Rampa, decembrie 1941 (Anul 1, nr. 2-5)

1941-12-07 / nr. 2

Anul I No. 2 WKiniîî 6 psgSimS­MS LEB Rampa TFATRALA'îi CINEMATOGRAFICA Director: GEORGE GREGORIAN * MUMWWMOWWWUMMXUUWUWHIUWUUMMUI Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I Telefon 4.47.60 ABONAMENTE : 300 lei particulari 1000 lei instituţii 5000 lei abonamente cu publi­citate * P^1br@c@t& mBnynat& Da COLORADO Jazz-Dans «jazz im­pi­rar­ul de ION MINULESCU |n jurul unei mese de cafenea, m­ai mulţi ■ „cască gură" discută cu aprindere glo­rioasa ascensiune de peste noapte, a unui debutant autor dramatic, întâmplător absent la acea oră de la masa obişnuită. La un moment dat, unul dintre ei — un mucalit incorigibil — se opreşte din discuţie brusc şi bătând cu pumnul în miaisă, excla­mă profetic : — Gloria, măi băeţi.. s'o ştiţi dela mine... gloria oame­nilor ăştia de teatru, îi ajunge din urmă. Merge ea, cam încet... nu-i vorbă... dar odată şi odată, tot îi ajunge... Cu cât alergi s'o'ntâlneşti mai repede, cu atât mai mult, te'nde­­părtezi de el­. Printre cei diin jurul mesei, cuvintele mucalitului, căzură parcă din cer, cu prestanţa divină a unei sentinţe definitive, menită să rezolve odată pentru totdeauna şi mult discutata chestiune a gloriei în lumea teatrelor. Căzuseră deci de acord, că reţeta care le fusese adusă la cunoştinţă, este cât se poate de sim­plă. N'i a­re nevoe de nici o specială preparaţie farmaceutică şi poate fi încercată cu succes deopotrivă, de către toate gradele celor candidaţi la glorie. Aşa­dar onor pretendenţii, n'au decât să meargă încet, cât mai încet, şi la nevoe pot sta chiar şi pe loc. Gloria îi ajunge pe fiecare la rând, ofetrimdu-i fiecărui în parte, locşo­rul ce i se cuvine nu num­ai în opinia publică, dar şi în dife­ritele dregătairii ale Statului. După noua teorie deci, gloria pare a fi extrem de obo­sită, de atâta mers. Călătorea sărmana de atâta vreme, că în secolul XX, gloria rămăsese enorm d­e mult în urma celor, caire dacă s'ar fi încăpăţînat să înainteze tot aşa repede după cum porniseră, ar fi riscat neplăcerea să nu mai fie niciodată ajunşi diin urmă, de această doamnă venerabilă şi totuşi plină de tot felul de capricii juvenile. înainte vreme, e drept, cursele acestea — pe aceiaşi distanţă fără nici un fel de program stabilit mai dinainte — se petreceau cu totul altfel. înainte vreme se pornea întru întâmpinarea gloriei, mergând însă, bine­înţeles tot înainte, nu îna­poi Aşa că cei protejaţi de noroc, de câte ori o întâl­neau în calea lor, o luau la braţ, grăbindu-se să se depăr­teze cu ea, cât mai mult die cei care năzuiau s'o'ntâlnească şi ei la fel, într'o bună zi. Aceşti puţini norocoşi, îşi dibuiau­ drumul spre glorie mai totdeauna pe întuneric, sau mai bine zis, în secret, de teamă ca nu cumva gloata celor mulţi, să-i surprinză în­­dreptându-se spre glorie, pe alte drumuri decât pe cele care se angajaseră ei. Cel care se grăbea să se dea pe faţă că a apucat pe drumul cel bun, era bătut cu pietre, şi gonit din­tre ai lor. De c­­e mai multe ori însă, aceste pietre serveau la construcţia piedestalului pe care gloria avea să-l ridice după moartea lui In zilele noastre însă — după declaraţiile mucalitului de la masă — vechile procedeuri se schimbaseră cu desăvâr­şire. Pentru a te'ntâlni cu gloria, nu e nevoe să te oboseşti. Orice deranj, devine o pură inutilitate. De data asta, idealul amatorului de glorie, este să stea pe loc. Numai că mucali­tul, neglijase să spună d­acă ţi-e permis, pentru o mai grab­nică întâlnire cu gloriia, s'o porneşti chiar înapoi. In orice caz, greutățile acestor excursiuni de elită pur intelectuală, dispărând complect, gloria altă dată „mult căutată" de data asta devine „mult așteptată"... Păcat numai că în clipa când binefacerile gloriei, înce­peau să sfredelească sensibilitatea celor din jurul mesei, chelnerul îi roagă respectos să-i facă plata fiindcă a sunat ora când cafenelele se închid. Cu banii pe masă şi cu pălăriile pe cap, prietenii parcă sorbeau cu o vizibilă jenă, buna dispoziţie a maniacului care jubila discret de succesul obţinut în noaptea aceea. Solemna lor tăcere însă, fuse întreruptă de intervenţia de „ultima oră" a unui alt comesean, care deşi tot timpul tăcuse ca un filo­sof, de data asta, avea să-l „facă mart" chiar pe limbujul mucalit... — Şi când ne gândim că tocmai în secolul vitezei, gloria întârzie pe drum mai mult decât ori­canic, nu cumva mucali­tul nostru prieten, nu ne-a expus decât un „quiproque" în materie de teatru? Da, da... chiar aşa... Un „quiproque"... Ne-a orbit pe toţi cu aşa -zisa „gloriolă" care-ţi face cu ochiul, după miezul nopţii, ca să-ţi întoarcă spatele în zorii zilei... Laşul n'a îndrăsnit să se atingă de adevărata „glorie" care când apucă să te prindă'n brațe, nu-ţi mai dă drumul nici după moarte... 1941 tâlhS ■i■ ■ ■ m Citiţi în pag. 3-a ■ 0 zi din viaţa Eugeniei Zaharia. • «TIZ.T? A­ V IMW.lvmnTSJ1 n de STEFAN MENGONI K IN ­áru­ KS­TECA,,ASTN­A'| Sibiu Duminică 7 Decembrie 1941 Românizarea Teatrului Raţional Un fost director a­l Teatrului Raţional ne trimite următoarea întâmpinare: DOMNULE DIRECTOR, In primul număr al revistei „Rampa" — căreia îi urez viaţă lungă şi cotidiană, d. I. Valjan, simpaticul membru al Baroului de Ilfov şi talentat autor comic scrie : „Opera de românizare a Teatru­lui Naţional am început-o eu. In repertorii, piesele româneşti figu­rau cu un procent de 2 la sută. Intr’un singur an, am ridicat pro­centul pieselor româneşti la 30 la sută. Ca să ajungă la asemenea rezul­tat, pare-se că d. Valjan a dus o luptă titanică şi a îndurat calva­rul. Iată într’adevăr ce scrie d-sa, în acelaş articol , care aduce întâia oară la rampă autori ca M. Sorbul, Ion ■ Minule­­scu, Hortensia Papadat Bengescu, Ticu Archipel, C. Aslan, Mihail Paşcanu, Condora, Al. Sahara, etc. Al. Ma­vrodi urmează la direcţie, d-lui Victor Eftimiu și procedează pe d. I. Valjan. Sub directoratul lui Mavrodi se reprezintă 29 pie­se, din cari 13 românești. Procen­tul dramaturgiei autohtone scade, într’adevăr, dar nu prea mult sub 50°/o. ........ - ■ ■ lentat,ului­ autor,comic,­ am fix cre-' zut că este o greşală a corecto­rului „Rampei”. A minimaliza, de douăzeci,­ şiroinici de­­ ori activitatea Înaintaşilor, este un record, într’a­­devăr, teatral. Am transcris, strict, din regis­trele Teatrului ’Naţional "cifrele ,de mai sus­. Cred­­,că elocvenţal loir* va ridica la al nouălea r cer pe ■ marele amator de ■ orizonturi naţionale, care este d.rt.ţValjan. Un fost­ director In conformitate­­ cu, un principiu de la care nu înţelegem să ne aba­tem dăm ospitalitate rândurilor de mai sus. Discuţia este şi va fi la: „Rampa’’ DIN REGISTRE Aşa , dar, ca să ţ ajungăm la 30n/6 piese românești într’un an — cum spune singur .— d! I. Valjan n'a trebuit să urce,dela 2n/o.­Dacă. n’am­ fi citiți lucrul acesta de mai multe ori, sub propria­­semnătură n . ta- i totdeauna liberă. MĂRTURISIRILE D-LUI I. VALJAN „Vestind noile directive am simţit de la început cum se des­­lănţue împotriva mea implacabila judecată a întunericului. Unii ar­tişti care pe lângă rolurile din piese jucau şi roluri administra­tive, traducători, ziarişti, croni­cari, regizori, m-au ataacat în in­terminabile campanii de presă. M'au insultat, m'au sabotat. Părea încercarea unui fantast, încercarea unui vizionar. Şi totuş într'un sin­gur an am ridicat procentul piese­lor româneşti la­ 30 la sută. Am conlucrat cu autorii, am condus repetiţii de foyer, de Sce­nă, am supravegheat decoruri şi învăluit în farmecul unui roman­tism creator, am putut auzi mur­murul unui preludiu care anunţa o nouă viaţă Teatrului Naţional. Atacându-l cu atâta cruzime, contemporanii au fost nedrepţi, cu d. Valjan, deoarece crima de a fi încercat românizarea Teatrului Naţional au comis-o, mult mai grav, alţii, înaintea domniei-sale. ACUM UN VEAC începând cu societatea „Filarmo­nica’’, acum un veac, trecând la Societatea Dramatică, cei ce au condus această instituţie ne-au dat repertoriul lui Vasile Alecsan­­dri, al lui B. P. Hajdeu, I. L. Ca­­ragiale, Al. Davilla, Barbu Dela­­vrancea, — ca să nu vorbim decât de morţii nemuritori. Pompiliu Eliade a binemeritat dela dramaturgia naţională, prin entuziasmul cu care, acum trei­zeci de ani, s-a pus în slujba scri­sului românesc. Dar să ne apropiem. La încheierea celuilalt mare răz­­boiu, Teatrul Naţional îşi redes­chide porţile : stagiunea 1918-1919 condusă de profesorii C. Rădule­­scu-Motru şi Ion Peretz. Se repre­zintă 38 de piese, din car­ 21 ro­mâneşti. Deci mai mult decât 50 la sută, repertoriul a fost autoh­ton. Urmează stagiunea 1919-1920. Se reprezintă, subt direcţia lui Ion Peretz 32 de piese, din care 24 româneşti. Faceţi socotelile pro­centului. In stagiunea 1920-1921, subt di­rectoratul d-lui Victor Eftimiu, gă­sim jucate 32 piese, din cari 19 ori­ginale, deci 60 la sută repertoriul este românesc. In prima parte a stagiunei 1921- 1922, d. Victor Eftimiu joacă alte opt piese originale şi anume "Moartea Cleopatrei" de Mihail Paşcanu, Tudor Vladimirescu de N. Iorga, „Nevestele lui Pleşu” de Caton Theodorian, „Săptămâna lu­minată” de M. Săulescu, „Noi oa­menii” de Condora, „Inelul” de d-ra Ticu Ar­hip, „Moartea lui Dante ’ și ,,Moliére se răsbună” de N. Iorga. B. Victor Eftimiu este directorul „DOM in Germania „Don Carlos" de Schiller a fost recent montat în Germania ţinân­­du-se seama de atmosfera curţii lui Filip al 11-lea şi de concursul pe care arta timpului l-ar fi putut da în înfiriparea ei. Astfel scena din închisoare în care Marchizul de Posa va fi omorît este înfăţi­şată printr’un grilaj de fier, un­ghiular, deschis spre public, via­poia lui şi printre gratii pândesc trei archebuzieri cu arma la u­­­măr. Scena este astfel considerabil micşorată, lăsând spectatorului senzaţia constrângerii, a opresiu­nii, aşa cum desigur a vrut-o au­torul. CC VII III t­i AFACERILE SUNT AFACERI !D­omnişoara M... M... după o lun­­­gă absenţă şi-a făcut reapari­ţia cu totul pe neaşteptate. Pose­soare a unui temperament dina­mic, care dacă nu i-a adus mare succes pe scenă, i-a hărăzit totuşi oarecari compensaţiii particulare, drăgălaşa vedetă are în revista de la „Teatrul de Azi”, câteva apa­riţii reuşite. Publicul a început din nou să o aplaude, admiratorii au sunat ia­răşi adunarea, dar vremurile bune de altădată s’au schimbat un pic, căci iată următorul dialog, sur­prins în culise, între vedetă şi un admirator: — Ţi-am adus un colier de 150 mii lei. — Vai, dragule, ce gentil eşti ! — ...Pe care ţi-l las numai cu 75000 lei­, o adevărată afacere. SKETCH AUTENTIC Turneul „Aşa te vreau Tăr­ie“ undeva, într’o urbe provin­cială. (Decorul o cabină. Tănase joacă o carte cu Roman şi — bi­neînţeles — pierde). AURICĂ (fiul cel mic al lui Tănase, care în unele orașe joa­­că): Tată, dă-mi 600 lei. Tănase: Nu se poate că vezi tu... Aurică (insistent): Am neapăra­tă nevoie. Tănase: Imposibil. Aurică : Atunci, dă rolul meu altuia, iar eu mă duc să joc... la club. VECHE OBIŞNUINŢA Vedeta de revistă s'a căsătorit de câteva zile, după o aprigă ’ca­rieră consumată mai mult în afara teatrelor ,decât înăuntru, unde n'a strălucit decât datorită reflecto­rului. Soțul ei e un comerciant bogat, al cărui unică veleitate după ce a strâns o considerabilă avere, a ră­mas elementul­­decorativ. Ori ve­deta noastră e mai mult decât de­corativă — e absolut fermecă­toare. Menajul merge bine, deşi soţul observă oarecami ciudăţenii la aleasa inimii şi banilor lui. De pildă, în fiecare seară, tânăra so­ţie se îndreaptă spre telefon, ridi­că receptorul şi apoi îl lasă iară să formeze nici un număr. — Nu înțeleg, dragă, ce tot ai cu telefonul ? — O veche chi­huință scumpu­le, uit mereu d­’, sunt măritată și vreau să-i tel jpnez mgmei că am întârziat ladÎnfietenă $i aor& la dâmza. \ O REVISTA ca gen teatral de MIRCEA DEM. RADULESCU Prietenul meu, poetul şi scriito­rul George Gre­gorian, directorul „Rampei",­relevă printr'un articol judicios şi docu­mentat, scăderea nivelului teatral şi literar al genului revuistic atât de gustat astăzi de „grosul" publi­cului nostru. Şi cu drept cuvânt. Revistele prezentate de teatrele lansatoare de acest gen, confec­ţionate mai toate după acelaş­i ee­lapod, nu constituesc altceva de­cât un conglomerat de spirite vul­gare, alternate cu exhibiţia pulpe­lor corpului de balet. Nici o poantă de spirit elegant, nici o scăpărare de satiră muşcă­toare. Şi totuşi nu această degenerare a fost scopul acestui gen teatral. Întemeiată de părintele ei an­cestral, marele Aristophan,­ revi­sta, prin verva ei spumoasă, prin spiritele-i alese şi ascuţite, prin şarja ei impetuoasă, era cea mai caustică satiră a epocei. Prin continua persiflare a mora­vurilor rele şi înrădăcinate se ur­mărea cea mai înţaltă morală. Pe această linie clasică şi pen­tru acelaş scop, au abordat acest gen, scriitori de­ teatru ca Ber­nard Shaw, Tristan Bernard, iar la noi: Caragiale, Alecsandri, George Ranetti, Ionst. Bacalbaşa, George Anonimu (George Gre­gorian), Alfred Moşoiu, N. Kiri­­­escu şi subsemnatul ridicând genul revuistic la adevărata lui însemnătate teatrală, atât ca ţi­nută literară cât şi ca nivel inte­lectual. Cauzele degenerării revis­elor la noi, se datoreşte în primul mo, mentalităţii „patronilor" de ■''Ire de acest gen, cum aşa de pranic îi caracterizează George Grego­rian, cari, în dorinţele lor nelimi­tate de succese d­e „casă închisă", speculează frivolitatea gustului unui public dorne de spectacole apetisante, punând pe întâiul prin ritmul aţâţător al pulpelor de ba­lerine şi al nudi­mului coreogra­­fie, cu alte cuvint­e al „sex apeal"­­ului, — iar nu preocuparea de artă superioară, re biciuirea mo­ravurilor•, de sit­it fin şi satiră caustică, singură ? şi adevăratele justificări ale TM gen teatral t ■ ■■■RHHSII I istenţei acestui

Next