Rampa, aprilie 1938 (Anul 21, nr. 6012-6015)

1938-04-04 / nr. 6012

LUNI S APRILIE Â95SR­AMPA. Duminica Congresul profesorilor de fi­­losofie care s’a ţinut săptămâna aceasta la Bucureşti a adus pre­ţioase contribuţiuni la studiul problemelor de pedagogie şi psihologie a elevilor. Atenţia profesorilor de filoso­fie s’a îndreptat în special a­­supra educaţiei şi pregătirii in­telectuale a noilor generaţii. S-au desbutat propuneri inte­resante referitoare la întocmi­rea fişelor pedagogice, la mij­loacele de cunoaştere şi defini­­re a aptitudinilor elevilor, la metodele indicate pentru cer­cetarea individualităţii. Ceea ce trebue semnalat e pre­ocuparea profesorilor de filoso­­fie de a înfăptui o adevărată reformă în metodele pedagogi­ce şi mai ales în spiritul rela­ţiilor dintre profesori şi elevi. Profesorul trebue în primul rând să-şi înţeleagă elevii, să făurească între catedră şi glasă o comuniune, o legătură sufle­tească. Profesorul nu trebue să fie un simplu examinator care să pue note și să explice lec.­tiile, ci un adevărat îndrumă­­tor care să încerce pe cât cu putința să-și ajute elevii în re­zolvarea problemelor caracte­ristice fiecărei vârste. Intr’un raport al d-nei Emi­lia Bogdan s’au prezentat re­zultatele unei anchete asupra evoluţiei morale la diferite vâr­ste (aceea a pubertăţii, aceea a adolescenţei), arătându-se cum variază ierarhia şi valorile morale dealungul copilăriei. In efortul acesta de apropiere, de înțelegere şi de îndrumare a copiilor vedem semnul cel Imn al unei adevărate înoiri în practica pedagogică. E adevărat că, de multe ori, distanța dintre catedră şi clasă e greu de parcurs, că unii elevi sunt prea închişi, ,prea puţin comunicativi, că alţii sunt prea răi în dificultăţile pe cari sin­guri le creiază profesorilor. Dar sufletul copiilor se des­chide ca o floare la căldura dra­gostei şi a pasiunii pe care un adevărat profesor ştie s-o pună în activitatea sa. Nimic nu rezis­tă dragostei, elanului sincer, care se dărueşte prin devota­ment. Câte drame mici, câte suferin­ţe mari nu se pot evita copiilor prin înţelegerea şi răbdarea profesorilor! Şi câte copilării fericite nu se datoresc devota­mentului cu care unii profesori au ştiut să-şi ajute şi să-şi în­­drumeze elevii, în clipele hotă­­râtoare ale începutului lor de viaţă! Congresul profesorilor de fi­­losofie, deschis sub presidenţia d-lui Rădulescu Motru, anunţă un spirit nou, necesar, în pe­dagogia noastră şi arată calea cea mai bună pentru rezolva­rea problemei educaţiei gene­­rafiilor tinere. S-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Claude Debussy, compozitorul care împreuna cu Cesar Franck a redat muzicii franceze un drept de întâietate în arta compoziţiei .Veacul al XIX-lea a fost a­­cela al muzicii germane, care şi-a afirmat geniul creator de la Beethoven până la Wagner, de la Schuber până la Brahms. Se pretindea că francezii, cari au strălucit în celelalte ar­te, simt lipsiţi de forţa creatoa­re în domeniul muzicii. Operele unor Bizet, Gounod şi­­ chiar Berlioz nu atinseseră, în seco­lul al XIX-lea nivelul unui Beethoven sau Wagner. Claude Debussy a redat mu­zicii franceze primul loc în con­figuraţia europeană. Mai mult încă­ A deschis drumul muzicii noi, muzicii moderne. De la «Pelleas et Mélisande» până la «L’Apres midi d’un faune» o­­pera lui Debussy oglindeşte spi­ritul epocii sale. E vorba de e­­poca simbolismului şi a încer­cării de a întemeia o artă nouă. Mallarmé, în poezie şi impre­­sioniştii, în pictură, sunt con­timporanii lui Debussy, sunt a­­ceia cari formează climatul spi­­ritual al unui moment de su­premaţie artistică a geniului francez. Parisul a cinstit cum se cuvi­ne pe marele compozitor, cu prilejul împlinirii a două de­cenii de la moartea sa Oficialitatea a participat la festivalurile organizate pentru memoria lui Claude Debussy. La noi, însă, programele con­certelor n’au înscris nici o lu­crare a marelui compozitor francez. Ar fi fost un prilej nimerit de a participa la o comemorare a unui artist de seamă. A fost o simplă scăpare din vedere sau afirmare unei noi direcţii artistice şi culturale? Am fi curioşi s-o ştim. Marţi îmi place să scriu despre cărţi, mai mult chiar decât despre oameni. Cărţile ne sunt prie­teni discreţi, în cari ne redă la un moment dat şi cari ne aşteaptă apoi, cu răbdarea bi­bliotecilor, să le răsfoim din nou în clipele când vrem să uităm de viaţă. Sunt unele cărţi cari nu cu­­prind altceva decât o confesiu­ne intimă. Sunt altele, în cari fantezia creiază o lume întrea­gă populată de eroi. îmi plac cele dintâi în măsura în care găsesc în ele un accent sincer, adevărat, o rezonanţă gravă ce se ridică din adâncu­rile vieţii. O confesiune e vala­bilă numai dacă isbuteşte să o­­glindească o personalitate, cu toate frământările şi îndoelile ei, cu toate luptele intime pen­tru a accepta şi înţelege viaţa- In orice confesiune e o Incer­­care de a descifra tainele vie­ţii. Se ridică un văl de pe as­cunzişurile sufletului. Se indică resorturi noi, cari explică atâ­­tea fapte mărunte, ce alcătuesc viaţa unui om. Se proectează o lumină puternică asupra acelor nevinovăţii viclene, gânduri tăi­nuite, dorinţe înăbuşite, visuri rămase la jumătate drum, cari sunt, de fapt, rezervele oricărei existenţe. In această literatură care nu poate înflori decât într’un cli­mat intim şi rafinat, s’au evi­denţiat în ultimul timp femeile. E adevărat că literatura acea­­sta presupune o serie de însu­şiri femenine o sensibilitate spe­cifică, o obişnuinţă a nudităţii — transpusă pe plan sufletesc — o nevoie de comunicare, o pre­dilecţie pentru auto-contem­­plare, o notaţie migăloasă şi plină de semnificaţii. Nu vi se pare că obişnuinţa de a se privi mereu în oglindă, in­­teresul pe care femeile îl acor­dă propriei lor persoane, grija cu care se fardează, îşi compun o mască, îşi aranjează o toale­tă, îşi combină o coafură, au o influenţă asupra spiritului şi mentalităţii lor? Nu credeţi că acea predilecţie semenină de a-şi privi propria goliciune, de a-şi admira nudul în oglindă, de a zăbovi, goală, în atmosfera intimă a unui interior, îşi are însemnate repercursiuni asupra felului de a vedea lumea şi viaţa? Toate acestea explică în bună parte climatul literaturii feme­­nine. Şi, ele ne fac să înţelegem farmecul insinuant al acestei literaturi, care, la noi mai ales, în ultimul timp, a luat o remar­cabilă desvoltare. Miercuri Filmele istorice cunosc din nou favoarea publicului. In ul­timul timp «Victoria, Suverana Angliei», «Lorenzino de Me­dici», «Petru cel Mare» şi­«Ta­­rakhanova» au prezentat publi­cului bucureştean pe ecran di­verse fragmente de istorie. Aceste patru filme — primul englez, al doilea italian, al trei­­­­lea rusesc şi al patrulea fran­cez­­— ilustrează­ diferite con­cepţii de artă şi de aceea sunt­­foarte instructive. «Victoria Suverana Angliei» era o reconstituire a unei epoci şi a unei vieţi, făcută cu o con­ştiinciozitate migăloasa, un res­pect pentru adevărul istoric ca­racteristic spiritului englez. Legenda nu intra cu fabula­­ţia ei în filmul acesta care voia să prezinte o imagine cât mai fidelă, cât mai exactă, cât mai evocatoare a epocei victoriene, înlănţuirea evenimentelor co­respundea adevărului istoric şi accentul uman era discret stre­curat dealungul filmului. «Lorenzino de Medici», filmul italian însemna o transpunere dramatică a unui epizod istoric. Accentul era pus pe elementul dramatic, pe conflictul uman. Istoria părea numai un pretext un subiect ca oricare altul plin de efecte scenice. Cadrul avea și el un aspect declamator, emfatic. Iar Moissi, excelent actor, a făcut, de fapt, teatru pe ecran. Filmul rusesc «Petru cel Ma­re» nu era decât o legendă ilus­trată, realizată într’un spirit de propagandă, cu o tendinţă de şarje şi diminuare a trecu­tului. Personagiile erau prezen­tate cu o intenţie polemică evi­dentă. Trecutul trebue arătat sub o lumină cât mai defavora­bilă pentru a face pe spectatori să preţuiască prezentul, prin comparaţie. Aceasta e de fapt o caracceristică generală a fil­mului rusesc actual, pus în sluj­ba unei doctrine politice care nu se sfieşte să schimbe istoria, după cum îi dictează interesele. In sfârşit «Tarakhanova», fil­mul francez e o poveste de dra­­goste brodată pe un pretext is­toric- E o biografie romanţată a unei femei frumoase care a vrut să apară pe scena istoriei ca pretendentă la tronul Ru­siei. Filmul e tratat ca o biogra­fie romanţată, cu evocări inti­me, în care intră desigur mul­tă imaginaţie şi puţin adevăr. Şi iată cum patru filme ilus­trează patru mentalităţi speci­fice.­­ O ! Se pare că anul acesta, crite­riul de selecţie al opeiilor pre­zentate la Salonul Oficial nu a fost strict estetic. Numai astfel se poate explica faptul că lucrările unor artiste cu im talent necontestat au fost respinse de juriul Salonului O­­ficial. Cum se poate admite că ope­­rile unor artiste de valoare ca d-nele Micaela­­Eleutheriade Maria Droc, Nutzi Acontz şi Claudia Millian să nu fie consi­­derate destin de t­un­ă pentru a figura la Salonul Oficial? Anul trecut d-na Maria Droc a fost premiată la Salon. Anul acesta e respinsă. De ce? D­na Micaela Eleutheriade Şi a câştigat un joc de frunte în rândurile tinerilor artişti şi lucrările sale au fost întotdea­una de un nivel estetic ridicat. Ultima sa expoziţie a fost e­­togios primită de întreaga cri­tică plastică. Juriul Salonului îi refuză anul acesta lucrările tri­­mise. De ce? D­ ra Nutzi Acontz e un talent plin de sensibilitate a cărui o­­peră a fost de la început apre­ciată-Lucrările sale au fost întot­deauna primite la Salonul Ofi­cial. Anul acesta, nu. Ne între­băm: de ce?­­ Deasemeni, d-na Claudia Mii­­lian are un trecut artistic re­marcabil și a figurat de nenu­­marate ori la expoziţiile Salo­­nului Oficial. Acum, i se refu­ză lucrările trimise. De ce? S’a schimbat desigur ceva în criteriul de selecţie al juriului. Temeiul estetic a fost părăsit pentru alte norme, care nu au ce căuta în artă. Niciodată, consideraţiile poli­tice nu au putut servi la jude­carea unei opere artistice. Pa­siunea partizană, care întune­că judecata limpede, dăunează artei. Salonul Oficial nu trebue să aparţină unei coterii politice. El trebue să înfăţişeze oglinda fidelă a activităţii noastre plas­­tice, să reunească realizările cele mai de seamă în domeniul picturii şi al sculpturii. Prejudecăţile de orice fel adversităţile cari înlătură obiec­tivitatea, credinţele politice şi atitudinile partizane nu reuşesc decât să micşoreze prestigiul şi nivelul Salonului Oficial. Şi aceia cari în îndeplinirea atribuţiunilor acordate, aduc un asemenea spirit incompati­bil cu menirea lor, sunt respon­sabili de rezultatele pe care or­birea lor nu va întârzia să le culeagă. Pentru a salva instituţia atât de necesară vieţii noastre plas­­tice a Salonului Oficial, trebue înlăturată politica din criteriile de selecţie şi mai ales trebue ca în juriu să nu figureze de­cât oameni cu o conştiinţă ar­tistică mai presus de orice in­fluenţă. Vinci! Concentrarea, sub o singură conducere, a «Oficiului Naţio­nal de turism», a Direcţiei Pre­sei şi a serviciilor de radio e o măsură binevenită, care va da, în scurtă vreme, roadele aş­teptate. Unitatea de conducere e ne­cesară atunci când trebue a­­plicat un program de lucru mai vast, menit să realizeze o con­cepţie nouă şi o voinţă de afir­mare a posibilităţilor noastre artistice şi culturale. D. Dimăncescu, căruia i s’a încredinţat noul post de condu­­cător al acestor instituţii, e un om energic, capabil, format la şcoala vieţii americane şi an­­glo-saxone. II cunoaştem de pe vreme când ne acordase o pre­ţioasă colaborare la pagina a doua a «Ultimei Ore». Problemele de cultură au con­stituit o preocupare constantă a d-lui Dimăncescu, intelectual distins, care a ştiut întotdeauna să acorde importanţa cuvenită celor spirituale. America e ţara marilor în­făptuiri. D. Dimăncescu a locuit multa vreme în America şi desigur că ne va aduce de acolo aceea si­guranţă a iniţiativelor, acel gust al întreprinderii şi al acţi­unii, cari constitue condiţiunile principale ale succesului. Sunt multe lucruri de înfăp­tuit în domeniul în care d. Di­măncescu îşi inaugurează acti­vitatea­ _ — Ne gândim, de pildă, că nu e­­xistă încă la noi un Ghid al României în limba română. Nu mai vorbim de necesitatea u­­nui asemenea ghid în limba franceză sau engleză. Acela ca­re vrea să-şi cunoască, ţara, cu locurile ei frumoase, cu aminti­rile vii ale trecutului, cu bogă­ţiile naturale sau artistice, nu are la îndemână o călăuză ca­re să-l îndrumeze. S’ar­ făcut numeroase afişe şi broşuri de propagandă în toate limbile străine. Dar călătorul de peste hotare, care vine să ne cunoa­scă ţara, are nevoe de o carte care să-i arate ce trebue să va­dă, care e importanţa unui mo­nument istoric, care e valoarea şi specialitatea unui anumit ţi­nut. Ştim că se lucrează de mulţi ani la un Ghid al României în limb­a franceză. De ce nu a apărut până a­­cum? Şi de ce nu se publică o aseme­nea carte necesară şi instructi­vă şi în româneşte? Noua conducere a propagan­dei va avea multe lipsuri de împlinit, multe lucruri noi de înfăptuit. Numirea d-lui Di­măncescu în acest post de răs­pundere e o chezăşie că se va lucra într’un spirit nou, mai activ şi mai eficace. Sâmbătă Sezonul conferinţelor e în toiu. Aproape în fiecare zi a­­vem­ câte o conferinţă. Un ciclu întreg e consacrat lui Balzac, cu prilejul centenarului «Come­diei umane». Un alt ciclu, orga­nizat de Insttutul francez de înalte studii din România se o­­cupă cu istoria şi civilizaţia franceză Domnul Profesor N. Iorga, doamna Alice Voine­­scu, domnii Dupront, Mou­ton, Darol au ţinut până a­­cum interesante prelegeri în a­­cest ciclu. Despre Balzac — pri­vit sub diferite aspecte ~ au vorbit d-nii Dupront, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Mircea Eliade, etc. «Institutul de istorie universa­lă» de sub prezidenţia d-lui prof. N. Iorga, a organizat o serie de conferinţe ale diploma­ţilor streini despre ţările lor. Pro Arte» îşi continuă prele­gerile muzicale, urmate de mici audiţii . Universitatea liberă prezintă un ciclu care tratea­ză despre «întâmplarea in dife­ritele ştiinţe» iar Ateneul Ro­mân, ca în fiecare an, îşi alcă-­ tueşte un program de confe­rinţe. Mai sunt şi altele, pe care nu le-am citat, ca de pildă acelea ale «Gândirii Europene», ale «Societăţii de Filosofie» sau ale societăţii «Amicii Franţei». Există un public numeros şi fidel care asistă la toate aceste conferinţe. Rezultă de aci că interesul pu­blic urmăreşte acest gen de producţie intelectuală. • O conferinţă poate fi de mul­te ori instructivă, nu atât prin ceea ce te învaţă, ci prin faptul că îţi îndreaptă curiozitatea într-o anumită direcţie, îţi tre­zeşte interesul asupra unei a­­numite chestiuni. Conferinţa e un fel de aperi­­tiv intelectual- Iţi deschide pof­ta de a cunoaşte. Conferenţia­rul îşi prezintă subiectul în chip cât mai atrăgător şi oferă publicului o privire de ansam­blu. Dar de multe ori, pe un drum deschis vrei să mergi sin­gur mai departe. In acest sens pot îi folositoare conferinţele. In măsura în ca­­re îşi îndreaptă auditorii pe dru­­­mul cunoaşterii. Şi mulţimea conferinţelor, precum şi aflu­enţa publicului dovedesc că să­mânţa prinde şi că în via­ţa noa­stră publică există un interes din ce în ce mai mare pentru problemele spirituale şi cultu­­rale. Ceea ce, desigur, e un semn bun. Duminică Luni Marţi Miercuri | | |­o 1 Congresul profe­sorilor de filosofie Două decenii de la moartea lul Claude Debussy Claude Debussy — Climatul literaturii femenine Claudia Millian Filmuli istor|0 ----- Politica la Salonul Filmul istoric | | Oficial Vineri Misiunea d-lui Domâncescu sâmbătă Restul conferin­ţelor

Next