Rampa, decembrie 1941 (Anul 1, nr. 2-5)
1941-12-07 / nr. 2
Anul I No. 2 WKiniîî 6 psgSimSMS LEB Rampa TFATRALA'îi CINEMATOGRAFICA Director: GEORGE GREGORIAN * MUMWWMOWWWUMMXUUWUWHIUWUUMMUI Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I Telefon 4.47.60 ABONAMENTE : 300 lei particulari 1000 lei instituţii 5000 lei abonamente cu publicitate * P^1br@c@t& mBnynat& Da COLORADO Jazz-Dans «jazz impirarul de ION MINULESCU |n jurul unei mese de cafenea, mai mulţi ■ „cască gură" discută cu aprindere glorioasa ascensiune de peste noapte, a unui debutant autor dramatic, întâmplător absent la acea oră de la masa obişnuită. La un moment dat, unul dintre ei — un mucalit incorigibil — se opreşte din discuţie brusc şi bătând cu pumnul în miaisă, exclamă profetic : — Gloria, măi băeţi.. s'o ştiţi dela mine... gloria oamenilor ăştia de teatru, îi ajunge din urmă. Merge ea, cam încet... nu-i vorbă... dar odată şi odată, tot îi ajunge... Cu cât alergi s'o'ntâlneşti mai repede, cu atât mai mult, te'ndepărtezi de el. Printre cei diin jurul mesei, cuvintele mucalitului, căzură parcă din cer, cu prestanţa divină a unei sentinţe definitive, menită să rezolve odată pentru totdeauna şi mult discutata chestiune a gloriei în lumea teatrelor. Căzuseră deci de acord, că reţeta care le fusese adusă la cunoştinţă, este cât se poate de simplă. N'i are nevoe de nici o specială preparaţie farmaceutică şi poate fi încercată cu succes deopotrivă, de către toate gradele celor candidaţi la glorie. Aşadar onor pretendenţii, n'au decât să meargă încet, cât mai încet, şi la nevoe pot sta chiar şi pe loc. Gloria îi ajunge pe fiecare la rând, ofetrimdu-i fiecărui în parte, locşorul ce i se cuvine nu numai în opinia publică, dar şi în diferitele dregătairii ale Statului. După noua teorie deci, gloria pare a fi extrem de obosită, de atâta mers. Călătorea sărmana de atâta vreme, că în secolul XX, gloria rămăsese enorm de mult în urma celor, caire dacă s'ar fi încăpăţînat să înainteze tot aşa repede după cum porniseră, ar fi riscat neplăcerea să nu mai fie niciodată ajunşi diin urmă, de această doamnă venerabilă şi totuşi plină de tot felul de capricii juvenile. înainte vreme, e drept, cursele acestea — pe aceiaşi distanţă fără nici un fel de program stabilit mai dinainte — se petreceau cu totul altfel. înainte vreme se pornea întru întâmpinarea gloriei, mergând însă, bineînţeles tot înainte, nu înapoi Aşa că cei protejaţi de noroc, de câte ori o întâlneau în calea lor, o luau la braţ, grăbindu-se să se depărteze cu ea, cât mai mult die cei care năzuiau s'o'ntâlnească şi ei la fel, într'o bună zi. Aceşti puţini norocoşi, îşi dibuiau drumul spre glorie mai totdeauna pe întuneric, sau mai bine zis, în secret, de teamă ca nu cumva gloata celor mulţi, să-i surprinză îndreptându-se spre glorie, pe alte drumuri decât pe cele care se angajaseră ei. Cel care se grăbea să se dea pe faţă că a apucat pe drumul cel bun, era bătut cu pietre, şi gonit dintre ai lor. De ce mai multe ori însă, aceste pietre serveau la construcţia piedestalului pe care gloria avea să-l ridice după moartea lui In zilele noastre însă — după declaraţiile mucalitului de la masă — vechile procedeuri se schimbaseră cu desăvârşire. Pentru a te'ntâlni cu gloria, nu e nevoe să te oboseşti. Orice deranj, devine o pură inutilitate. De data asta, idealul amatorului de glorie, este să stea pe loc. Numai că mucalitul, neglijase să spună dacă ţi-e permis, pentru o mai grabnică întâlnire cu gloriia, s'o porneşti chiar înapoi. In orice caz, greutățile acestor excursiuni de elită pur intelectuală, dispărând complect, gloria altă dată „mult căutată" de data asta devine „mult așteptată"... Păcat numai că în clipa când binefacerile gloriei, începeau să sfredelească sensibilitatea celor din jurul mesei, chelnerul îi roagă respectos să-i facă plata fiindcă a sunat ora când cafenelele se închid. Cu banii pe masă şi cu pălăriile pe cap, prietenii parcă sorbeau cu o vizibilă jenă, buna dispoziţie a maniacului care jubila discret de succesul obţinut în noaptea aceea. Solemna lor tăcere însă, fuse întreruptă de intervenţia de „ultima oră" a unui alt comesean, care deşi tot timpul tăcuse ca un filosof, de data asta, avea să-l „facă mart" chiar pe limbujul mucalit... — Şi când ne gândim că tocmai în secolul vitezei, gloria întârzie pe drum mai mult decât oricanic, nu cumva mucalitul nostru prieten, nu ne-a expus decât un „quiproque" în materie de teatru? Da, da... chiar aşa... Un „quiproque"... Ne-a orbit pe toţi cu aşa -zisa „gloriolă" care-ţi face cu ochiul, după miezul nopţii, ca să-ţi întoarcă spatele în zorii zilei... Laşul n'a îndrăsnit să se atingă de adevărata „glorie" care când apucă să te prindă'n brațe, nu-ţi mai dă drumul nici după moarte... 1941 tâlhS ■i■ ■ ■ m Citiţi în pag. 3-a ■ 0 zi din viaţa Eugeniei Zaharia. • «TIZ.T? A V IMW.lvmnTSJ1 n de STEFAN MENGONI K IN áru KSTECA,,ASTNA'| Sibiu Duminică 7 Decembrie 1941 Românizarea Teatrului Raţional Un fost director al Teatrului Raţional ne trimite următoarea întâmpinare: DOMNULE DIRECTOR, In primul număr al revistei „Rampa" — căreia îi urez viaţă lungă şi cotidiană, d. I. Valjan, simpaticul membru al Baroului de Ilfov şi talentat autor comic scrie : „Opera de românizare a Teatrului Naţional am început-o eu. In repertorii, piesele româneşti figurau cu un procent de 2 la sută. Intr’un singur an, am ridicat procentul pieselor româneşti la 30 la sută. Ca să ajungă la asemenea rezultat, pare-se că d. Valjan a dus o luptă titanică şi a îndurat calvarul. Iată într’adevăr ce scrie d-sa, în acelaş articol , care aduce întâia oară la rampă autori ca M. Sorbul, Ion ■ Minulescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ticu Archipel, C. Aslan, Mihail Paşcanu, Condora, Al. Sahara, etc. Al. Mavrodi urmează la direcţie, d-lui Victor Eftimiu și procedează pe d. I. Valjan. Sub directoratul lui Mavrodi se reprezintă 29 piese, din cari 13 românești. Procentul dramaturgiei autohtone scade, într’adevăr, dar nu prea mult sub 50°/o. ........ - ■ ■ lentat,ului autor,comic, am fix cre-' zut că este o greşală a corectorului „Rampei”. A minimaliza, de douăzeci, şiroinici de ori activitatea Înaintaşilor, este un record, într’adevăr, teatral. Am transcris, strict, din registrele Teatrului ’Naţional "cifrele ,de mai sus. Cred,că elocvenţal loir* va ridica la al nouălea r cer pe ■ marele amator de ■ orizonturi naţionale, care este d.rt.ţValjan. Un fost director In conformitate cu, un principiu de la care nu înţelegem să ne abatem dăm ospitalitate rândurilor de mai sus. Discuţia este şi va fi la: „Rampa’’ DIN REGISTRE Aşa , dar, ca să ţ ajungăm la 30n/6 piese românești într’un an — cum spune singur .— d! I. Valjan n'a trebuit să urce,dela 2n/o.Dacă. n’am fi citiți lucrul acesta de mai multe ori, sub propriasemnătură n . ta- i totdeauna liberă. MĂRTURISIRILE D-LUI I. VALJAN „Vestind noile directive am simţit de la început cum se deslănţue împotriva mea implacabila judecată a întunericului. Unii artişti care pe lângă rolurile din piese jucau şi roluri administrative, traducători, ziarişti, cronicari, regizori, m-au ataacat în interminabile campanii de presă. M'au insultat, m'au sabotat. Părea încercarea unui fantast, încercarea unui vizionar. Şi totuş într'un singur an am ridicat procentul pieselor româneşti la 30 la sută. Am conlucrat cu autorii, am condus repetiţii de foyer, de Scenă, am supravegheat decoruri şi învăluit în farmecul unui romantism creator, am putut auzi murmurul unui preludiu care anunţa o nouă viaţă Teatrului Naţional. Atacându-l cu atâta cruzime, contemporanii au fost nedrepţi, cu d. Valjan, deoarece crima de a fi încercat românizarea Teatrului Naţional au comis-o, mult mai grav, alţii, înaintea domniei-sale. ACUM UN VEAC începând cu societatea „Filarmonica’’, acum un veac, trecând la Societatea Dramatică, cei ce au condus această instituţie ne-au dat repertoriul lui Vasile Alecsandri, al lui B. P. Hajdeu, I. L. Caragiale, Al. Davilla, Barbu Delavrancea, — ca să nu vorbim decât de morţii nemuritori. Pompiliu Eliade a binemeritat dela dramaturgia naţională, prin entuziasmul cu care, acum treizeci de ani, s-a pus în slujba scrisului românesc. Dar să ne apropiem. La încheierea celuilalt mare războiu, Teatrul Naţional îşi redeschide porţile : stagiunea 1918-1919 condusă de profesorii C. Rădulescu-Motru şi Ion Peretz. Se reprezintă 38 de piese, din car 21 româneşti. Deci mai mult decât 50 la sută, repertoriul a fost autohton. Urmează stagiunea 1919-1920. Se reprezintă, subt direcţia lui Ion Peretz 32 de piese, din care 24 româneşti. Faceţi socotelile procentului. In stagiunea 1920-1921, subt directoratul d-lui Victor Eftimiu, găsim jucate 32 piese, din cari 19 originale, deci 60 la sută repertoriul este românesc. In prima parte a stagiunei 1921- 1922, d. Victor Eftimiu joacă alte opt piese originale şi anume "Moartea Cleopatrei" de Mihail Paşcanu, Tudor Vladimirescu de N. Iorga, „Nevestele lui Pleşu” de Caton Theodorian, „Săptămâna luminată” de M. Săulescu, „Noi oamenii” de Condora, „Inelul” de d-ra Ticu Arhip, „Moartea lui Dante ’ și ,,Moliére se răsbună” de N. Iorga. B. Victor Eftimiu este directorul „DOM in Germania „Don Carlos" de Schiller a fost recent montat în Germania ţinându-se seama de atmosfera curţii lui Filip al 11-lea şi de concursul pe care arta timpului l-ar fi putut da în înfiriparea ei. Astfel scena din închisoare în care Marchizul de Posa va fi omorît este înfăţişată printr’un grilaj de fier, unghiular, deschis spre public, viapoia lui şi printre gratii pândesc trei archebuzieri cu arma la umăr. Scena este astfel considerabil micşorată, lăsând spectatorului senzaţia constrângerii, a opresiunii, aşa cum desigur a vrut-o autorul. CC VII III ti AFACERILE SUNT AFACERI !Domnişoara M... M... după o lungă absenţă şi-a făcut reapariţia cu totul pe neaşteptate. Posesoare a unui temperament dinamic, care dacă nu i-a adus mare succes pe scenă, i-a hărăzit totuşi oarecari compensaţiii particulare, drăgălaşa vedetă are în revista de la „Teatrul de Azi”, câteva apariţii reuşite. Publicul a început din nou să o aplaude, admiratorii au sunat iarăşi adunarea, dar vremurile bune de altădată s’au schimbat un pic, căci iată următorul dialog, surprins în culise, între vedetă şi un admirator: — Ţi-am adus un colier de 150 mii lei. — Vai, dragule, ce gentil eşti ! — ...Pe care ţi-l las numai cu 75000 lei, o adevărată afacere. SKETCH AUTENTIC Turneul „Aşa te vreau Tărie“ undeva, într’o urbe provincială. (Decorul o cabină. Tănase joacă o carte cu Roman şi — bineînţeles — pierde). AURICĂ (fiul cel mic al lui Tănase, care în unele orașe joacă): Tată, dă-mi 600 lei. Tănase: Nu se poate că vezi tu... Aurică (insistent): Am neapărată nevoie. Tănase: Imposibil. Aurică : Atunci, dă rolul meu altuia, iar eu mă duc să joc... la club. VECHE OBIŞNUINŢA Vedeta de revistă s'a căsătorit de câteva zile, după o aprigă ’carieră consumată mai mult în afara teatrelor ,decât înăuntru, unde n'a strălucit decât datorită reflectorului. Soțul ei e un comerciant bogat, al cărui unică veleitate după ce a strâns o considerabilă avere, a rămas elementuldecorativ. Ori vedeta noastră e mai mult decât decorativă — e absolut fermecătoare. Menajul merge bine, deşi soţul observă oarecami ciudăţenii la aleasa inimii şi banilor lui. De pildă, în fiecare seară, tânăra soţie se îndreaptă spre telefon, ridică receptorul şi apoi îl lasă iară să formeze nici un număr. — Nu înțeleg, dragă, ce tot ai cu telefonul ? — O veche chihuință scumpule, uit mereu d’, sunt măritată și vreau să-i tel jpnez mgmei că am întârziat ladÎnfietenă $i aor& la dâmza. \ O REVISTA ca gen teatral de MIRCEA DEM. RADULESCU Prietenul meu, poetul şi scriitorul George Gregorian, directorul „Rampei",relevă printr'un articol judicios şi documentat, scăderea nivelului teatral şi literar al genului revuistic atât de gustat astăzi de „grosul" publicului nostru. Şi cu drept cuvânt. Revistele prezentate de teatrele lansatoare de acest gen, confecţionate mai toate după acelaşi eelapod, nu constituesc altceva decât un conglomerat de spirite vulgare, alternate cu exhibiţia pulpelor corpului de balet. Nici o poantă de spirit elegant, nici o scăpărare de satiră muşcătoare. Şi totuşi nu această degenerare a fost scopul acestui gen teatral. Întemeiată de părintele ei ancestral, marele Aristophan, revista, prin verva ei spumoasă, prin spiritele-i alese şi ascuţite, prin şarja ei impetuoasă, era cea mai caustică satiră a epocei. Prin continua persiflare a moravurilor rele şi înrădăcinate se urmărea cea mai înţaltă morală. Pe această linie clasică şi pentru acelaş scop, au abordat acest gen, scriitori de teatru ca Bernard Shaw, Tristan Bernard, iar la noi: Caragiale, Alecsandri, George Ranetti, Ionst. Bacalbaşa, George Anonimu (George Gregorian), Alfred Moşoiu, N. Kiriescu şi subsemnatul ridicând genul revuistic la adevărata lui însemnătate teatrală, atât ca ţinută literară cât şi ca nivel intelectual. Cauzele degenerării reviselor la noi, se datoreşte în primul mo, mentalităţii „patronilor" de ■''Ire de acest gen, cum aşa de pranic îi caracterizează George Gregorian, cari, în dorinţele lor nelimitate de succese de „casă închisă", speculează frivolitatea gustului unui public dorne de spectacole apetisante, punând pe întâiul prin ritmul aţâţător al pulpelor de balerine şi al nudimului coreografie, cu alte cuvinte al „sex apeal"ului, — iar nu preocuparea de artă superioară, re biciuirea moravurilor•, de sitit fin şi satiră caustică, singură ? şi adevăratele justificări ale TM gen teatral t ■ ■■■RHHSII I istenţei acestui