Rampa, octombrie 1937 (Anul 20, nr. 5917-5943)

1937-10-01 / nr. 5917

&NOL 23 V OPERA ROMANA deschide stagiunea CU La Opera Română se fac pregă­tiri în vederea deschiderii stagi­­unei anunțata pentru Tineri 13 Octombrie. Se va cânta pentru prima oară la noi «Nunta lui Fi­­garo» de Mozart cu o distribuţie aleasă şi sub conducerea muzicala a d-lui I. Nona Oitescu. I. Nona OH­eseu „NUNTA LUI FIGARO Mozart O buruiană a pătruns, nu ştiu cum şi nu ştiu de unde, în câm­pul, şi aşa destul de năpădit de pălămidă, al vorbirii româneşti. Blestemata expresie «de-acum­» vârâtă, fără nici un rost şi repe­­titii la nesfârşit. O întrebuinţează nu numai o ca­tegorie aşa cum sunt încredinţaţi unii, ci toate categoriile sociale: liberi profesionişti, militari, înalţi magistraţi, profesori, bătrâni şi tineri. — Am fost de-acum! — mi-a spus ieri un medic. •­­ — Am târguit de-acum! — mi-a spus o gospodină. Şi ori unde te duci auzi această obsesie: «de-acum», «de-acum» «ele,acum». Nu sunt maniac, dar m’am gân­dit de unde oare a răsărit această expresie care circulă,­­ întrebuin­ţată, aşa fără nici un Dumnezeu, cam de vreo trei-patru ani. Ci­neva mi-a spus că e tradusă din nemţeşte: «von jetzt». O fi, mai a­­les de când ne-am dat cu Nemţii. Să ne înţelegem. Expresia «de­­acum există în româneşte, dar nu se întrebuinţează decât pentru timpul viitor. Privind viaţa €€ O spune şi Eminescu: «de-acu­­ma nu te-oi mai vedea»... — şi a­­tâţia alţii. Nu se poate spune însă «am fost de-acum sau «am luat masa de-acum». Puteţi spune însă: "de­­acum­a nu mai am­ nici o gri­je» sau «de­ acuma nu te-oi mai iubi». Pentru numele lui Dumnezeu, desvaţaţi-vă să vorbiţi, la trecut sau prezent, cu «de-acum». Sau dacă va vine greu să-l aplicaţi nu­mai în viitor, daţi-i dracului cu totul şi veţi vedea că cele ce veţi voi să le spuneţi nu vor suferi de loc în privinţa clarităţii, calitatea esenţială a vorbirii. Propun o ligă împotriva bleste­matului «de-acum»! Joan Massoff Yvon* le Bray Intr'o piesă le Murite Restant la „paeco“ Teatrul Odeon de la Paris va reprezenta în curând noua piesa a lui Maurice Rostand, Catheri­ne împărat. Rolul principal va fi jucat de actriţa Yvonne de Bray, fosta so­ţie a lui Henri Bataille, care n’a mai apărut pe scenă de câţiva ani. Fantezii şi Realităţi AL’AMERICAINE die Tudor Muşaleacu Nu îmi aduc aminte dacă am citit undeva­­ istorioara de mai jos ori dacă mi-a spus-o cineva. Fapt e că n’am inventat-o eu şi că nu fac decât s’o povestesc cât mai americăneşte posibil ca să nu-i stric culoarea, farmecul şi „umorul sec”. Aşadar, la New-York trăiau doi bancheri: Smith şi Brown. Amândoi de­opotrivă de ameri­cani, la fel de bogaţi şi identic de cunoscuţi ca atare. Evoluţia unui bancher ameri­can se cunoaşte : se naşte vaga­bond şi moare „rege”. Intre acestea inventează ce­va : o scobitoare automată, o lampă fără fitil, sau o bonboană care nu se topeşte niciodată. Ur­mează un consiliu de administra­ţie, o uzină, apoi un trust şi pe urmă un tron. De fier,­­de oţel, de cremă de ghete, de gămălii de ace, de hârtie igenică sau de mosorele de aţă, n’are impor­tanţă .. Câte articole sunt într’un ma­gazin universal atâţia regi sunt pe piaţa americană. Smith şi Brown erau amândoi regii chibriturilor. Unul inventase chibritul cu două capete (adică avusese ideea să moaie în catran cellalt capăt al chibritului obişnuit), iar celălalt descoperise chibritul e­­conomic (adică un chibrit mai scurt şi mai subţire decât cel de până atunci). Din această cauză, între cei doi regi s’a născut o rivalitate uşor de explicat care cu­­■ timpul s’a ridicat până la rangul de ură. Şi ura dintre Smith şi Brown era un lucru tot atât de celebru în New-York ca şi statuia Liber­­ tăţii. ______ .... .......... Se ştia că amândoi, încerca­seră fără rezultat, încă din tine­reţe toate mijloacele ca să se distrugă: campanii de presă, lo­vituri de bursă, atentate, etc. Răpitori de copii nu putuseră pune la cale fiindcă nici unul nici altul nu erau taţi. Obosiţi, desgustaţi de lipsa de eficacitate a mijloacelor de dis­trugere moderne, cei doi ban­cheri ajunseseră la bătrâneţe, la fel de teferi, la fel de bogaţi şi tot regi amândoi. Se ura­u tot atât de mult, dar senin şi în văzul lumii întregi. Ambiţia lor de-o viaţă întreagă găsise în sfârşit soluţia să se sa­tisfacă. Şi pentru asta le venise în ajutor o întâmplare... Intr’o zi Smith, solicitat de un comitet de doamne să doneze ceva pentru ajutorarea copiilor găsiţi, dărui cu generozitate, ze­ce mii de dolari. A doua zi, ne­­rugat de nimeni, Brown, două douăzeci de mii... Smith plez­­,.nea. Chemă comitetul de doam­ne şi le aduse la cunoştinţă că înfiinţează un institut care, să-i poarte numele, pentru protecţia copilor vagabonzi. A doua zi Brown, din proprie iniţiativă, donă fondurile nece­sare pentru înfiinţarea unui ins­titut mai mare care fireşte să-i poarte numele. Ba mai mult. In­­fiinţă şi o societate pentru creş­terea copiiilor găsiţi... Lupta era acum deschisă şi punctul sensibil găsit. In câţiva ani de zile, New- Yorkul se umplu de spitale, de fundaţii, de universităţi şi de bi­blioteci. Societăţile de bineface­re n­u mai aveau ce face cu banii şi se transformau în întreprin­deri comerciale. Gazetele nu mai conteneau cu elogiile pentru cei doi mari filan­tropi şi erau obligate să-şi mă­rească numărul paginilor ca să aibă loc să publice fotografiile tuturor „fundaţiilor” ridicate de cei doi regi angajaţi în acest răsboi binefăcător şi intermina­bil... Interminabil dacă într’o zi Brown , care se găsea în Eu­ropa într’o staţiune climaterică, n’ar fi citit în ziarele de dimi­neaţă următoarea informaţie : „Ieri a încetat din viaţă la New-York celebrul filantrop şi rege al chibriturilor William Smith. Din imensa sa avere de­functul a lăsat fabuloasa sumă de o sută milioane dolari oraşu­lui New-York, cu obligaţia de a-i ridica un monument, pe cel mai mare bulevard al său care de-aci înainte să-i poarte şi nu­mele. Primarul New-Yorkului a şi luat dispoziţiuni ca dorinţa ge­nerosului testator să se aducă la îndeplinire”. Imediat ce termină de citit a­­nun­ţul, Brown se duse la poştă şi expedie primarului din New- York, următoarea telegramă... Las o sută cincizeci milioane dolari oraşului New-York în a­­celeaş condiţiuni ca William Smith. P­rimet cadavru primul vapor. Apoi se duse la hotel și Uniti­ își sbură creerii. TUDOR MUȘATESCU (1 1 Octombrie 1937 «SJK ■ : ' &$Oc­tfT.er, . V1 ®/1 Director: SGARLAT FRODA Teatrul Sarah Berhardt se transformă in cinema Chestiunea teatrului Sarah Bern­har­dt n’a fost încă hotărâtă de muncipiul Paris. S’au prezentat următorii candi­daţi la conducerea acestui teatru care actualmente n’are trupă. In­tre aceştia sunt René Fauchois, autorul piesei «Maimuţa care vor­beşte, Jean Saruient, autorul cu­noscut al pi­es­­or «Pescuitor de umbre», etc. şi marele regizor şi actor Charles Dullin. Revista Ciné France scrie că tea­trul care poartă numele ilustrei tragediene va fi transformat în cinematograf. Ar fi trist... Charles Dullin Caleidoscop Păcat! Mai există încă, — din păcate, multă lume care caută într’un film o melodie pe care s’o poată fre­dona la eșirea din cinematograf. Daca în afară de muzică, filmul era bun sau prost, dacă povestea pe care o suportă timp de două ore spectatorul este atât de lipsi­tă de interes, atât de deslânată, încât te face să-i plângi de milă, toate astea n’au nici o importanţă. Esenţialul este ca eroul principal să cânte. Cu sau fără sens dar «să fie cu muzică». Să cânte actori­­i când spune «bună ziua», să cân­te când vorbeşte la telefon, când plăteşte un taxi, când se culcă. Iar când pleacă dela spectacol, îi auzi pe unii spunând: Ce fru­mos film! Cum venea melodia aia? ■ Greşeala nu este numai a publi­cului. Este înainte de toate a pro­ducătorilor. S’a făcut odată acum mulţi ani, un film operetă care s’a nimerit să fie bun. Reţeta a prins, şablonul a fost repetat la infinit şi ceea ce era şi firesc s’a prostit. Dar a târăt după el şi o anumită categorie de public. Şi e păcat! ■ Au venit după filmele ultra­ mu­­zicale, filmele ele «mare montare» ale căror afişe anunţau sumele fantastice cheltuite pentru însce- , narea acelor capod’opere de «fast şi lux». S’au luat de prin toate colţurile lumii vedete de music­­hall care peste noapte au fost proclamate artişti de cinema. S’au căutat cântăreţi, dansatori, tot ce s’a găsit. Li s’a dat, după sex, un partener sau o parteneră, li s’a construit un scenariu la repezeala în care specialitatea lor să poată fi pusă în valoare şi gata, îi s’a dat drumul în lume. La faptul că poate o vedetă de music-hall ştie să facă I lucruri mari, extraordinare cu picioarele de pildă, dar nu ştie să interpre­teze un rol, nu s’a gândit însă ni­meni. I I Şi rău au făcut!■ ■ ■ S’au făcut apoi filmele-vedetă, adică acelea în care principalul Programul cuprinde uvertura la­ «Maeştri cântăreţii din Nürnberg» de Wagner», «Toccata» pentru­ piano şi orchestră de Respighi (sol­­istă d.na Sylvia Şerbescu), rap­sodia pe o temă de Paganini de Rach­maninov şi simfonia întâia (compusă la vârsta de 17 ani) a tânărului compozitor sovietic Di­mitri Şostacovici. Ultimele trei bucăţi sunt primă audiţie nu numai în concertele Fi­larmonicei, dar şi în România punct de atracţie îl constituia fru­museţea unui domn, sau obrajii supţi de pasiune, și rochiile ele­gante ale unei doamne. Cu sau fără motiv, aceste dive trebuiau să aibă dealungul filmului prilejul de a schimba 20 de toalete. Sce­nariul nu se mai baza pe intrigă ci pe costume. Dacă de cele mai­ multe ori, ve­detele acestea, frumoase desigur, dar numai atât, dispăreau de pe firmament după două, trei produc­ţii pentru lipsă categorică de ta­lent, s’au întâmplat şi cazuri în care o actriţă să fie distrusă pen­tru că din pricina frumuseţii ei, producătorii nu s’au mai , ocupat şi cu punerea în valoare a unui talent real. Şi iar e păcat! ■ E şi mai mare păcat însă că fie­care din aceste categorii de filme şi-a asigurat un anumit public. Şi că nu mai rămân destui specta­tori pentru filmele cam­ departe de a se preocupa de frumuseţile actorilor caută înainte de toate, să fie «bune». Publicul, obişnuit cu un anumit gen de filme, nu se duce să vadă un film cu adevărat bun decât când n’au nimic mai bun de fă­cut, și pleacă dela cinematograf supărați că n’au văzut ce le pla­ce. îmi amintesc de un prieten care acum câţiva ani s’a dus după sfa­tul meu să vadă «Milionul» fil­mul lui René Clair. A doua zi m’a întâlnit și mi-a spus furios: — Bine domnule, cum mă tri­­meţi să văd filme de-astea? Astea sunt spectacole pentru copii de cinci ani. Mă mir de dumneata. Prietenul meu este un om inte­ligent şi totuşi nu i-a plăcut fil­mul carel consacrase pe Clair. Și e păcat! EUGEN MIREA S’au anunţat săptămâna aceasta o nouă serie de premii literare. Nu vi se pare însă curios un lucru? Se dau multe pre­mii literare, multe premii pentru teatru şi foarte puţine, aproape deloc, pentru pictura sau sculp­tura. . . Şi totuşi arta noastră plastică a atins un nivel cu adevărat occi­­dental, situându-se la loc de frim­­e printre artele celorlaltor na­ţiuni europene. S’ar putea trage de aci conclu­zia că artistul lucrează şi fără sti­mulentul premiilor şi că acestea nu sunt suficiente pentru a realiza condiţiile necesare creaţiei. Desigur, sunt folositoare şi pre­miile, privite fie ca o răsplată, fie ca un mijloc menit să uşureze tâ­nărului artist, posibilităţile de a­­firmare. Dar ceea ce ar trebui să interese­ze în primul rând pe cei cari vor să contribu - ■­, adevărat la pro­­movarea r • româneşti ar fi pro­blema ar­­­mării condiţiei de via­ţă a artistului. Pentru pictori, de pildă, ar tre­bui să se construiască ateliere. Pentm scriitori, ar trebui să se for­meze un public care să citească să cumpere cărţi în aşa măsură, încât o carte de valoare să pro­ducă drepturi de autor suficiente pentru existenţa pe un an de zile. S’ar putea organiza şi controlul ti­­rajilui, pentru a apăra pe scrii­tori de reaua credinţă a unora din­tre editori. Iată o serie de probleme asupra cărora ne propunem să revenim. Pentrucă din discuţia lor, s’ar pu­tea să iasă vreo măsură folositoa­re, care să contribue cu adevărat la promovarea artei românești. Ion Sabarul un nume despre care nu s’a vor­bit prea mult, va face să apară în sezonul actual un volum de nu­vele. Deschiderea stagi-1, mei Filarmonicei ! In seara de Joi, 7 Octombrie are loc la Ateneu, deschiderea ce­lei de a 16-a stagiune de concer­te simfonice a orchestrei «Filar­monice». Concertul de deschidere va fi dirijat de maestrul George Geor­­gescu şi se va bucura de concursul solistic al d-nei Sylvia Șerbescu (piano). Pentru 1 Persoană Valabil azi JQl $0 SEPTEMBRIE 193? cu JUMĂTATE1 *»MBT la noul din cinematograiel* Capitel, 3»o*y, Tipia«»«, Elysée, Regal Forum, City, Omnia, Mar«*, Cotrocaul, Venus Liceana Cuponul e*te valatoSî numai un duo reepcctlTĂ Ca (i­eat cupon vă prezentaţi DIRECT îa casa cinematogra­fului sau teatru unde aveţi fără altă formalitate jumătate preţ IBILET de INTRARE Elvira Popescu s’a întors din America de Sud Compatrioata noastră Elvira Popescu s’a întors acum câteva zile la Paris venind din primul ei turneu în America de Sud. întrebată de un confrate Pa­risian, Elvira Popescu a spus : — Sunt încântată de rezulta­tele acestui turneu... Am jucat la Montevideo, Buenos Ayres, toa­te piesele din repertoriu şi în special Towaritch. Mă voi duce iar în iulie anul viitor. — Ce proecte mai aveţi ? — Voi juca o piesă nouă de Verneuîi şi voi apare­­în câteva filme. In curând voi da noutăţi mai precise, a spus Elvira Po­pescu.

Next