Rampa, martie 1938 (Anul 21, nr. 6008-6011)

1938-03-07 / nr. 6008

4NDL 27 . No. .Luni 7iMarliejil938 Director: SCARLAT FRODA IPetru Comarnescu­ Marii Francezi şi România Pentru cine voieşte să-şi dea seama de necurmata înţelege­re ştiinţifică şi de sincera prie­tenie a marilor Francezi faţă de România este absolut nece­sară consultarea unei lucrări apărută de curând, sub titlul Les Français et la Roumanie. Această carte de importantă capitală se datoreşte d-lor Paul Desfeuilles şi Jacques Las­­saigne. Volumul acesta de 562 de pa­gini cuprinde părerile scrise de diferiţi istorici, literaţi, econo­mişti şi sociologi francezi des­pre ţara noastră. Impact în capitole despre familia regală, despre formarea României, des­pre chestiunea Transilvaniei sau a războiului de întregire, trecând apoi la starea ţării noastre în ceea ce priveşte lite­rele, artele, cultura şi econo­mia, volumul se îndeletniceşte în partea a doua cu «portretul României» aşa cum a fost fă­cut de “numeroşii călători şi scriitori francezi, care au des­cris Bucureştii, Iaşii, Valach­ia, Moldova, Dunărea, Marea şi în sfârşit Basarabia şi Transilva­nia. Valoarea deosebită a lu­crării constă în faptul că este o antologie de păreri, descrieri şi judecăţi emise dealiingul veacurilor de marile personali­tăţi franceze. Munca d-lor Desfeuilles şi M­assaigne a fost nespus de con­ştiincioasă şi rodnică, in carte găsim nu numai mărturiile u­­nor prieteni vechi şi noui ai ţării, nu numai pasagii valo­roase şi emoţionante din Mi­chelet şi Quinet sau din Ed. Herriot şi Louis Barthou, ci numeroase declaraţii mai pu­ţin cunoscute ca acelea ale lui Gambetta, Clemenceau, Poin­caré şi Tardieu, făcute în cir­cumstanţe atât de diferite. Les Français et la Roumanie constituie o adevărată comoa­ră de informaţie, documentare şi, în ordinea sufletească, de a­­devărată satisfacţie. In special materialul mai vechi şi atât de greu de găsit astăzi formea­­ză zona cea mai de preţ a aces­tei antologii de cunoaştere şi de judecare a ţării noastre. Frag­mente tipice şi bine alese din numeroşii călători care descriu la diferite epoci, regiunile ţării sunt nespus de instructive şi s cetindu-le nu poti fi decât de acord cu prefața cărţii, unde se susține că apariția drumului de fier a adus o lovitură voiajuri­lor de cunoaştere, notele de călătorie anterioare fiind mult mai caracteristice, mai vii şi mai autentice decât celelalte. Odinioară, călătorii aveau mai multă vreme şi puteau obser­va mai profund realităţile. Ei veneau îndeobşte pe Dunăre şi aşa se face că Giurgiul este me­reu pomenit, fiind, după cum spun autorii cărţii, «oraşul ca­re a primit cel mai mare nu­măr de călători francezi». Dar dincolo de Giurgiu câte n'au observat călătorii ale căror pre­ţioase mărturii dovedesc falni­ca formaţiune a neamului nos­tru, întotdeauna elitele intelec­tuale ale Franţei au fost ală­turi de noi şi prietenia lor a fost întotdeauna întemeiată pe o cunoaştere simpatetică. Po­poarele s’au apropiat între ele mai ales graţie acestor elite intelectuale, căci în afară de ele mulţimile de pretutindeni,­­ieia noi ca şi din Franţa, t­răesc şi vor mai trăi încă mul­tă vreme în indiferenţă, igno­ranţă şi prejudecăţi. Gloria Franţei a constat în­totdeauna în gradul de lumină şi inspiraţie a elitelor, care mai ales acolo au avut parte să se bucure de un răsunet greu de dobândit în alte părţi. «Portre­tul României» înfăţişează nu numai calităţile obiectului des­cris, ci şi calitatea­ măiastră a celor ce-au ştiut să observe, să descrie, să judece. «Portretul» este nu numai adevărat, dar și minunat alcătuit. TOBOGAN vor avea foarte curând satis­­facţia să asculte în nopţile de joi (şi anume la 17, 24, 51 Mar­tie şi în Aprilie, la 7 şi 14) — pe câţiva din cei mai de seamă di­rijori şi solişti. Hans von Benda, director general al Fi­larmonicei din Berlin, Oswald Kabalsta din Viena şi renumiţii pianişti Wilhelm Kempff şi Backhaus , vor încânta şi re­­înviora un public adânc cunos­cător şi adânc jignit de ulti­mele alcătuiri programatice ale Filarmonicei. Nădăjduim că în cinstea oas­peţilor, vitregul vătaf al muzi­canţilor, d. Scărlătescu, va bine­voi să scoată din pivniţe, in­strumentele noi ce ruginesc i­­nutil imaculate, ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC reprezentant unic al desfiinţa­­tului «Adevăr», în loc să se primenească sau să regrupeze în redacţia lui, atât de bălţată pe vechii colaboratori ai gaze­tei de pomină, în loc să ne dea o bună revistă în genul apuse­lor «Ideea Europeană» sau «Contiimporanul» (la un mo­ment dat) — se complace în compilări şi traduceri proaste. In ultimele numere singurul scrib isteţ şi citibil (domnul G. Călinescu,Capricorn) a încetat de a mai colabora, — cronica li­terară,­­rămânând pe spinarea plăpândei pensionare Isabella Sadoveanu. Mai avea «A. L. ş. A.» pe cel dintâiu critic cine­matografic din Europa, pe d. Profesor L Suchianu, ale cărui k­onsideraţii asupra filmelor, aduceau lumini cu totul pre­ţioase; iată că de pe urma u_ (Continuarea în pag. II-a) MELOMANIN­ . Supărat pe actualitate, Jean Giono nu se ocupă de ea, în romanele sale- Refuzând tim­pul său, se plasează în inac­tual. Romanul său, recent, «Ba­­tailles dans la montagne» a­­rată o luptă a oamenilor cu el­e­mentele, cu gheţarele care se dislocă, cu munţii care alune­că, cu apele care acoperă sa­tele şi văile, totuşi, rar am citit o carte mai actuală, mai impregnată de timpul său, decât aceasta. Nu e vorba de actualitatea su­biectului, actualitate superfi­cială, ci de actualitatea atmos­­terei, a trăirii dramatice, a sub­stanţei. Şi e o actualitate cu a­­tât mai pură cu cât e ferită de orice tendinţă, de orice «pro­blemă», de orice situare în so­cial, în contingenţă. A înfăţi­şa drama actuală a omenirii, cu fapte, cu evenimente (lupte sociale, revoluţii, problema şo­majului, desbaterile, pe fapte, ale conştiinţei tinerilor de azi etc... etc...) înseamnă, neapă­rat, a o înfăţişa imperfect, in­complet dintr’un anumit punct de vedere, pentru o poziţie sau pentru alta, dintr’un mediu sau dintr’altul; întotdeauna, în orice caz, oamenii şi lucrurile mi sunt lăsate ele să vorbească ; vorbeşte, siluindu-le, falsifi­­cându-le cu înţelegerea sa, cu participarea sa, cu lupta sa, autorul «actual» sub masca lor. întotdeauna, e lucru sigur, chiar dacă avem de a face cu scriitorul cel mai obiectiv şi cel igrai comprehensiv, acesta va uita ceva din explicaţia pe care o dă problemei sau din felul însuşi în care pune pro­blema. Când înfăţişezi pe oa­meni integraţi într’im mediu şi o luptă socială sau politică, şi ii reduci numai la asta şi îi ex­plici numai printr’asta, tai câ­teva din dimensiunile şi proec­­tarile lor şi faci un lucru tot atât de grav şi fals ca atunci când nu-i integrezi nicăeri. Oamenii nu sunt dependenţi numai de social, de economie, de politic, ci şi de biologie şi spirit, de pământ şi de astre, de meteorologie şi forţe obscu­re. A-i separa de cosmos prin în­dividualizare e acelaş lucru cum a-i separa prin planul politic, unde nu avem dea face cu o lărgire măcar a spaţiului influ­enţelor ci, mai rău, cu o rupe­re, o infirmiza­re, o ciun­tire a omului. Jean Giono în «Batailles dans­­la montagne» face lucrul aces­ta: taie legăturile cu politicul,, cu socialul sau, de fapt,­­ taie planul de evenimente al lu­­mrii actuale, care nu e o expli­caţie a omului de azi ci el­­în­suşi cere a fi explicat, care nu e o cauză, ci la rândul lui efec­tul unor cauze. Oamenii lui Jean­­Giono sunt astfel inte­graţi într’o dramă, într’o lup­tă, într’un raport cosmic de forţe. Iar legăturile lui cu ac­tualitatea, ceeace este caracte­ristic omului de azi evidenţiat nn politic şi social, se păstrează irerfect neştirbite, — planul po­litic nemai­fiind expus e inte­riorizat astfel şi substanţiali­­zat. Tot ce este spaimă, luptă tragică cu semenii şi cu desti­nul, eroismul (mai ales erois­mul,­­ toţi oamenii acestui ro­man sunt eroici, mai exact «luptători») apocaliptic, senti­mentul adânc al nesiguranţei, al forţelor neprietene şi mai a­­les, credinţa atât de modernă, (clăditorii lumii noui, etc.) pes­te toate dezastrele, în biruinţa . (Continuarea în pag- II-a) | Eugen Ionescu | Jean Giono şi actualitatea ! Din cam­enii unui indiscret­­ TREI VALSURI Am hotărît să mă duc la «Trei Valsuri» pe la patru după a­­miazi, în matineu, cu un grup de cinci prieteni. M’a amuzat grozav «Consiliul celor şase­ membri ai familiei de Lieben,­heimer. Groner devenise Feld­­mareşal şi purta o pereche de barbete specific austriece. Gio­­vani ajunsese colonel iar Dan Demetrescu, baron. In operetă, totul e posibil! Nicolaide a fost rând pe rând maestru de ba­­js­el (italian din insula Chio, a­­dică neo­ clasic) aristocrat ra­molit, regisor şi operator de cinema. Bine­înţeles că nu a pierdut ocazia să-şi plaseze câteva anecdote. Virginica Po­­pescu s’a lăudat că a cucerit tot teatrul, dela autor până la sufleur, iar Florica Demian a făcut pe subreta la diferite e­­poci. Ce repede treceau anii la Teatrul Alhambra! Silly Va­­siliu a parcurs uşor trei­ gene­­raţii, ceea ce dovedeşte că are vechime în teatru-­ a fost bale­rină pela 1865, cântăreaţă pela 1900 şi vampă de cinema în a­­nul de graţie 1958. Şi în fiecare epocă s’a amorezat de Lungea­­nu, dar abia în 1938 s’a hotărât definitiv să rămână cu el. Cum se întâlneau, Silly Vasiliu şi Lungeanu începeau să cânte. Ce coincidenţă curioasă! Se vede că aşa e dragostea, une­ori, te face să joci, pe muzică. .«aman» (Continuarea în pag. II-a) Teatru Reportaşi]­hhhhhhhhhbmo mammmmwmmmmmmmmmmm iiiiiiiiiiiin­iHiHuniim­iiiiiiiiiiiniQ utilii..... [ Mărţişoare | I Artistice — literare | IUI G. M. VLADESCU autorul romanului «Gol» S­ă nu dau muzelor ocol Am cumpărat volumul tău Şi-am constatat — îmi pare rău— Că intregul conţinut e... gol D-NEI MARIA FILOTTI In politică e chemată Azi, femeia, de popor Şi desigur, în alegeri Vei ajunge... senator D-NEI TOTO IONESCU N’ai nevoe de premiere De succes un foc bengal Ci­ doar să câştigi procesul Ce-l duci cu Teatrul Naţional D-REI MARIETTA ANCA In prima zi de primăvară In loc de mărţişor ţi-aş da Numirea ’n grad de societară . Şi ’n plus un bloch­raus la şosea D-LUI HORIA OPRESCU autorul «Arenei cu un singur spectator» Arena cu un singur spectator E cartea cu uri singur cetitor Şi cetitorul — spectatorul — E, desigur, autorul "­.. r."-LUI PETRE IORGULESCU­­VOR In loc să-ţi dau un mărţişor O floare sau o lavalieră 1 Iţi fac cadou folositor Un microfon de butonieră D-LUI G. CALBOREANU Ai jucat în multe piese \ ' Şi succesul te-a ’mbătat 1 Că de-o vreme faci într­una Pe cetateanul turmentat D­REI LISETTE VEREA y Astăzi orişice vedetă Capătă un mărţişor Tu ai sânge de vendetă Şi-ai primit un... iunişor D-LUI G COSTACHESCU Eşti avocat şi autor Şi chiar epigramist, îmi pare De aceea în loc de mărţişor C să-iţi ofer... puţină sine. AL. BILCIURESCU 1:­ KiwimWIHlnunuiiHI liiiiiinniiiHiiiiiiiiiiiHmiiiniiniiHHIuiiiiiinHHIHiiiiiiiimiftUiiimnilHliiiiiiiiiiiiUliin[iniini»liiiiinmiiiuuintliiiii«niiiii) I BILET de INTRAREI * Pentru 1 Per*oanal 1 ' ’Valabil dela 6 — 13 Martie 1938 - iPfe ■««I it* Cumatoir«!»!« Capitol, RMy( 'ifit*. 0*i*ia:/î- HI»» • (Jolt Lido) Marsa, Catraaaal, . Juiuct ';#^n C« aout capon ou prtitnt^rbîRUcT le mii datvmatogra* hUrniema Uatru and* a®i$ fără mită formali'tAt reducere* cu REDUCERE la Un recital tic sonate pentru vi­­oară şi piano la Dalles, solişti, d-na Nina Alexandrescu (vioatră) şi­­ Miron­ Şoarec (piano). Progra­m­ul încadra cu Beethoven şi Schu numii un nume nou de compozi­tor român: Scarlat Fotino. Sincer succes de public ales şi numeros venit să asculte un program, so­bru anunţat, şi fără patronagii. Printr’o curiosă coincidenţă insa „criticul” a lipsit. Au avut dreptate, atât compozi­torul cât şi soliştii să se întrebe ce poate însemna această conjuraţie a tăcerii faţă de un concert orga­nizat cu trudă, sacrificii şi încre­dere în critica nepărtinitoare. Dar acea critică din marile zia­re a văduvit sala de luminile a­­precierii pe care profesiunea ca şi o primă instanţă judecătorească o creiază obligatorie, în alte ţări cu artă autohtonă mai respectată. Să lămurim cazul. Cr.ar mai putea gusta, în „Te­heranul’’ lui Montesquieu de pil­dă, criticul, „omul zilei’’ dacă n’ar fi ,,interesul’ care l-ar mâna la concert, pâinea şi cuţitul, biciul turmei sau vinul „şefului’’ care dă ordin ? Dar ne întoarcem că­tre „şef” şi întrebăm: de ce trimi­teţi cârtiţele la concerte ? Să rămână ascunse în muşu­roa­­d­e lor Să transforme foiletonul muzical din discuţie artistică obi­ectivă muzeală în sărmane câr­­teli ! Ştim că în Teheranul acela via­ţa multor „oameni ai zilei’’ nu în­seamnă creaţie artistică şi­ luptă eroică idealistă ci „afacere”. Fie că încasează un milion despăgubi­re de la Radio­difuziune, fie că anticipează despăgubirea print­r’o sinecură de consilierat muzical la Fundaţiile culturale persane, ei cauta o realizare materială ca „factori culturali’’. In această si­­tuaţie cârtesc împotriva propriilor rol­uri puse să le plătească leafa poreclindu-i „postaşi”. De cel Pen (Continuare în pag. 4-a) ! Emil Riegler Dinu O Primă audiţie românească: absenţa „criticului“ CALEIDOSCOP André Gide exprima simplu şi emoţionant, re­semnarea în faţa morţii, în pagi­nile de jurnal­ pe care le publică în Nouvelle Revue Francaise. „încep să văd mai puţin bine ,,ş.. ochii mi­ se obosesc mai repe­de, scrie Andre Gide. Până şi „auzul mi-a slăbit. îmi spun că, „desigur, nu e rău ca astfel înce „pe să se depărteze, treptat pă­ „mântul acesta pe care altfel ne­­„ar fi prea greu să-l părăsim, de „care am suferi Prea mult să ne ’despărţim dintr’o dată. Ar fi mi­n „minat însă dacă în acelaş timp * „am putea să ne apropiem înce. *„tul cu încetul... de altceva”. Nu vi­ se pare că în aceste rân­duri vibrează melancolia unui a­­murg de sfârşit de toamnă ? N e numele unui pictor român prea puţin cunoscut, mort acum vreo 50 de ani şi a cărui operă n’a fost preţuită cum se cuvine. Ulti­­mul număr din revista „Arta şi tehnica grafică’’ ne prezintă o reproducere în colori de pe un ta­blou de Baltazar, care ne uimeşte prin vioiciunea colorilor, prin Pro­speţimea lor, prin bogăţia paletei şi prin sensibilitatea tratării. Ta­bloul acesta, poate sta alături de cele mai frumoase pânze de Lu­­chian. Descoperirea lui consacră, prea târziu desigur­, un nume care îşi va avea locul în istoria picturii noastre. Ar fi interesant însă ca cei cari se ocupă cu trecutul pla­sticei noastre să cerceteze şi restul operei lui Baltazar. Tabloul re­produs de revista „Arta­ şi teh­nica grafică” e un indiciu că s’ar putea găsi noi surprize. Lucreţia Borgia î’ e evocată într’o lucrare dramati­că a unui hieratic poet bucureş­­tean. Ştiţi însă cum se exprimă Lucreţia Borgia? Vorbind despre cel de al doilea soţ al său, Gio­­vani Sforza, fiica Papei Alexan­dru spune : — ....Bietul Giovanni, a tulit-o Vai, n’am să-l mai văd niciodată! Nu ştiu cum s’ar putea tradu­ce pe italieneşte această­­ avui­oa­­să expresie „a tulit-o”. Dar pri­­vind-o pe Lucreţia Borgia în fre­sca lui Pinturicchio îmi dau sea­ma că un asemenea vocabular nu se prea potriveşte personagiului a­tât de rafinat, înfăţişat cu o înfi­orată dragoste de pictorul Renaş­terii. Nu crede poetul nostru că Lucreţia Borgia nu poate fi prea „localizată” ? Oficiul de turism al Austriei a organizat turneul corului „Wi­ener Saengerknaben” la Bucureşti în scop de propagandă, desigur. Dar pentru aceasta e nevoie de anumite calităţi de tact, de care cei ce s-au ocupat cu organizarea concertului nu au prea dat­ dova­dă. Astfel au uitat să trimită cu­venitele invitaţii presei, apoi au comunicat că sunt valabile locuri­le obişnui­te ale ziarelor, iar sea­ra şi-au dat seama că locurile ace­lea fuseseră vândute. Şi asta se chiamă propagandă! Cu asemenea procedee nu se poate obţine decât un rezultat con­trar celui urmărit. Mai ales a­­tunci când greşala comisă nu e atenuată cel puţin de politeţea e­­lementară pe care salariaţii aces­tui Oficiu sunt datori s’o aibe fa­ţă de publicul pe care Lau de­ranjat degeaba, prin incapacitatea lor. Baltazaru­l ' “ * ’ ' ' .­­■ * •’

Next