am închipuit a fi un mântuitor. Făceam numai fapte bune. Sau aşa cel puţin îmi î­chi­­puiam eu. Mai apoi, ceea ce numeam eu o faptă bună s’a îndreptat împo­triva mea şi anumite fiinţe cărora am ţinut să le fac bine m’au învi­nuit de a fi un călău. Am impresia că faptele bune nu erau decât un moment de slăbiciune. Astăzi nu ştiu ce-a fost faptă bună şi ce-a fost fap­tă rea ! Isaiia Răcăciuni Patru versuri Neuitând versurile pe care, în co­pilărie, mi le-a scris Domnul Victor Eftimiu,­­nu ştiu dacă Domnia-Sa şi le mai aminteşte, eu le păstrez şi le preţuiesc întotdeauna. I le voiu ară­ta, cândva d incep a răspunde celor două întrebări mai lesne decât mi-aşi fi închipuit. Iată versurile: O faptă bună, căt de mică, Tot faptă bună va rămâne, De dai o lege nouă lumii Sau dai bănuţi unei bătrâne... Despre faptele mele bune, nu-ţi pot vorbi. Le-am u­itat şi le uit mereu, dintr’o elementară discreţie faţă de mine însămi şi de ceilalţi. Dacă aşi sublinia vreuna aşi avea impresia că solcit o răsplată oarecare. Or, nu-mi amintesc să fi înfăptuit vreo­dată ceva bun, anticipând răsplătiri. Despre faptele mele rele . Poate că e una singură. Nu ştiu. Tot ce-ţi pot spune e că m’am străduit, în toată viaţa mea de până acum, să nu-mi împovărez draga singurătate cu nici o remuşcare.. — cu nicio părere de rău sau ciudă pe mine însămi, ca epilog al unei înfăptuiri ale mele. Şi am izbutit. E o fericire­­şi asta. Coca Farago Qtfantiune ! asortiment cu lotul special c/e Imprim curl aduse din Franța a câte 1-3 rodii! din­­fiecare desen. ms° o • «! ‘•O vi*-«» 2 Eli O. •* ■Ó' . • •5T.VADA Li W CA NI 36 «îPIAUTO“ fTH.tlMCANI 44 «TBlANON» XTIt.BĂCĂXIEl 4 o ^ JES *»* si # .lillPlyao faar/i'tr, u CRAIOVA «T.SEVERIN -TIMIȘOARA • CLUJ SIBIU • GALAŢI • BRĂILA • CONSTANŢA- IAŞI PLOEŞTI • CIOROIU-BACAU - ROMAN-BĂLŢI CERNĂUŢI • CHISINEU • FOCŞANI • BRAŞOV !*. ft 3 Pasărea galbenă Eram copilă. Pe un coridor cu gea­muri de la casa mea părintească ma­ma aşezase o colivie frumoasă. Parcă o văd şi acum. O colivie albă, cu gardul de fier rotund, cu tavanul al­bastru, un cer în miniatură, cu pa­hare albastre. înlăuntrul coliviei, sburdă de dimineaţă până seara, un canar. Păsărică asta galbenă, cu pe­nele mătăsoase şi sborul rotund, era cea mai bună prietenă a mea. Mi se părea că îmi vorbeşte, că mă cu­noaşte, că mă aşşeaptă, că mă iu­beşte. Şi eram cel mai bun paznic al ei. Aveam grije de frunza de saladă, care­­ se aşeza între gratii, să fie în­totdeauna proaspătă, li premeneam nisipul podelei şi apa din pahare, In­­tr’un cuvânt, o răsfăţăm. Din când în când mam­a avea grije, să aducă colivia într'o odaie, unde închidea bine ferestrele. Acolo, deschidea uşa coliviei, si dedea drumul canarului, să-şi lun­gească sborul ia încăpere. Sborul ca­narului atunci era la început o a­­m­ețeală, apoi încetul cu încetul de­venea o beție, o frenezie făr­ă­­ar­­gint. Nu mai dorea nimic decât să sboare. Și în dorința lui arzătoare, se lovea de obiecte, de colturile ta­blourilor, de lampa din mijlocul ca­sei. Era un sbor de durere, de luptă, de inutilă liberare. Şi eu sufeream, de câte ori biata şi buna mea mamă, dăruia aceste clipe de „sărbătoare’’, cănăraşului meu iubit. Sufeream, fi­indcă simţeam că „dărueşte sau că-l adulmecă, cu prea puţin, din căt îi trebueşte lui, îmi dau seama, ceea­ce ar fi însemnat adevărata fericire a dulcelui meu prizonier.­ Libertatea. Şi m’a chinuit aşa gândul ăsta zile întregi. Şi noaptea, înainte să ma culc, îmi revenea aceiaşi obsesie: li­bertatea canarului. Dar eu îl iubeam, simţeam nevoia prezenţei lui, acolo în colivie, pe coridorul cu geamuri. Prin minte îmi trecu un gând eroic, să-i dau drumul canarului, în aer Era o dimineaţă caldă de vară. In grădina casei din strada Toamnei înfloriseră merii. Era un susur de vi­aţă proaspătă, de bucurie, de neîn­ţeleasă vrajă. Copiii alergau nebuni prin iarba moale, vrăbiile ciripeau îndrăgostite, de lumină, numai bietul meu canar, își măsura mereu colivia !­­ Alături de răniţi Nu am scăpat — vai — pe ni­meni de la înec, din foc, de la ocnă sau din ghiara mizeriei! N’am nici un act răsunător de o­­ferit în public şi oare l-aşi oferi ? Cu atât mai puţin cu cât faptele bune pe care mi-a fost dat feri­rea a le putea face, le-am comis cu simplicitate, la care am adău­­gat şi discreţie voită, pentru a nu le micşora prin obligaţia recuno­­ştinţii. Am poate totuşi de adus o faptă mai deosebită, nu strict in­dividuală dar unitară ca un sin­gur om, atât în dăruirea mea cât şi în primejdia celuilalt. M’am oferit cu pasiune, cu frenezie, a­­proape cu dezertarea dela orice altă datorie, rănitului în răz­boiul mare ale ţării. M’am iden­tificat cu natura, cu ştiinţa care luptau să-i salveze, la măsuri cari îmi dau curajul a spune că uneori am reuşit a întoarce dela moarte. Am ales locul cel mai a­­nevoios, soldatul simplu care a­­vea mai puţine resurse de apăra­re şi mai puţină aureolă şi anu­me cazurile disperate. Am cute­zat a lupta cu legi inexorabile în­­tr’o exaltare a puterilor de devo­­tament egală cu o transfuzie şi pe care 0 P°t mărturisi deoarece a atins marginile şi cred că n’aşi mai putea-o regăsi intactă. Am întors de pe marginea morţii câţiva şi vreunul l-am în­tors aproape de dincolo. Celor­lalţi am reuşit până în ultima se­cundă a le da iluzia. Mărturisesc că nu le-am spus să se pocăiască, să se pregătească, ci să fie siguri de vindecare; le-am dovedit cu argumente, le-am jurat cu solem­nitate că vor trăi. Iată ! H. Papadat-Bengescu lui strimtă. Libertate ! O clipă de nebunie, colivia deschisă Şi lată, pentru totdeauna dulcele meu prie­ten, pierdut in­­nălțimi. Mi-a bătut inima, de spaimă şi de fericire d­in casă tragedie. Mama s’a necăjit tare şi a certat rău, pe surori şi pe ser­vitoare. Numai pe mine m’a cruţat, fiindcă nici odată nu şi-ar fi închi­puit, că aşi fi făcut o asemenea faptă. Când i-am mărturisit, s’a mirat aşa de mult, că n’a mai putut să mă certe. Era prima oară, când se îndoia de mine şi mi-a spus aproape plân­gând: „Să-ţi aduci aminte întotdea­una, că ai făcut o faptă rea”. Claudia Millian Cea mai frumoasă faptă a mea este Alhambra. Atât eu cât şi Ni­­cuşor Constantinescu, ne-am gân­dit să facem un teatru de revistă, fiindcă numai acest gen de spec­tacol, este supapa prin care irup sentimentele reţinute ale indivi­dului. Este genul de teatru prin care micile şi marile necazuri ale cetăţeanului se transformă într’o hilară bucurie.­­ Oare dragostea noastră întru oferirea posibilităţii spectatoru­lui să ruda de lucruri pentru ca­re în realitate ar trebui să fie trist, nu este o faptă frumoasă ? N. Vlădoianu Am ertat pe cei care mi-au fă­cut rău. Corneliu Moldovanu Că m’am născut. Mircea Eliade Aş vrea s’o aflu.. Sunt incapabilă să hotărăsc. Voi a­­vea răbdarea — ca să mă lămuresc — până la întâlnirea mea cu Sfân­tul Petru la Porţile Baiului — unde sper să aflu care a fost cea mai bună faptă a mea. Henrriette Stahl 5 '|

Next