Rampa, mai 1938 (Anul 21, nr. 6016-6020)

1938-05-02 / nr. 6016

AMOL 27 SNo. 6016/W Pagini Lout 2 Mai 1928rHam Director: SCARLAJI PRODS Paul I. Prodan Majestatea la Opera Moartea lui Paul Prodan a produs o adevărată consternare în lumea teatrului şi în toate cercurile bucureştene, în care fostul director al Teatrului Naţi­onal se bucura de unanime sim­paţii­ Figură de adevărat boer, Paul Prodan a adus în lumea teatru­lui acea politeţe de altădată, a­­cea amabilitate care câştigă pe oameni şi înlătura adversită­ţile. Dar în afară de aceste calităţi cari dovedeau o educaţie şi o delicateţe sufletească destul de rare în vremurile noastre, Paul Prodan a fost călăuzit in viaţa sa de o dragoste exclusivă pen­tru teatru. A slujit scena româ­­nească la început ca cronicar dramatic, apoi ca autor de pie­se fine şi preţioase, ca nişte bi­­ju­terii culese într-o lume rafi­nată. In ultimii ani, Paul Pro­dan a avut prile­jul să-şi înfăp­tuiască visul de a trăi cu ade­vărat în teatru. Ca director al primei scene româneşti, Paul Prodan­­n a uitat că a fost şi cronicar şi autor dramatic. A stabilit o legătură prietenească, o adevărată colaborare între critici şi conducerea Teatrului Naţional. A sprijinit în mod real şi a încurajat efectiv pe autorii noştri dramatici, dând literaturii româneşti primul loc pe scena Teatrului Naţional, stimulând energiile şi forţele creatoare şi contribuind astfel la stabilirea unui nou climat în teatrul românesc. Timp de patru ani, Paul Pro­dan a ştiut să conducă destine­le Teatrului Naţional, fără a suscita inevitabilele adversităţi fără a creia obişnuitele duşmă­nii, isbutind să-şi îndeplinea­scă misiunea cu un rar spiit de devotament, cu un tact desă­vârşit, dovedind reale însuşiri ele şef. Cu moartea lui Paul Prodan, teatrul românesc pierde un con­­ducător devotat şi pasionat Pilda sa arată că numai prin dragoste, prin­ deplină dăruire­­prin sacrificiu de sine, se vor obţine rezultate in orice dome­­n­iu al artei. Paul Prodan n’a precupeţit nimic­ De aceea numele său se va în­scrie în cartea de aur,a Teatru­­lui Naţional, la loc de cinste. «Rampa» — care se mândre­şte de a fi numărat printre prie­tenii şi colaboratorii săi şi pe Paul Prodan, participă la doliul teatrului românesc şi deplânge pierderea atât de timpurie a a­­cestui boer care a ştiut să-şi fa­că datoria cu un nobil spirit de sacrificiu şi ca o dragoste ade­­varata. M. S. Regele a asistat joi sea­ra la spectacolul dat de ansam­blul Operei de Stat din Franck, furt pe Main, cu «Walkyria» de Richard Wagner la Opera Ro­mână. Prezenţa Suveranului la a­­cest spectacol care constitue un eveniment al stagiunii mu­zicale are o deosebită semnifi­caţie. Voevodul culturii arată cu orice prilej hotărârea Sa de a sprijini şi încuraja manifes­tările de artă. Marea înţelegere şi larga soli­­citudine pe care Suveranul nos­tru a arătat-o întotdeauna artei şi culturii noastre au făcut po­sibile progresele înregistrate în­ viaţa noastră artistică din ulti­mii ani. Un popor se exprimă prin forţa sa de creaţie şi ră­mâne în istorie mai ales prin contribuţia sa la patrimoniul artistic al lumii. Acest primat al artei, mani­festat după dorinţa Suveranii. Mii şi în cadrul Pavilionului nos­tru la Expoziţia internaţională de la Paris, de anul trecut, e trăsătura cea mai nobilă a epo­cii noastre. Prezenţa M. Sale Regelui la spectacolele Operei Române înseamnă o înaltă aprobare a unei înfăptuiri de cultură, un viu interes pentru tot ceea ce este eveniment artistic în viaţa noastră spirituală. Publicul care a asistat joi sea­­ra la „Walkyrian’, la Opera Ro­­mână a ovaţionat îndelung şi călduros pe M. S. Regele, care a fost însoţit de Alteţa Sa Prin­cipesa Elisabeta. Şi atmosfera de entuziasm şi de sărbătoare care a domnit la acest specta­col traducea bucuria şi mulţu­mirea respectuoasă a publicu­lui față de gestul regal.­ ­ AURUL RINULUI — De fapt, mi-a spus amicul meu Remus, toată povestea asta cu aurul Rinului e o încercare de a reabilita pe traficanţii de aur. Pentru că ce e Wotan alt­ceva decât un personagiu impor­tant care ii ia lui Alberich au­rul ca să-l dea lui Fafner? Şi pen­tru această ispravă se face atâ­ta... muzică! Nu ştie Wotan că la noi e interzis să iei­­ sub ori­ce formă­­ aurul şi să-l trans­miţi mai departe? Şi slava Dom­nului că Wotan nu se mulţume­şte numai cu un inel, ci pune mâna pe o serie întreagă de lin­gouri grele că de abia te poate urni din loc un uriaş ca Fanner’. Noroc că nu e în sală nici un reprezentant al Băncii Naţio­­nale ca să-i dreseze o contra­­venţie. Dar uite, domnule, că îl văd pe procurorul Missir! Ce-o fi căutând aci? O fi în in­teres de serviciu? Amicul meu Remus era îmbră­cat în frac şi vorbea singur, l-am ascultat mai departe, mo­­nologul­- Nu înţeleg de ce Wotan ţi­ne atât de mult la inelul pe care i l-a luat cu forţa lui Alberich. Nemţii ăştia sunt foarte miste­rioşi! Din lingourile pe care i le aduc sclavii lui Alberich poate să pună să i se facă o mie de inele. Asta înseamnă să fii ca­pricios- Aşa e Wotan, domnu­le! Capricios şi nedecis. La început nu vrea să i’o dea pe Freia lui Fafner. Pe urmă i o dă. Și apoi nu vrea să-i dea aurul ca s’o răscumpere pe Freia până ce se răsgândește (Continuare în pag- 7). I Vlaicu Bărbuceanu Tcaiin pentru popor întrezărim, în sfârşit, în respi­raţia liniştită a ţării, calmul prielnic pentru dezbaterea pro­blemelor culturale, dar mai ales pentru rezolvarea lor, după o criză lungă şi factice, fiindcă nu cuprinsese rădăcina,, ci doar crăcile subţiri şi gata să bată după vântul de afară. Cultura pentru popor era un frumos capitol de program po­litic, ocupa spaţiu pe hârtie, dar nu preocupa decât pe foarte puţini şi rezultatele celor câte­va eforturi izolate nu sunt încă perceptibile. Lipsa lor de rod­nicie se mai datoreşte însă unei foarte greşite concepţiuni, pe care ne permitem s’o denunţăm, cu toată simpatia ce o merită asemenea eforturi, pentru inten­ţ­ia pe care o vădesc-Cultivarea poporului prin răs­pândirea la sate şi oraşe a unei literaturi sau a unui teatru spe­ci­al pentru popor a dat şi va da faliment-In afară de inconvenientele unei vulgarizări pentru orice ramură de cultură, toate aceste produse ad usu în delphini, sear­­băde, compromit definitiv cau­za pe care o servesc chiar în ochii acelora cărora le sunt des­tinate, fiindcă aceștia simt e­­fortul făcut de a le vorbi ca u­­nor oameni mai slabi cu min­­ ­re eî. . . " Literatura ad-hoc pentru po­por este tot atât de caraghioasă ca limbajul pe care-l afectează oamenii mari când vorbesc cu copii- Gânguritul oamenilor maturi descurajează eforturile de simpatie ale copiilor, pe ca­re aceștia o rezervă numai ace­lora ce le vorbesc serios, aşa cum vorbesc oamenii mari în­tre ei. Marea majoritate a j­ucăriilor sunt făcute după ce cred oa­menii mari că ar amuza pe co­piii şi rezultatul este că cele mai frumoase şi costisitoare jucării reţin atenţia copiilor cinci mi­nute prin elementul lor de nou­tate şi apoi sunt abandonate pentru o rotiţă stricată sau o cutiuţă de tinichea. In jurul acestei rotiţe sau cu­tiuţe imaginaţia copiilor lucrea­ză mai liber, pe când jucăria cea mai perfectă cu mecanis­mul cel mai complicat reprezin­tă un singur lucru pe care a vrut omul mare să-l reprezinte, un automobil, o vacă, un cal şi abia după ce se va fi stricat şi îmbucătăţit redevine intere­santă. Intr’o carte pentru popor totul este perfect explicat, până în cele mai mici amănunţimi, — de multe ori lucruri penru care ţăranul ar putea să-i servească autorului lecţii cu adevărat fo­lositoare, — astfel încât citito­rul are numaii de citit, nimic sau aproape nimic de gândit.^ Asemena cărţi sunt sortite să cadă din mâna cititorului după câteva pagini, cum s’ar plictisi şi omul cel mai înfometat da­că i s’ar da să mănânce bucate gata mestecate, el neavând alt­ceva de făcut decât să le în­ghită. De­sigur că Don Quijote de la Mancha va avea mai mulţi ci­titori în satele noastre decât bi­­neintenţionatele opere ale dom­nului Lascarov Moldovanu­ L-am auzit deseori vorbind la radio sătenilor şi îl asigur că a­­ceştia trebue să fi încercat des sentimentul copiilor cărora li se gungureşte. In ce priveşte teatrul, acest instrument predestinat pentru cultivarea poporului neutilizat încă la noi, să sperăm că nu va mai fi neglijat.Cel puţin, însă, în acest do­meniu să nu se repete greşeala d­e a se oferi spectacole ad hoc, teatrul popular nu înseamnă teatru scris pentru popor, ci marile capodopere ale lui Mo­liere și Shakespeare, sau minu­natele commedia dell’ arte. Prin utilizarea unui astfel de repertoriu s’ar proecta în bez­na satelor cel mai puternic far de cultură, iar directorii tea­­trelor noastre naţionale ar răs­plăti, cu multe decenii de în­târziere, subvenţiile încasate din banii ţăranilor.­­­­. . Sa Regele Română Cârol împrumutati. Pasiunea pentru cărţi, este o pornire nobilă, ce înalţă min­tea şi purifică sufletul.­­ In toate timpurile, oamenii luminaţi au auz­it această pati­mă; cuvântul caligrafiat pe per­gament şi slova tipărită au fost mereu în mare cinste la câţiva seniori ai inteligenţii- Cristina a Suediei, «Regele» Cristina — după cum foarte just şi-a intitulat piesa istorică marele noastru savant N. Ior­­ga, deoarece după formula lui Oxenstiern, ea a depus jură­mânt ca «rege» la 1644. — Cris­tina a fost o femee care a nu­trit o adevărată pasiune pen­tru cărţi. După moartea ei, vo­lumele şi manuscrisele — care poartă şi astăzi denumirea de «Biblioteca Alexandrină» — au fost cumpărate de Alexandru al VIII-lea, de Odescalchi şi, mai târziu, de ducele de Orleans. Din fericire, bibliofilia, apa­naj al seniorilor, a devenit graţie lui Gutenberg­­ şi câm­pul de activitate al burghezi­­mei. Astăzi, orice intelectual poate să-şi aibă biblioteca; biblio­­fitmn propriu zisa este, insă, un atribut al bogătaşilor. Trebue, de la început, să facem cuvenita distincţie între biblio, fii şi biblioman. Cred că între aceste două noţiuni este acelaş abis ce desparte «gourmet» şi «gourmand». Bibliofilia­­românească este incă în faşe; în schimb oamenii noştri de gust colecţionează e­­d­iţii rare franţuzeşti. ■ Am­­vizitiat câteva biblioteci particulare şi mărturisesc că, îndeosebi, m’au impresionat cărţile regretatului profesor dr. Ion Cantacuzino şi ale de­functului Didi Micescu. Un bi­bliofil multilateral şi erudit es­te şi profesorul dr. C. Ionescu Mihăeşti, directorul «Institutu­lui Cantacuzino», ale cărui co­lecţii sunt o adevărată desfă­tare pentru orice om îndrăgos­tit de­­­păritura artistică. Dar să lăsăm­ pe bibliofili în paradisul imprimat» şi sa co­borâm în lumea muritorilor de rând! După cum pacostea teatrelor, a actorilor şi a autorilor dra­matici, o constitue biletul de fa­voare sau, mai bine zis, purtă­torul lui, adică individul care fielicită, nu plăteşte şi înjură piesa, — tot astfel «ciuma» iu­bitorilor de cărţi este reprezen­tată de individul care cerşeşte cărţi cu împrumut! Acest indi­vid vrea să citească pe gratis! (Treacă-meargă!) Iţi rupe vo­lumul. (E neplăcut). Dar nu ţi-l înapoiază niciodată! (Asta e culmea!). Aş propune o ligă a amicilor cărţii împotriva acestor para­ziţi. O ligă ar fi necesara fiind­că modul cum se apără amicii cărţii, nu este destul de eficace. Haralamb Lecca, spre a scăpa de aceşti gangsteri, afişase ma­xima: Donner ne peux, Práter ne veux! ( Următoarea anecdotă circulă, în lumea bibliofililor: se spune că odată a venit la un scriitor un bun prieten de al său, care l-a rugat să-i împrumute o carte. Scriitorul La privit surprins: — E imposibil. Nu dau cu îm­prumut ! — Dar, te rog, i-a spus priete­nul, vreau să citesc acest vo­lum. Atunci, scriitorul, exasperat, i-a răspuns: — E contra principiilor mele, fiindcă niciodată cărţile date cu împrumut nu se residue! Eu însu­mi mi-am făcut bili­­oteca cu astfel de volume». Savantul jurist I­ Gr. Peri­­ţianu are un prea frumos stu­dio plin de valoroase tablouri, covoare, bibelouri şi cărţi rare. D.sa, în preajma bibliotecii, şi-a încadrat acest catren de Charles Nodier: Tel est le triste sort De tout livre prété: Souvent il est perdu, Touojurs il est gáté. Iar autorul acestor rânduri, păgubit de vizitatori şi furat de prieteni, — a pus o santine­lă — în faţa biblitecii, acest distih. Nu’mprumut cărţi, a zis Seneca. Nu vreau să-mi pierd biblioteca! Al. Bilciurescu ! 0®C08¡1^»«Ci9S»P i CALEDOSCOP ■­ SONETE se numeşte noul volum publi­cat de d. G. Tutoveanu în edi­tura Bucovina. Poetul bârlă­­dean îşi strânge în aceasta car­te frumos tipărită sonetele pu­blicate dealungul anilor prin feluritele reviste literare. Pentru a reda tonul acestui volum, transcriem următorul sonet din volumul d-lui­­I. Tu­toveanu : «Mă poartă iarăşi, gândul înapoi «Când ne pierdeam prin lozia din vale «Cu tot seninul cerului în cale «Cu toată vraja zărilor în noi­­«Curgeau pe dealuri turmele de oi «Plutea’n văzduh mireasma din tarlale «Şi plopii dau săruturile tale «Prinosul sfânt al glasului de foi­... «Şi’n codrul vechiu, prin tainice poene «La hori de Feţi-Frumoşi şi Cosinzene «Cu cari n nopţi de visuri am nuntit. «Când peste lunci cânta privighetoarea... «Sunt ani!... Dar ochii mi s’au umezit «Şi nu mai pot să-ţi mai citesc scrisoarea..­.­ ­ LUI BERNARD, SHAW i sa predat de curând în ca­drul unei solemnităţi clanurile noului Teatru Naţional al An­gliei, pentru a cărui înfiinţare abia acum s’au terminat ulti­­mile formalităţi. Cu această oca­zie C. B. Shaw a ţinut o cuvân­tare arătând că această cinste i­ se cuvine pentru că... e! este cel mai mare scriitor englez de la Shakespeare încoace Apoi G. B. Shaw a spus: — «Mulţi m’au întrebat: do­resc englezii un Teatru Naţio­nal? Desigur că nu! Ei nu do­resc niciodată nimic. Au căpă­tat British Museum, National Gallery şi Westminster Abbey dar nu le-au dorit niciodată. Şi după ce le-au avut, au devenit foarte mândri de aceste institu­­ţii, fiindcă fără ele ţara lor n’ar fi fost complectă». Humorul lui G. B. Shaw are şi o mare parte de adevăr. Dar totul e cum spui adevărul. F­ite«9000SHOOSH90 «Jf I1 BILET de INTRARE! PP Pentru 1 — 2 Persoanei Valabil, dela £ Nţ- 8 Hai 1938 OU ia V unul din Qnematografete^fapitol. R°yx, City? Omnia, I Nissa (fost Lido), Maria ^otroeet^r .Venus, Lizeanu, etc.­ Cu acest cupon vă prezenta­ţi Direct'lui/ASjsH cinematografu­lui sau teatru unde aveţi fă­ră Afară de sărbători calitate reducerea Citiţi în pagina 5-a Pe şoptite la o recentă premieră, un critic cunoscut pentru spiritul său caustic, a declarat într’un cerc de prieteni, într’un antract, mue ch'ar «necunoscu­ta» piesa asta. Mi­ se pare că s’a m®*­­ * * * jucat acum vreo 20 de ani. Nu, domnule, e o noutate,­­a răspuns un june confrate. — A se mai slăbi cu noutăţile astea, a replicat scurt şi con­vins criticul nostru. f­i în redacţia unui mare cotidian a fost un enorm scandal prici­nuit de publicarea unui articol defavorabil unei june scriitoa­re, care a debutat de curând în literatură. Un confrate care o «patronea­ză» s’a dus să reclame licenţa critică a redactorului nepreve­­nit de obligaţia de a admira­şi de aci s’a pornit cearta ca­re a degenerat, după cum se spune, până la neaoşe înjură­turi. — Cherchez la femme! a re­flectat un spectator bine infor­­mat. SE PARE CA... 1 ~ De vorbă cu d. Romulus S*I SPUNE î - -Seișanu despre biografiile 47 I '■ _.i­­­f . romanțate.

Next