Rampa, august 1937 (Anul 20, nr. 5865-5890)

1937-08-01 / nr. 5865

„RAMPA’ D. REULFINSKY ie vorbeşte despre un rolni in patru etape Tiena, Zurich, Centra, Paris şi despre rolui d-sale din „OM DE ÎNCREDERE“ premiera de Luni seara a Teatrului Comedia La Viena: un spectacol cu „Zweite şi drite garnitur“. La Zurich: neregretarea festivităţilor pier­dute. La Geneva: o minunată călătorie cu maşina. Parisul. Spec­tacole. Expoziţia. Succesul pavi­­vilionului românesc. Mititei, Grigo­­raş Dinicu, şi bănică Luca. Difi­cultăţi vamale şi confuzia cu un milionar. Un absolvent de con­servator... vameş. Un rol dificil: acel de a-i aresta pe Ion Ianco­­vescu şi Mişu Fotino Printre privilegiata care au reali­zat un voiaj In străinătate, se află pi­­. R. Bulfinsky. Maestrul s’a înapo­iat de curând după o Prea frumoasă calitate făcută la Viena, Zurich, Ge­neva fi Paris — in cadrul expoziţiei internationale — fi va reapare în „Om de încredere", viitoarea Premie­ră a Teatrului Comedia. L-am vizitat în eleganta-i locuinţă din strada Antim, in dorinţa de a cu­lege impresiile proaspătului voiaj. Şi având in ochi nostalgia frumu­seţilor văzute, maestrul a început să depene caerul.... r» „«l­ro i n K­­pi 1 n \7/~Pi aiului fiTRέmensa greutate cu care am obţinut va­luta chiar cu îngăduinţa respec­tivă socotind că este pentru un ac­tor. Valută aproape insuficientă pen­tru ceeace vream să facem, pentru ceeace vream să cumpărăm şi pentru ceea ce vream să vedem — eu şi so­ţia mea. Totul a fost redus la a ze­cea parte din dorinţele noastre. Dar cum sunt obişnuit ca prin străinătate să duc o viaţă de student, — mi-am permis luxul, ca sub această formă, să-mi petrec cele mai frumoase zile ale concediului meu. ■1 ■ 0 PRIMA ETAPA — Plecând dela 20 Iunie, m’am o­prit la Viena, unde am stat opt zile. Am vizitat împrejurimile Vienii, — acele minunate împrejurimi, — care au fost începutul reconfortului nos­tru sufletesc.­­ In acest interval de opt zile, am văzut şi teatru — şi fără să aduc vre­un prejudiciu teatrului vienez — res­pectiv nemţesc, — trebuie să spun că am fost deziluzionat. Dacă la teatrul lui Reinhard — Theater in der b­eer Stadt — am asistat la un spectacol se numeşte „Der Optimist” — un spectacol care era la a doua repre­zentaţie, nepreparat, actorii nestă­pâni pe roluri şi montare care lăsa de dorit, mi-am zis „că e pentru pri­ma oară când voiu mai pleca în străinătate să văd teatru vara. Dau întotdeauna peste „zweite”, sau „dri­te” garnitur, — cum zic nemţii. ETAPA A DOUA — Am pornit în Elveţia, — în acea­stă minunată ţară — unde nu-i nici un colţişor de pământ pe care să nu crească o floare. Am stat două săp­tămâni. In acest timp, o parte am petrecut-o la Zurich şi împrejurimile lui, — cu plimbări pe lac în timpul zilei, — iar seara în diferite r ssta­u­­rante din împrejurimi, — restauran­te care au tradiţii de sute de ani. Am regretat că nu am găsit nici un spec­tacol, deoarece reprezentaţiile festive anunţate, — la care dăduse concurs marele tragedian Werner Kraus, se incheiaseră. . ...Şi poate că a fost mai bine. * ETAPA A TREIA — După opt zile am trecut la Ge­neva. Aci, am făcut acelaș lucru: am vizitat împrejurimile, de ase­menea plimbări pe lacuri, — însă ce a fost mai splendid e plimbarea cu maşina marelui meu amic Nicco Rizzi — un adevărat prieten al artiştilor, — vizi­tând tot ce există colţişor din împre­jurimile Genevei. După alte opt zile de aceeaş­i con­­fortare, am ajuns la Paris. ETAPA A PATRA — Aici e aici... — Ba, uite că aici nu-i aici!... — ?... — Parisul cald, Parisul vara, e ca la București: miros de benzină, mi­­ros de gaz — și diferite alte miro­suri, pe care încercam să le împrăș­­tiem CU o plimbare la Bois da Bou­logne. Teatrul?... Totdeauna ca la Paris­. Nu trebuie să uit, în primul rând, pe marea noastră artistă Marioara Ven­tura, care are o creaţie formidabilă în piesa „Simonul”, de H. R. Lenor­­mand. Cum era şi firesc la Comedia Franceză am văzut clasicul: Molitre, Racine, Corneille. Cât priveşte cele­lalte teatre nu am putut să ajung la toate, pentu că timpul îmi era im­i­tat. Totuşi, opereta „Trois Vaises’’ de Marchand şi Willametz, la Thea­tre des Bouffes Parisienes cu muzica de Oscar Strauss după cei doi mari predecesori: Johann Strauss-tatăl şi Johann Strauss-fiul — totuşi, zic, a­­cest spectacol mi-a înlăturat toate deziluziile avute cu cel vienez. In ro­lul principal: Yvonne Printemps. Su­blimă, suplă ca un fir de grâu, — cântă şi dansează desăvârşit. Apoi, diferite reviste la Casin­o de Paris, unde l-am revăzut pe Maurice Chevalier, — acest divinizat actor al publicului parizian. Am regretat foarte mult că nu am avut cu noi ţinuta de seară ca să a­­sistăm la repetiţia generală şi la pre­miera piesii camaradului meu Ci­­prian: „Omul cu mârţoaga”. ...Dar eram student... Să ne oprim însă la capitolul expo­­ţiei: cum nu sunt prea exigent, pot spune că e o minune. E uluitori... A vorbi în amănunt... ar fi mult prea mult. Să trecem deci peste acest c­a­pitol care cere două soluţii diametral opuse: sau lungit, — sau scurtat... Un succes fantastic înregistrează pa­vilionul românesc. Nu-i o glumă, — e un adevăr... I.a .pavilionul românesc avem un restaurant în care, ca să poţi sta la o masă, trebuie să te inseri dinain­te. Mâncărurile româneşti sunt de­gustate cu o voluptate de neînchi­puit. Andronic serveşte onorabilului public străin, vestiţii noştri mititei, sarmale cu varză, ghiveci naţional, boboc de raţă pe varză, etc. în­­sfârşit!... retrăieşti la pavilionul ro­mânesc, viaţa din ţară. Toate aceste lucruri servite de Andronic, sunt di­vinizate de Grigoraş Dinicu şi orches­tra sa, în care are şi pe Fănică Luca, cu naiul. ■ In timpul acesta, pe zi ce trecea, simţeam cum se sfârşeşte şi conce­diul meu — şi cum se apropie clipa înapoierii la Bucureşti pentru a-mi releva activitatea teatrală. ...Să mai spun însă ceva: pentru prima dată mi s’a întâmplat sa fiu cercetat la vamă, ca orice tarabagiu­­la graniţa austro-elveţiană, vameşul financiar m’a întrebat ce parale a­­veam asupra mea. Am spus adevă­rul. S’a uitat lung la mine, — şi era cu încredere contrarie că spun ne­adevărul. Mi-a cerut să-i arăt toţi banii. Bineînţeles că valize nu aveam prea multe, încărcate cu parale. Am scos tot ce aveam în buzunar, inclu­siv autorizaţia de valută. Am dat ast­fel pe faţă tot ce aveam asupra mea. Fiind oarecum surprins de ceie ce mi se întâmpla, —­ un profesor ceho­slovac din acelaş compartiment cu al meu, mi-a spus: — Domnule!... prin firea d-taie ai aparenţa unui milionar şi probabil că vameşul a avut aceeaş impresie. In sfârşit, la întoarcere, la graniţa românească, un agent al vămii mi a d­eschis absolut toate vomsnianele — care se reduceau la trei, — plus o cutie de pălării— a luat fier­are bucăţică de haină sau mătase, cerce­tând-o şi întrebând.... dacă e sau nu lucrată „stofa”. Nu-i mai puţin adevărat însă, că după aceste cercetări, şeful vămii a fost de o politeţe nemai­pomenită pentru un vameş, — cu deosebită ad­miraţie pentru tot ce este actor. ...Era un absolvent de conservator.. Aşa s’au scurs zilele concediului meu, iar la sosire, camarazii n’am primit cu foarte mult entuziasm. DESPRE ROLUL DIN „OM DE ÎNCREDERE’’ — Mi-am reluat activitatea în tea­tru, jucând rolul unui director de închisoare, — lucru care m’a cam durut, — pentrucă deabia întors din călătorie, să fiu nevoit să fac pe po­liţistul şi să arestez... Pe cine?!... Pe Iancovescu?!... Şi pe Fotino. .. ...Culmea!... F. O. Fosbn Nu-l cunoaşteţi!? Este d. Mihai Popescu, junele prim al Volksteater-ului din Vie­­na care-şi petrece vacanţa prin­tre noi „turnând” în filmul ro­mânesc Doamna de la etajul II, alături de Vasiliu Birlic, Mişu Putino, Puiu Anastasiad, Jana Costa şi (senzaţia filmului) d-na Mary Don. Exterioarele acestui film ro­mânesc s’au terminat ori, în re­gia d-lui Major, secondat fiind de cunoscutul operator Berent și inginerul de Ion , Alexander Stapler. La Hollywood nu întâlneşti pe toate drumurile artişti sau arti­­te, nu-i întâlneşti nici chiar pe drumuri anumite. Artiştii sunt invizibili, chiar când îi cauţi a­­num­e, mai multe zile la şir... Atunci, resemnat, dar nu cu totul deziluzionat încă, te mul­ţumeşti să telefonezi artistei sau artistului preferat •• satisfacţia de a vorbi cu el e poate mai mare chiar decât dacă l-ai vedea nu­mai. Cine ştie, poate îţi dă chiar o întâlnire! Mai ştii, fantezia ce­lor ce trăesc într’o lume de fan­tezie ? Răsfoeşti aşa dar cartea de telefon­­ rămâi întâi uimit, la urmă indignat: toată, lumea are acolo, ca întreg restul Americii, telefon, numai artistele şi artiş­tii d­e renume nu au telefon. Dar din când în când dai de câte o artistă de mâna şaptea, care şi-a permis luxul... Greta Garbo însă ? Mae West ? Mark Gabie? Nimeni! Bugetul lor să­ fie oare mai imens decât imensul lor sa­lariu ? Eşti însă silit în cele din urmă să pricepi singur că e numai un truc •• din precauţie, artiştii cu­noscuţi păstrează necunoscut numărul lor de telefon, ca să nu fie asaltaţi de atâţia curioşi din toată lumea. Dacă ei ar figura în cartea de telefon, vă închipuiţi că telefonul lor n’ar mai fi nici­odată liber! Dar, nu-i aşa ?, ce dracu! Să fi venit de peste şapte mări şi şapte ţări la Hollywood, ca să vezi artiştii celebri şi nici să nu-i auzi măcar ? E absurd! Şi-atunci afli că, deşi secret, telefonul vedetelor nu este chiar cu totul inaccesibil. Numai că întâmpini dificultăţi de erou şi de martir. De pildă, pentru a putea avea şanse — atât nu­mai ! — de auzi vocea unei ve­dete a ecranului, trebue să che­mi pe rând patru numere care iţi sunt date, fiecare în parte, după câte un interogatoriu teri­bil de sever. Nu numai necunos­cuţii, dar chiar şi intimii vede­telor nu scapă de regula asta "■ Numai că, în America, dacă toate legile şi toate obiceiurile sunt neobişnuit de aspre, e toc­mai ca să fie călcate : fiecare procedeu sever american are o sută de mijloace de a-l ocoli. De pildă , în cazul nostru vrei să vorbeşti cu Greta Garbo ? N’ai decât să te dai drept Salka Vir­­tel-Stenerman, cea mai bună prietenă a vedetei. Şi automat ţi se dă legătura cu divina Gre­ta care, plictisită, va constata că nu eşti decât o oarecare, dar va fi totuşi nevoită să te suporte câteva clipe... Mai sunt însă atâţia turişti naivi cari caută neapărat sen­zaţii : n’au izbutit să vorbească la telefon cu nici o vedetă, sau, chiar dacă au vorbit, atâta nu le-ajunge, mai ales că cine ştie dacă într’adevăr vedeta a fost la telefon şi n’a fost... cameri­sta ei! Pentru aceşti valoroşi naivi trăesc şi se îmbogăţesc în Hol­lywood nenumăraţi ghizi cari îţi procură orice vrei, de pildă mijlocul de a săruta pe Jean Parker, dar pe întuneric, şi nu­mai o clipă, ca să nu se com­promită, sau să n’o surprindă prietenul ei... Şi tot aceşti ghizi îţi indică binevoitor­­.bunăvoinţa lor nu depinde decât de tine : trebue să ştii s o provoci şi s o preţue­­şti, mai ales când eşti euro­pean!; autobuzele uriaşe care transporta pe snobii celei de a şaptea arte, grămădiţi ca vite­le intr’un abator strălucitor, spre locuinţa cutarei vedete. Ajunşi la locuinţa cele trei ve­dete, ca o hoardă bărbata se nă­pustesc pasionaţii spre grilaj, smulg adesea cu violenţă poar­ta, şi cearcă cu tot dinadinsul să-şi vada idolul. Vă închipuiţi cât de plăcut este asta pentru pentru vedeta respectivă. Şi-atunci, spre a mulţumi pe deplin pe fiecare, s’au aranjat astfel lucrurile . In primul rând, vedetele au alergat departe de oraş, pe vârf de munte sau în fund de vale şi acolo şi-au clădit o vilă simplă izolată. Iar aproape de oraş s’au ridicat case impozante, ca stil şi podoabă, unde vizitatorii sunt admişi să pătrundă în toate în­căperile sanctuarului, ca să ad­mire obiectele ceie mai intime aie idolului, să se trântească in patul sau, să bea din panarul său... Un lux nebun convinge pe vi­zitator că, intr adevăr, asta nu poate fi decât locuința latuioasă a vedetei care îl pasionează, bine înțeles insa că vedeta respectiva nu numai că na fost vreodată in aceasta... locuinţă a lui, dar poate nici nu banueşte unde e, sau dacă există . Şi-atunci, cum am spus toată lumea e mulţumită, poporul, ca-şi satisface nu numai curiozi­tatea, dar nevoia. Vedetele că sunt lăsate în pace în văgăune­­le lor... Clark Gabie de pildă, este re­tras pe vârful unei coline, de unde paznicii supraveghiază in­tr­eaga regiune, pe­­ întindere mare. Dacă se zăreşte vreo ca­ravană de gură-cască apropiin­­du-se, se zăvoresc ermetic toate porţile, se... ridică podeţele de peste şanţurile cu apă, iar cas­telanul se ascunde printr’un şir intortochiat de galerii subte­rane. Janet Gaynor a fost nevoită să-şi găsească refugiu pe malul mării, la 50 km. departe de stu­dio , sus pe-o stâncă, încă nu a descoperit-o nici un indiscret, deşi e pasiunea Americei şi e căutată de popor, cu detectivi. Dar dacă ar găsi-o cineva, până să ajungă la turnul ei, ea s’ar azvârli de durere în marea ge­loasă, unde valurile şi stâncile aşteaptă de mult la picioarele ei, s’o salveze din ghiarele uci­gătoare ale curiozităţii şi obrăz­niciei admiratorilor! La locuinţa Lorettei Young nici să nu vă gândiţi măcar, oricât v­a vrăjit farmecul ei, 16 pazni­ci înarmaţi până în dinţi cu bom­be lacrimogene, n au alt rol de­cât să nu lase să se apropie ni­meni de la o distanţă cumsecade! Vedeta care suferă cel mai mult de pe urma acestui cancer teribil care roade viaţa celebri­tăţilor, este desigur mica Shir­ley Temple. Shirley Temple este mai dorită decât toate ve­detele la un loc, nu numai pen­tru că e atât de drăgălaşă, ci pentru că, la vârsta ei, o doresc la fel şi femeile şi bărbaţii, şi copii bătrâni. In vila ei de la Santa Monica, era zilnic asaltată de mi de cu­rioşi din cei mai impertinenţi. Şi atunci părinţii i-au construit pen­tru ea o căsuţă departe, la mar­ginea deşertului Californian, un­de numai vântul ajunge şi nu­­mai unele pasări o ştiu. E o for­tăreaţă aşezată în cel mai bun punct strategic , de trei părţi înconjurată cu munţi voinici şi încăpăţânaţi, şi la intrare păzită de... ieniceri fioroşi cu iatagane adevărate, nu de cinematograf. Şi-atunci renunţi să mai vezi în carm­e şi oase pe Shirley Tem­ple­ şi pe celelalte vedete de la Hollywood. Te mulţumeşti să cumperi fo­tografiile lor în toate poziţiile din lume şi cu autografe auten­tice de vânzare la oricare de­bit din sutele de debite de la Hollywood... Dar pentru că tot ne aflăm la Hollywood, să vă duc într’un loc mai interesant, mai ales pen­tru ce ne ocupăm acuma, arti­­ştii-copii. E vorba de adevăratul as­pect al copiilor din filme, adică puteţi să mă credeţi Iadul copii­lor dela Hollywood. Am pătruns In sfârşit într’un asemenea studio. — Cum, e se­cretul nostru , nu-i vom spune, pentrucă e greu să pătrundă ori­cine într’un studio, şi dacă reu­şeşti să descui această proble­mă, apoi cheia s’o păstrezi bine, s’o n’o întrebuinţeze altul, căci se uzează repede. Fiecare să cerce să-şi fie propriul său lăcă­tuş, în astfel de chestiuni ! Ca şi în viaţa studiourilor şi în via­ţa artiştilor maturi, nici în lu­mea vedetelor minore nu poţi pătrunde decât prin imposibil. Ba şi mai greu decât în studio­urile majore, deoarece, la moti­vele acelora, se adaugă atâtea şi-atâtea motive de-a ascunde cu orice preţ iadul copiilor dela Hollywood. Căci dacă s’ar cu­noaşte mai mult şi mai bine, ar sări în aer fără îndoială şi fără întârziere ! Iată, într’un colţ, pe o estradă complicată şi înzestrată cu tot felul de aparate şi maşinării pom­poase, regisorul şi asistenţii săi, ca Napoleon cu statul său ma­jor pe o colină urmărind lupta, sau ca Nero şi Intimii săi urmă­rind lupta dintre fiare şi dintre oameni şi fiare. I- Mariua Marcu (Continuare în numărul viitor) Copilăria fericită a reginei cinematografului american SHIRLE­Y TEMPLE Refugiul vedetelor Kt IUlal B Iff X­ XVIII INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE „RAMPA”, ST­R. BREZOIANU NR. 51. — TELEFON 3.61.24, BUCUREȘTI1

Next