Rampa, mai 1937 (Anul 20, nr. 5792-5814)
1937-05-02 / nr. 5792
r Prin 1905 la Paris Am atâtea fapte frumoase la activul meu, că aproape n’aşi putea-o preciza pe cea mai frumoasă. Dai fiindcă trebue să mă execut imperativei invitaţii a ziarului „Rampa” iată una de care nu sunt streini, nici vechii mei prietini de la Paris, şi marii noştri avocaţi de azi: Tili Micescu şi Anibal Teodorescu. li iau ca martori pentru cei care, mă vor taxa drept un farmeur. Prin anul MOS, locuiam in Rue de la Pompe, in pensiunea de familie a Doamnei Bouville, văduva unui înalt funcţionar colonial, mort in insula Martinica, cu prilejul erupţiei vulcanului Pelée. Deşi pe vremea acea, nu aveam decât 22 de ani, nu ştiu dacă grafie unei fantezii diabolice sau numai a unei neglijente voite, lăsasem să-mi crească barba — o barbă asiriană, aşa cum nu mai văzusem decât la faimosul Sar Peladan. Ei bine... Barba asta mi-a purtat norocul nepreţuit pe vremea aceea, de a mă fi scăpat de o datorie, la cămăşarul meu din Place de la Sorbone, al cărui încasator, când s'a prezentat cu nota de plată acasă la mine, văzându-mă cu barbă nu m'a mai recunoscut. Aşa că In ioc să-şi încaseze datoria, s'a mulţumit să-mi transmită doar condoareanţele lui şi ale patronului pentru moartea mea, pe care eu, dându-mă drept un frate al decedatului, i-o confecţionasem pe loc, cu ceva mai multă fantezie decât avusese el, când imi confecţionase pe credit cele şease cămăşi rămase neplătite până in ziua de azi. Şi-acum dacă mai vreţi să cunoaşteţi încă un alt amănunt tot atât de amuzant ca şi subtilizarea noalei de plată de mai sus, iată-l. Reîntors nu fără, barba mea care până atunci nu produsese nici o impresie celor care mă cunoscuseră fără ea, începuse totuşi să „tapeze pe nervi” cum se spunea la Paris, pe un alt vechi prieten al meu — un om bogat şi cu o mare autoritate asupra mea, care sfârşise prin a-mi da un ultimatum — sau să-mi rad barba, sau să întrerup cu el orice fel de relaţii. Ultimatum-ul însă, mai avea şi un mic codicil. In cazul când mi-aşi fi ras barba, aşi fi obţinut ca despăgubire, suma de 300 de lei, care pe vremea acea era o sumă piramidală. Bineînţeles, că între barba mea, şi prietenia unui om mult mai bogat decât mine, am preferat pe cea de-a doua, cu atât mai mult, cu cât în materie de barbă, prietenul meu pe lângă franci, mai era şi posesorul linei bărbi, cu mult mai frumoasă decât a mea, Ion Minulescu „Fă binele şi-l aruncă in mare.. “ Este un principiu creştinesc care ne împiedică pe noi, oamenii, de a mărturisi faptele bune pe cari le facem faţă de semenii noştri şi de a aştepta vreo răsplată. Eu personal, voi fi făcut şi bune, voi fi făcut şi rele, câtă vreme conştiinţa nu îmi este tulburată cu nimic, socotesc că mi-am făcut datoria şi astfel nu m’am depărtat cu nimic de principiul citat. Totuşi, pentru a răspunde intrebărei d-voastră, vă voi spune o scenă întâmplată mie, în tinereţe. Eram elev în anul întâi sau al doilea la Belle Arte. Nu ştiu cum şi prin ce împrejurare, am fost angajat să refac zugrăveala sfinţilor de pe faţada Mitropoliei. In vremea aceea, Mitropolit Primat era I. P. I. S. Iosif Gheorghian, un omuleţ slab şi bătrân, cu faţa albă străvezie, având în el ceva transcendental, un Sfânt. De o lună, în fiecare zi mă căţăram sus pe schelă cu pensulele şi ulcelele mele, să fac cele treizeci de chipuri ce împodobeau faţa bisericei. Terminasem ultimul Sfânt şi coboram după scânduri cumpănindu-mă să nu cad când, în faţa mea, Arhimandritul Evghenie Humulescu, cu care mă împrietenisem şi care mai târziu avea să fie Arhiereul Evghenie Pitişteanu de la Episcopia Râmnicului, îmi spune cu destulă seriozitate. — Dragă Ardelene, te cheamă înalt Prea Sfântul... — Pe mine ? !... răspunsei eu mirat. — Da... — Z! . Lăsai ulcele şi pensulele, lângă zidul bisericei şi mă luai după el. In uşa marchizei de sticlă, jos, în capul scărei, mă aştepta înalt Prea Sfântul... Mă apropiai sfios neştiind ce pricină sau păcat făcusem. Mă uitai o clipă in urmă la ceea ce lucrasem şi în clipa aceia parcă voiam să văd ce greşeli voi fi făcut în timp de o lună... şi sfinţii se înşiruiau unul lângă altul, ca soldaţii, în nişele lor chenăruite de ciubuce groase de zidărie... Poate am uitat să-i pun barbă vreunuia, poate l’am înveşmântat în altă culoare decât aceia hotărîtă de canoane... Simţeam cum mi se brobona fruntea de sudoare şi mi se muiau picioarele iar pământul se învârtea cu mine ca un titirez... Desigur, o să spună că mi-am bătut jo de cele sfinte, că nu mă pricep... Pentru întâia bară mă găseam în fața unei personalităţi care in ochii mei nu-şi găsea egalul decât în Regele Tării... — Tiu să te felicit, tinere, pentru ceea ce ai făcut... ai mare talent... foarte frumos... aşa m’a întâmpinat Mitropolitul. Şi mâna slăbănoagă a I. P. S. S. măi bătea uşor pe umeri ca o aripă de porumbiel. — Ai terminat Belle Artele 7... — Nu... sunt în anul., mai am... — Să te faci pictor de biserici.. Iţi voi da eu autorizarea necesară... Şi porumbielul îşi fâlfâia mereu aripa pe umărul meu, apoi se întoarse spre Arhimandrit şi îi spuse : — Evghenie, adu tabloul acela, al meu, jos, să-l vadă domnul pictor... Şi călugărul urcă treptele, două câte două, fără să lase vreme de întârziere, să se înapoieze ţinând în mâini un tablou înrămat. — Uite, spuse înalt Prea Sfântul, acesta este un portret al meu pe care mi l'a făcut pictorul Mirea... două luni m’am tot dus in fiecare zi la el, la şosea, şi vezi dumneata ce mi-a făcut... dacă are vre-o asemănare cu mine... Am să stau eu şi în faţa dumitale şi am să-ţi mai dau şi o fotografie, la nevoe, nu mai te rog să-i faci ceva să semene vei lucra aci când vrei, mâine, poimâine, nu e vorba numaidecât acum... Am lăsat ochii în jos, nu mai vedeam nimic, m’am aplecat i-am sărutat mâna şi am rămas cu Evghenie în timp ce Mitropolitul se urca încet obosit, pe scări... Când am rămas singur, m’am uitat la călugăr. — Bravo !.. o să câştigi parale bune. — Z ! — Ce te uiţi aşa... — Trebue să fiu nebun... Cum îţi închipui că aşi putea să pun eu mâna să stric minunea aceia de portret... E o capo d’operă... e tot ce a făcut mai bine Mirea... Nu. Mai bine îmi tai mâinile... C. Ardeleanu I Pro-Arte Aş vrea, crede-mă, sa-ţi vorbesc despre o faptă urîtă, dar nu pot să trec peste înfiinţarea Conservatorului „Pro-Arte” pe care o socotesc cea mai frumoasă faptă din viaţa mea. Desigur, această şcoală a timpurilor de azi, acest sanctuar al credinţei în artă şi vast focar de cultură muzicală şi teatrală, alimentat de cei mai de seamă artişti şi cărturari de specialitate pe care-i avem; şcoală menită să creeze o epocă de înflorire artistică nouă, să găsească şi să cultive talente, să le ofere toată pregătirea technică şi spirituala, pentru a-i forma şi desăvârşi — fiind în acelaşi timp un nou şi O descoperire Cea mai frumoasă faptă din viaţa mea cred că a fost descoperirea într’un ucenic zugrav a unui mare cântăreţ. Hoinăream în vara anului M20 printr'o mahala cunoscută prin lăutarii şi femeile ei fierbinţi, când m'am oprit eu şi câţiva camarazi de-ai mei in faţa unei cârciumi. La o masă rânduită pe trotuar, în faţa unei cârciumi, cum se obişnuia în Bucureştii Vechi, cineva acompania din gură pe ţigani. Era un băeţandru cu pantalonii plini de vopsea, îşi purta ca un ’dazon cartea de vizită a meseriei. Cânta foarte frumos, m’am împrietenit cu el, l-am prezentat a doua zi unui profesor de muzică Şi astăzi fostul zugrav e unul dintre cei mai străluciţi tenori occidentali. I. Peltz O indiscreţie iată ,o întrebare la care nu mă aşteptam şi pe care o găsesc cam indiscretă. Puneţi pe om in delicata situaţie de a vorbi de el, de-a dezvălui în public fapte şi gesturi tăinuite, de-a se lăuda. Or, acest fapt nu este nici demn, nici moral, nici ere RAMPA Care e cea mai frumoasă faptă ce aţ făcut în viaţă? Ştim, nu e prea uşor să-ţi eta- tezi singur, o faptă bună şi nu atât mai puţin încă pe cea mai frumoasă din viaţă, fără ca să nu îi învinuit de lipsă de modestie sau discreţie. De altfel, în vremea noastră de exigentă standardizare ,când sentimentele nobile sunt aproape inexistente ; o fapta frumoasă e un lucru mai rar decât orice pe lume şi nu greşim prea mult dacă afirmăm că este cea mai senzaţională curiozitate pe care o prezintă secolul al XX-lea. De ce atunci aceia care se pot mândri cu o astfel de faptă, să nu aibe dreptul s’o facă ? Am cerut scriitorilor noştri să ne facă azi mărturisirea faptei pe care o socotesc cea mai frumoasă podoabă a vieţii lor. Şi acum când vor urma atâtea răspunsuri sincere şi spirituale, noi — debarasaţi oarecum de cea mai elementară modestie — nu putem să ne lipsim de bucuria şi ocazia de a-l însera şi pe al nostru . ...Prezentarea atâtor fapte frumoase, nu poate fi ea însăşi cea mai frumoasă faptă ? Al. Cer, activ stimulent al organismului muzical românesc, socot că e o faptă merituoasă. Da, domnul meu, „Pro-Arte” care tinde ca prin activitatea sa, Bucureştiul să devină centrul artistic — muzical al Balcanilor — să fie ceea ce este „Ecole normale de musique” la Paris, e cea mai frumoasă faptă din viaţa mea. George Cocea Tinerimea artistică Cea mai frumoasă faptă din viaţa mea a fost fără nici o îndoială aceea pe care am pus-o la cale acum 36 de ani şi mai bine, la berăria Gambrinus, când împreună cu Ip. Strâmbulescu-Strîmbu, G. Patraşcu, Şt. Popescu, şi sculptorul Fr. Storck, în clinchetul halbelor de bere, am pus bazele acestei fericite tovărăşii care a fost cea mai trainică şi roditoare din câte au fost puse la cale de artiştii noştri din ţară , „Soc. Tinerimea Artistică’’. Constituirea ei salutată ca un eveniment cultural, ca un început de renaştere a artelor româneşti, a atras atenţia şi simpatia cercurilor de intelectuali şi a câştigat bună voinţa şi interesarea de aproape a M. S. Regina Maria, care a înţeles de la început rostul şi însemnătatea acestei întreprinderi mari, acordând cu bucurie şi însufleţire înaltul Său patron al acestei societăţi. Deci „Tinerimea Artistică” care nu înseamnă numai o fază trecătoare în istoria noastră culturală, ci şi aportul unor achiziţii de valoare permanentă în necurmatul incord pentru înfăptuirea gândului şi idealului românesc, la a cărei întemeere am conlucrat şi eu după modestele mele puteri, nu o pot socoti drept cea mai frumoasă faptă din viaţa mea ? Kimno Loghi ştiresc. Nu e demn şi moral fiindcă lauda de sine este lipsită de orice nobleţe, pentru că poţi jigni pe acela căruia i-ai făcut binele, şi în acelaş timp scazi valoarea serviciului prin această etalare publică. Nu e creştinesc fiindcă binele e un comandament creştin şi făcându-l nu ne îndeplinim decât o datorie aşa că nu avem de ce ne lăuda. Ca să nu vă nemulţumesc însă, voiu încerca să răspund în chip vag întrebării dvs. Dacă ar fi să socotesc după numărul de ingraţi ce-am cunoscut în viaţă, ar trebui să cred că am făcut oarecare bine pe plan social-uman. Pe plan literar am încurajat și prilejuit multe debuturi în paginile revistei mele. Această faptă a mea ar putea da loc la controverse. Am făcut bine sau rău . Răspunsul depinde de interpretare și de caz special. Un lucru bun pe care sunt convinsă că l-am infăptuit este instituirea premiilor literare de care s’a ocupat în ultimul timp toată presa. Mă mândresc şi mă bucur de această realizare, fără nici o rezervă, deoarece serveşte literatura în slujba căreia mă aflu de o viaţă întreagă. Sper că în această nouă încercare a mea, să nu întâlnesc nici ingratitudine, nici duşmănie, nici rea credinţă. Arta este nobilă. Nu-ţi poartă pică şi nici nu te loveşte când o serveşti. Nu-ţi fură tihna sufletului. Şi aceasta este singura fericire la care aspir şi singurul bine pentru aceea pe care am îndrăznit să-l bucur cu binele meu. Aida Vrioni ! Teatrul O singură faptă bună am făcut în viaţa mea , că m’am apucat de teatru. Şi o singură faptă rea aş face dacă m’aş lăsa. Mircea Ştefănescu O slăbiciune Faptă bună 7... Nu mai pot afirma acest lucru. Până la o anumită dată din viaţa mea mi-am închipuit a fi un mântuitor. Făceam numai fapte bune. Sau aşa cel puţin îmi îchipuiam eu. Mai apoi, ceea ce numeam eu o faptă bună s’a îndreptat împotriva mea şi anumite fiinţe cărora am ţinut să le fac bine m’au învinuit de a fi un călău. Am impresia că faptele bune nu erau decât un moment de slăbiciune. Astăzi nu ştiu ce-a fost faptă bună şi ce-a fost faptă rea ! Isaiia Răcăciuni Patru versuri Neuitând versurile pe care, în copilărie, mi le-a scris Domnul Victor Eftimiu,nu ştiu dacă Domnia-Sa şi le mai aminteşte, eu le păstrez şi le preţuiesc întotdeauna. I le voiu arăta, cândva d incep a răspunde celor două întrebări mai lesne decât mi-aşi fi închipuit. Iată versurile: O faptă bună, căt de mică, Tot faptă bună va rămâne, De dai o lege nouă lumii Sau dai bănuţi unei bătrâne... Despre faptele mele bune, nu-ţi pot vorbi. Le-am uitat şi le uit mereu, dintr’o elementară discreţie faţă de mine însămi şi de ceilalţi. Dacă aşi sublinia vreuna aşi avea impresia că solcit o răsplată oarecare. Or, nu-mi amintesc să fi înfăptuit vreodată ceva bun, anticipând răsplătiri. Despre faptele mele rele . Poate că e una singură. Nu ştiu. Tot ce-ţi pot spune e că m’am străduit, în toată viaţa mea de până acum, să nu-mi împovărez draga singurătate cu nici o remuşcare.. — cu nicio părere de rău sau ciudă pe mine însămi, ca epilog al unei înfăptuiri ale mele. Şi am izbutit. E o fericireşi asta. Coca Farago Qtfantiune ! asortiment cu lotul special c/e Imprim curl aduse din Franța a câte 1-3 rodii! dinfiecare desen. ms° o • «! ‘•O vi*-«» 2 Eli O. •* ■Ó' . • •5T.VADA Li W CA NI 36 «îPIAUTO“ fTH.tlMCANI 44 «TBlANON» XTIt.BĂCĂXIEl 4 o ^ JES *»* si # .lillPlyao faar/i'tr, u CRAIOVA «T.SEVERIN -TIMIȘOARA • CLUJ SIBIU • GALAŢI • BRĂILA • CONSTANŢA- IAŞI PLOEŞTI • CIOROIU-BACAU - ROMAN-BĂLŢI CERNĂUŢI • CHISINEU • FOCŞANI • BRAŞOV !*. ft 3 Pasărea galbenă Eram copilă. Pe un coridor cu geamuri de la casa mea părintească mama aşezase o colivie frumoasă. Parcă o văd şi acum. O colivie albă, cu gardul de fier rotund, cu tavanul albastru, un cer în miniatură, cu pahare albastre. înlăuntrul coliviei, sburdă de dimineaţă până seara, un canar. Păsărică asta galbenă, cu penele mătăsoase şi sborul rotund, era cea mai bună prietenă a mea. Mi se părea că îmi vorbeşte, că mă cunoaşte, că mă aşşeaptă, că mă iubeşte. Şi eram cel mai bun paznic al ei. Aveam grije de frunza de saladă, care se aşeza între gratii, să fie întotdeauna proaspătă, li premeneam nisipul podelei şi apa din pahare, Intr’un cuvânt, o răsfăţăm. Din când în când mama avea grije, să aducă colivia într'o odaie, unde închidea bine ferestrele. Acolo, deschidea uşa coliviei, si dedea drumul canarului, să-şi lungească sborul ia încăpere. Sborul canarului atunci era la început o amețeală, apoi încetul cu încetul devenea o beție, o frenezie fărăargint. Nu mai dorea nimic decât să sboare. Și în dorința lui arzătoare, se lovea de obiecte, de colturile tablourilor, de lampa din mijlocul casei. Era un sbor de durere, de luptă, de inutilă liberare. Şi eu sufeream, de câte ori biata şi buna mea mamă, dăruia aceste clipe de „sărbătoare’’, cănăraşului meu iubit. Sufeream, fiindcă simţeam că „dărueşte sau că-l adulmecă, cu prea puţin, din căt îi trebueşte lui, îmi dau seama, ceeace ar fi însemnat adevărata fericire a dulcelui meu prizonier. Libertatea. Şi m’a chinuit aşa gândul ăsta zile întregi. Şi noaptea, înainte să ma culc, îmi revenea aceiaşi obsesie: libertatea canarului. Dar eu îl iubeam, simţeam nevoia prezenţei lui, acolo în colivie, pe coridorul cu geamuri. Prin minte îmi trecu un gând eroic, să-i dau drumul canarului, în aer Era o dimineaţă caldă de vară. In grădina casei din strada Toamnei înfloriseră merii. Era un susur de viaţă proaspătă, de bucurie, de neînţeleasă vrajă. Copiii alergau nebuni prin iarba moale, vrăbiile ciripeau îndrăgostite, de lumină, numai bietul meu canar, își măsura mereu colivia ! Alături de răniţi Nu am scăpat — vai — pe nimeni de la înec, din foc, de la ocnă sau din ghiara mizeriei! N’am nici un act răsunător de oferit în public şi oare l-aşi oferi ? Cu atât mai puţin cu cât faptele bune pe care mi-a fost dat ferirea a le putea face, le-am comis cu simplicitate, la care am adăugat şi discreţie voită, pentru a nu le micşora prin obligaţia recunoştinţii. Am poate totuşi de adus o faptă mai deosebită, nu strict individuală dar unitară ca un singur om, atât în dăruirea mea cât şi în primejdia celuilalt. M’am oferit cu pasiune, cu frenezie, aproape cu dezertarea dela orice altă datorie, rănitului în războiul mare ale ţării. M’am identificat cu natura, cu ştiinţa care luptau să-i salveze, la măsuri cari îmi dau curajul a spune că uneori am reuşit a întoarce dela moarte. Am ales locul cel mai anevoios, soldatul simplu care avea mai puţine resurse de apărare şi mai puţină aureolă şi anume cazurile disperate. Am cutezat a lupta cu legi inexorabile într’o exaltare a puterilor de devotament egală cu o transfuzie şi pe care 0 P°t mărturisi deoarece a atins marginile şi cred că n’aşi mai putea-o regăsi intactă. Am întors de pe marginea morţii câţiva şi vreunul l-am întors aproape de dincolo. Celorlalţi am reuşit până în ultima secundă a le da iluzia. Mărturisesc că nu le-am spus să se pocăiască, să se pregătească, ci să fie siguri de vindecare; le-am dovedit cu argumente, le-am jurat cu solemnitate că vor trăi. Iată ! H. Papadat-Bengescu lui strimtă. Libertate ! O clipă de nebunie, colivia deschisă Şi lată, pentru totdeauna dulcele meu prieten, pierdut innălțimi. Mi-a bătut inima, de spaimă şi de fericire din casă tragedie. Mama s’a necăjit tare şi a certat rău, pe surori şi pe servitoare. Numai pe mine m’a cruţat, fiindcă nici odată nu şi-ar fi închipuit, că aşi fi făcut o asemenea faptă. Când i-am mărturisit, s’a mirat aşa de mult, că n’a mai putut să mă certe. Era prima oară, când se îndoia de mine şi mi-a spus aproape plângând: „Să-ţi aduci aminte întotdeauna, că ai făcut o faptă rea”. Claudia Millian Cea mai frumoasă faptă a mea este Alhambra. Atât eu cât şi Nicuşor Constantinescu, ne-am gândit să facem un teatru de revistă, fiindcă numai acest gen de spectacol, este supapa prin care irup sentimentele reţinute ale individului. Este genul de teatru prin care micile şi marile necazuri ale cetăţeanului se transformă într’o hilară bucurie. Oare dragostea noastră întru oferirea posibilităţii spectatorului să ruda de lucruri pentru care în realitate ar trebui să fie trist, nu este o faptă frumoasă ? N. Vlădoianu Am ertat pe cei care mi-au făcut rău. Corneliu Moldovanu Că m’am născut. Mircea Eliade Aş vrea s’o aflu.. Sunt incapabilă să hotărăsc. Voi avea răbdarea — ca să mă lămuresc — până la întâlnirea mea cu Sfântul Petru la Porţile Baiului — unde sper să aflu care a fost cea mai bună faptă a mea. Henrriette Stahl 5 '|