Rampa, aprilie 1938 (Anul 21, nr. 6012-6015)

1938-04-04 / nr. 6012

Constantin Noica] Ţineţi minte •­­ • Poate că şi cititorul e ob­se­dat de reclama aceea care se trans­mite de câtva timp prin radio: «Ţineţi minte trei cuvinte...» Şi urmează cele trei cuvinte pe­­ cari, nu ştiu cum se face, dar le uit neîncetat. Nu e ceva ciudat în întâmpla­rea aceasta? In definitiv, atâta tot te roagă oamenii: să memo­rezi trei cuvinte. Iar d-ta nu memorezi trei ci patru (ţineţi­­minte-trei­ cuvinte). Şi totuşi în loc să ştii ceva, un lucru ca­re poate ţi-ar fi şi d-tale de fo­los nu numai fabricantului cu reclama, ştii doar că ar trebui să ştii ceva. Aşa­dar nu ţii min­te decât pe jumătate, dar exact jumătatea care nu-ţi trebue. Mi se pare că aşa facem cu foarte multe întâmplări şi învă­ţăminte din viaţa aceasta, plină de întâmplări şi învăţăminte. Ţinem noi minte câte ceva din ele, dar mai ales ceea ce nu tre­bue. Adesea fiindcă lucrul ac­cesoriu e prin el însuşi mai a­­trăgător decât cel esenţial (du­pă cum în reclama de mai sus tocmai partea accesorie, «ţineţi minte trei cuvinte» era în ver­suri). Dar în cele mai multe ca­zuri reţinem accesoriul, pur şi simplu fiindcă antipatizăm lu­crul esenţial. Şi cum să nu antipatizăm e­­senţialul? E aşa de auster, aşa de grav, aşa de incomod. Ce plicticos ar fi să ne silească ci­neva să ştim legile căderii cor­purilor, după Newton, în loc să ne mărginim a şti ch­estia — chiar inexactă,­­cum pretind unii distinşi învăţaţi — a măru­lui care i-a căzut în cap. Iar dacă biografia lui Kant e niţel mai plăcută decât doctrina sa, e fiindcă în cea dintâi figurează şi câteva date care nu dovedesc nimic serios, de pildă faptul ca filosoful juca din când in când câte o partidă de biliard, sau că spre bătrâneţe obişnuia să pre­fere vinul roşu celui alb. v Al. Har acum îmi aduc amin­te totul: «Ţineţi minte trei cu­vinte: «vin, şampanie, Rhein»! Sigur că da, «vin, şampanie, Rhein», sau «vin, şampanie, Mott»? Mi se pare că era Mott. Sau nu, Rhein. Ori ...şampanie Mott peste tot... Ei, dar acum ne-am­ încurcat de-a binelea­ Aşa­dar tocmai când lucrurile păreau că se lim­pezesc, se întunecă definitiv. Şi nu e întristător la culme? Vine cineva şi te roagă să ţii minte trei cuvinte; şi d-ta nu ţii min­te trei, ci de doua ori trei, adică şase (ţineţi—minte-trei-cuvin­­te—vin-şampanie). Iar tocmai la al şaptelea, cuvântul magic­­cheia, adevărul, esenţa, tocmai acolo te înfunzi. Hotărât, e un destin în toate astea: destinul de-a şti necontenit totul afară de puţinul care trebuia ştiut. Dar nu şi vina celor cari stă­pânesc acest puţin. La urma urmelor de ce ni-l îmbracă în tot felul de lucruri accesorii, cari ne satisfac setea de-a şti fără să ştim, propriu vorbind, nimic? De ce nu ne spun sim­plu, deschis, cinstit, adevărul lor, unicul lor adevăr? Să spu­nă de pilda: Mott, Mott, Mott. Sau: Rhein, Rhein, Rhein. Şi am înţelege, poate. Nu există oare în antichitate un grec care cred,ca ca toată lumea se redu­ce la un fel de Unu, nemişcat ceea ce î l făcea să exclame pur şi simplu: Unule, Unule, Unule? Şi totuşi mă gândesc că nici soluţia aceasta n’ar fi cea idea­lă. Pe zidurile tunelului­­prin care circulă metro­urile din Pa­ris stă scris: Dubonnet, Du­bonnet, Dubonnet... Iată un ne­gustor care lucrează cinstit şi sigur, mi-am spus văzând re­clama aceia lipsită de orice li­teratură. Dar nici astăzi nu ştiu ce e «Dubonnet»! Aşa că, ştiu eu? Poate au niţi­că dreptate şi cei cu literatura. Dar nu se pare că ar trebui convocat un congres­ «pin*; liiiniiii#1hnmno*‘••ibiiihhii»osoiîne CALEIDOSCOP BARBU BREZIANU a obţinut premiul de 20.000 lei acordat de Comisiunea Naţio­nală Română de Cooperaţie in­telectuală pentru cea mai bună traducere în limba română a epopeei populare finlandeze «Kalevala», în urma referatului elogios făcut de poetul Al- Phi­­lipide asupra lucrării colabora­­toratorului nostru. Poetul «Nodului Ars» a ieşit victorios din această competiţi­une la care au participat câte­va din condeiele noastre cele mai alese. La felicitările juriului, alătu­răm şi felicitările noastre­ «LA GAZETTE DE BEAUX ARTS» publică în numărul său din Ia­nuarie un studiu al d-lui Al. Busuioceanu asupra câtorva ta­blouri din «Colecţia Regală a României». D. Busuioceanu a­­junge la concluzia că aceste tablouri atribuite lui Palma Vechio sau Bronzino aparţin de fapt lui Giorgione- identifica­rea aceasta prezintă o deosebită importanţă — pe de o parte prin faptul că restitue operei lui Georgione câteva exempla­re remarcabile şi pe de altă parte pentru că măreşte valoa­rea Colecţiei Regale a Româ­niei. Prin studiul din «Gazette de Beaux Arts» cât şi prin recen­ta monografie, publicată în con­­diţii tectonice ireproşabile, asu­pra tablourilor lui Greco din Colecţa noastră Regală, d- Al. Busuioceanu se afirmă ca un expert estetic şi un specialist de importanţă occidentală, iar cuvântul său capătă o autori­tate deosebită, prin competen­ţa şi valoarea studiilor publi­cate­ 1 ! E un succes care trebue pre­ţuit cum se cuvine. .rsp.­-r^ ! ZIARELE anunţă că mânuitorii cuvântu­lui românesc la bara Justiţiei vor fi supuşi unui examen de limba română, indiferent de vechime, indiferent de studii, cu excepţia numai a acelora cari sunt de origină etnic ro­mânească. Nu înţeleg de ce scapă acestui examen, instituit desigur numai pentru a asigura respectul limbei române din partea acelora pentru cari este un instrument profesional ma­rea majoritate a avocaţilor. Oare acestora origina le con­sacră dreptul de a stâlci limba românească? Ar fi un privile­giu, nesimpatic ca orice privi­legiu. Cum gramatica şi ortografia se învaţă nu se moştenesc, ar fi mai nimerit să se consulte di­plomele de bacalaureat ale tu­turor avocaţilor inclusiv ale a­­celora din consiliul de discipli­nă, şi toţi acei cari au obţinu sub nota zece sau nu au men­țiune «foarte bine» să fie su­­puşi unui nou examen. (Continuare în pag- IV-a) 1 -iHIUnH-'-nuumi-•HIIHIin. COBAIUL M’am dus la premieră cu prie­tenul meu Barbu. Citisem «Po­pi» şi «Concina prădată» şi ştiam că d. Scorţescu nu e nu­mai un bun diplomat ci şi un scriitor de valoare­ Şi voiam să asist la prima sa experienţă tea­trală. — Numai să nu fim noi co­baii, m’a prevenit amicul meu. L-am liniştit spu­nându-i că o să vadă cel puţin o sală elegan­tă iar pe scenă câteva femei frumoase. Aşa că riscul e oare­cum micşorat. Când s-a ridicat cortina am aflat că suntem la Constanţa. Dacă nu ne-ar fi spus-o Valen­­tineanu, poate că nu ne-am fi dat seama, pentru că toată lu­mea era în frac şi era vara. Mi se pare că numai FinteȘteanu își pusese smochingul, nu pen­trucă n’ar fi avut frac, ci pen­trucă voia să fie mai comod. In tot actul întâi a fost foarte cald pe scenă pentrucă de în­dată ce se întâlneau doi oameni începeau să bea. Ei spuneau că beau whisky dar eu cred că era apă goală, căci altfel s’ar fi îm­bătat încă dela început. Nu-i vorbă că Critico era ca şi beat şi a sărit la Elvira Godeanu s’o omoare pentrucă îl pierduse toţi banii la Casinou. Elvira Godeanu a fost foarte mulţumită de gestul lui Critico şi, după ce a leşinat puţin, s’a deşteptat tocmai în momentul când Finteşteanu voia să-i dea un pahar de whisky, ceea ce l-a făcut pe acesta să-l bea singur, nemaifiind nevoe de interven­ția alcoolului­(Continuarea în pag- II-a) Teatru Re­porta­rii Elvira Godeanu Director: SCARLAT FRODA I Emil Riegler-Dinu­­ Premiera vieneză după Anschluss Paula Wessely, în „Jocul Apostolilor“—Max Mell, duce­­mai departe în teatru nimbul misticei creştine din lirica lui Hugo von Hofmannsthal şi Rainer Maria Rilke — Misterele medievale şi baroce ţărăneşti — Viena rămâne Viena- Cum ieşi din curentul entuziasmului popular naţional socialist de pe stradă sau din cafenele cu ra­­diodifuzările discursurilor cu lozinca: «Da! Pentru Hitler!» reîntâlneşti fondul nemuritor al tradiţiei vieneze de calitate, gingăşie, amabilitate. In Teatrul din Josephstadt se ridică încet cortina pe care e pictată ca într’o veche pânză din secolul XVIII palatul Belve­dere. Uiţi că acolo se află încă arestat fostul cancelar Schu­sehnig. Aici nu mai trăeşte cli­pa de faţă cu Viena de totdea­una. Ofiţerii germani din par­ter au o ţinută elegantă şi re­zervată, preţuind solemnitatea artistică a unei premiere: «Jo­cul Apostolilor» cu marea artis­tă vieneză Paula Wessely. Aici teatrul vienez învinge istoria germană, anexându-şi ofiţerii din parter. Subiectul «Jocului Apostolilor» ? Eroina misteru­lui, Magdalena, o fetiţă de ţă­ran, crede că ceea ce stă scris în Biblie despre Isus Christos şi Apostolii săi se mai poate în­tâmpla şi azi. Bunicul ei cu care locueşte într o colibă sin­guratecă, departe de sat, mai în glumă, mai în­­terios confir­mă minunile din Biblie. Ar pre­fera însă să nu vie toţi 12 a­­postoli să-l viziteze ci doar u­­nul din ei. Atmosfera de mira­col e creiată. Doi hoţi, veniţi să prade şi să omoare îşi fac a­­pariţia în tindă, în clipa când bunicul a plecat la bucătărie­ Fetiţa II primeşte bucuroasă de oaspeţi crezând că poate cei doi străini sunt chiar apostolii. Bunicul se întoarce, trimite pe fetiţă să aducă călătorilor de ale mâncării şi povesteşte râzând hoţilor despre credinţa nepoatei sale că are de a face cu apostolii. După un scurt schimb de priviri şi de vorbe, tâlharii se hotărăsc să-şi ia rolul în serios pentru a prăda mai lesne. Fetiţa se întoarce, îi ospătează. Află ca se numesc Petru şi loan. Atunci le aduce aminte de faptele apostolilor cu acelaş nume, de sacrificiile în credinţa lor pentru Isus Chris­tos. La ameninţarea cu gâtui­rea a celui ce-şi zice Petru, fe­tiţa aminteşte râzând că Sfân­tul Petru n’a fost în stare să u­­cidă pe muntele măslinilor pe spcirii care l-au prins pe Mân­tuitor. Apoi roaga pe tâlharul ce-şi zice Ioan să-i povestească ce-a simţit când Isus de pe cru­ce, răstignit, a strigat: «Doam­ne, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit?» Tâlharii, treptat, trep­tat, înduioşaţi de nevinovăţia copilei, se pocăiesc. Petru îşi joacă rolul până la sfârşit. Ii porunceşte Magdalenei să ple­ce la bucătărie­ Rămaşi singuri îşi încarcă traistele pe spate şi fug în noapte. Fetiţa şi bunicul. (Continuarea în pag- II-a) Max Mell Valabil dela 3 — 41 Aprilie 1938 Hampa VV»BILET de INTRARE M Pentru 1 Peraoanfi gd REDUCERE ia ■aal dla CleamatofraiaU Capitol I^OIfr City, Oaaia, Nlisa (lo.t Lldpkl^sjk Catrawal. ▼•aas Liiaaaa ■ yF* Cs Seist capon oâ anunţaţi DIRECT im emu c­aematotra­­faini n­atutra unde eviţi fără mită tmrmmlitmt* reducere« I­O carte Pânza de Păianjen Când am văzut în vitrina li­brăriilor cartea d-nei Cella Serghi purtând o banderola pa care scria: «Acest roman a fost recomandat editurii de trei scriitori: d­-nei Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihai Sebas­tian­ mi-am spus: — Oare o carte bună are ne­voe de atâtea recomandaţii? Şi răspunsul pe care singur mi l-am dat a fost negativ. Iar lectura cărţii mi-a con­firmat acest răspuns-Pentru că «Pânza de păian­jen» e o carte bună, care se va impune singură, fără nici o re­­comandaţie. E destul să începi s’o citeşti- Te prinde lectura, te îmbie at­mosfera ei şi nu te lasă până ce n’o sfârşeşti­ Romanul d-nei Cella Serghi e confesiunea unei fete frumoa­se, care trăeşte jocul aparenţe­lor. Lumea crede că Diana Slavu e o fata bogată, uşuratică, ca­pricioasă, care se joacă cu oa­menii, nesocotindu-le iubirea­­a neurmărind decât îndestularea poftelor ei. In fond, Diana Slavu e o fată simplă, chinuită de obsesia ne­­voei de a-şi făuri­­mn cămin sta­tornic, luptând pentru a-şi câş­tiga dreptul la dragoste. De fapt, neconformanţa a­­ceasta între imaginea noastră publică şi ceea ce suntem în fond, constitue una din cele mai mari­­tragedii intime. De câte ori ni se atribue însuşiri pe care ştim că nu le avem şi totuşi nu le putem mărturisi lip­sa, pentru a nu desamăgi pe ceilalţi, sau pentru că nu avem curajul de a ne descoperi în fa­ţa tuturor, din mândrie sau pu­­doare! Accentul principal al roma­nului d.nei Cella Serch­i e pus de această dualitate între ceea ce e ui om si ceea ce pare e fi Astfel se explică şi procedeul utilizat de a prezenta pe Diana Slavu, eroina romanului, în­tâi aşa cum e văzută de priete­na ei Hinca şi apoi aşa cum se Vede singură, în caetele sale intime. Aceste două perspecti­ve — rea propune şi cea din nea­­s­­ă — se succed în mod abil dea­­tunerici întregei cârţi şi pun şi mai bine în evidenţă axa ro­manului. O singură obiecţie am avea de făcut în această privinţă: stilul Ilincăi Damian e absolut identic cu acela al Dianei Sla­vu, deşi autoarea ni le prezintă pe cele două prietene ca având un caracter şi o personalitate cu totul opuse. Notaţia e iden­tică, felul de a vedea lucrurile, de a le evoca, nu se schimbă în­tru nimic astfel încât multe pa­­gini din cartele pot a­­parţine Dianei- De fapt autoa­rea vorbeşte prin toate perso­­nagiile sale, la fel. Poate că a­­ceasta contribue la menţinerea atmosferei, a acelui accent per­sonal care constitue una din în­suşirile acestui roman- Totuş, lipsa de diversitate în modul Ionel Jianu (Continuarea în pag. II-a) T­OBOGAN SONETE, MADRIGALURI ŞI DEDICAŢII «pe un album» nu ştim a se mai face în a noastre zile.­ Poeţii trimet textul deadreptul la re­­vistă, şi revista în paginele sau în coşul ei. Lirismul e, cum spu­ne aproape arestatul Freud — refulat. Şi totuşi, acum în Primăvară se mai găsesc autentici poeţi sentimentali. Unul dintre aceştia, salonard, muzician şi desigur tânăr — (îl vom indica pentru iniţiaţi cu ale lui iniţiale B. R. D.)­­ păs­trează o veche şi galantă tradi­­ţie: cucerirea domnişoarelor prin poezie. Are un stoc de poeme adecva­te muzelor ce-i ies în cale, şi când şi când muza îi aprinde tălpile — el creează versuri noi. Aventura, deobiceiu, durează cât lectura unui sonet, deoare­ce d. Em. R. D. trece din floa­­re’n floare ca un flutur. Zilele trecute după ce sfâşia­­se iar­ — inima unei duduce — şi o părăsise cu’n sonet — s’a pomenit, contrar datinei, cu o replică, pe care un hazard ne-o aduce şi nouă şi vouă: «Chiar când iubeşti stai în rezervă «Şi dacă nu vrei să fi «honnete», «Te mulţumeşti să fi laşi persoanei «Drept amintire... un sonet!» Şi apoi «persoana», s’o bote­zăm duduia Collette, cu o mol­dovenească şi duioasă desamă­­gire, constata: «In Capitală nu există «Iubirea mare ce-o doreşti, «Unică, pură » ce persistă «Mai mult de-o seară, cât trăeşti». Pentru aceea «seară», poetul (muză de astă dată) nu are de­cât a se felicita­­ şi la nevoie, a replica: Y-Y.p Pe Șoptite............. SE SPUNE CA... la premiera piesei „Cobaiul’’ 0 tâ­­nară și nostimă ziaristă, întreba plină de candoare: — Ce o fi aia „cobai”?­­— E un fel de iepure, i-a ras­­puns un confrate cu aerul com­petent.­­ — Nu dragă, a replicat o altă ziaristă, nu e iepure ci un fel de șoricel La sfârşit abia, toată lumea a aflat „ce e aia cobai’: un Pur­ce­­luş de India care serveşte expe­­rieţelor medicale. SE PARE CA,„ d-ra Nutzi Dona, care joacă rolul titular în „Mis România” a deţi­nut într'adevăr acest titlu atât de invidiat. Un critic, cunoscut pentru ta­lentul său de bârfitor, a excla­­mat: — Uite domnule! Acum înţe­­leg de ce piesa „Băiat de viaţă” care s’a mai jucat la noi se chea­­mă „Miss România”­. Textul a fost adaptat în stilul Teatrului Vesel iar titlul a fost adaptat posibilităţilor d-rei Nutzi Dona.

Next