Rampa, decembrie 1941 (Anul 1, nr. 2-5)
1941-12-07 / nr. 2
w 1 Coli din vîala unei «cîrîfe B-dul Brătianu, undeva aproape de Strada Amzei. Trotuarele năclăite de lapoviţă, lucesc sub focul vitrinelor evadate din camuflaj. Bodegi, frizerii, un magazin de cafea cu coada respectivă. Dintr’un magazin de articole radiofonice, ţâşnesc frânturi de melodii, tăiate de larma tramvaielor, de zvâcnetul maşinilor în bălţile de zăpadă topită şi de înjurăturile trecătorilor stropiţi în plin cu noroiul apos de culoarea cremei mocca. ESCALĂ IN VI La etajul VII e linişte. Caut să identific apartamentele 1... 2... 3... Aici trebue să fie. Din interior ajung până la mine sgomote vătuite de conversaţie. Sun. Un moment sunt orbit de lumina crudă a studioului în care intru. Ochii blânzi ai lui Şahighian clipesc voios intru întâmpinare. Eugenia Zaharia zâmbeşte şi ea. Prietenul Nove se grăbeşte să mă întâmpine. Acasă la Eugenia Zaharia se repetă intens, viitoarea premieră a teatrului Nostru : „Şcoala cocotelor". O lume întreagă pulsează între pereţii subţiri ai unei singure case. Mă aflu acum pe insula artei, izolată spre mansarde, cu întreg cerul deschis deasupra (vara când e cald şi ferestrele stau deschise toată ziua, probabil). CONVERSAŢIE DE SEZON Conversaţia se leagă imediat, datorită preocupărilor comune — gripă, guturai, aspirine. „Coana Joiţica” vorbeşte, nazal şi poartă două pullovere sub robe-de-chambre-ul lucios de mătase. Printre picioarele noastre se agită insinuant un cotoi în alb şi negru, gripat şi el, căci năsucu-i roz tremură apos, când îl mângâi. Alte afecţiuni comune, aceia închinată pisicilor, dintre care acest exemplar, pare a fi după spusa stăpânei sale, cel mai frumos şi inteligent exemplar din frământatul Sud-Est european. Repetiţia a luat sfârşit odată cu sosirea mea. Textele se suprapun unui maldăr de file bătute la maşină, răspândite pe pianul salonului. Roluri, roluri multe, replici, suspine, glume, vorbe mărunte tapate la Remington, cu ajutorul cărora oamenii se mint singuri, se entuziasmează, râd şi plâng la teatru. Un superb şal andaluz îşi întinde franjurile-i lungi, trandafirii violent coloraţi, peste negrul sticlos al pianului. Mobilă puţină, tapiserie de culoarea pelinului veşted. Un Vlaminck, o schiţă graţioasă semnată de Marie Laurencin şi alături în bibliotecă, discret în tonuri, o femeie de Van Dongen, cu respectivul ogar sgribulit alături. VECHEA GARDĂ Fotografii puţine. Bulfinsky priveşte marţial companiile de cărţi, aliniate în uniforme stacojii, albastre şi verzui, pentru inspecţia mea venită pe neaşteptate. Francezii sunt prezenţi toţi. Clasicii mai la o parte. Moderniştii grupaţi mai în faţă, cu filele involte la rădăcina cărţilor, de frământată pasiune literară. Intre medalii vechi, luciri de chihlibar şi mărunte bibelouri de porţelan, fotografia maestrului Ion Manolescu, cu lumini stinse Un bloc pretenţios, cu multiple intrări şi o sumedenie de firme comerciale, birouri, întreprinderi, oameni de afaceri. In dosul uşilor scunde, pe culoarele strâmte ale acestei case tipice de speculă, se agită o lume pestriţă, lacomă, de afacerişti grăbiţi. Curieri aleargă—soneriile sbârnâie prin toate etajele în timp ce ascensorul îngust ca o celulă închiziţionată, urcă indiferent la chemările nervoase, agitate luminos în nasturii butoanelor. SULA ARTEI pe chipu-i ascetic. — Ii păstrez o mare admiraţie, îmi spune Gica Zaharia, mi-a fost profesor la conservator. Lângă dânsul şi lângă ceilalţi „bătrâni" ai Naţionalului, am învăţat ce este cu adevărat teatrul. Pot spune că sunt şi eu una din „vechea gardă". Reporterul din mine se svârcoleşte în prada patimei indiscreţiei. Dar, las să treacă acest moment propice confesiunilor teatrale. In fond, acest reportaj închinat unei zile din viaţa unui actor, nu trebuie să aibe aproape nici o legătură cu teatrul, pentru a scăpa de platitudine. A FI SAU A NU FI... DIRECTOARE — Munciţi desigur mult?— In ultima vreme, foarte mult. Repetiţii şi studii de piese. Apoi plictiseli mărunte... Ca într’un moment teatral, telefonul sună, aducând în receptor vocea dogită a unui perceptor-şef de culoare, care cere prozaic nu ştiu ce resturi băneşti. — Meseria de directoare de teatru e foarte obositoare. La „teatrul nostru“ suntem patru directori şi tot nu reuşim să prididim. Sunt atâtea taxe, regulamente, decizii, legi, paragrafe, toate pentru teatru, încât nu e de mirare că directorii unor asemenea instituţii, găsesc atât de puţin timp pentru a-şi asorta un repertoriu. — Cred că tocmai aceasta a fost problema care v-aţi pus-o, atunci când aţi hotărît să vă deschideţi un teatru. — Aceasta şi altele. In primul rând am vrut să aducem ceva nou, regenerator. Un suflu proaspăt de artă în comercializarea acerbă ce se făcea cu teatrele şi cu actorii. Sunt încântată să-ţi spun că aproape am reuşit. Modul în care publicul a primit „Scadenţa dragostei“ este o dovadă că gustul pentru teatrul Ne aflăm iarăşi în periculosul domeniu profesional. In definitiv ce interesează în mod deosebit pe cetitor, este de a pătrunde împreună cu efracţionistul redactor respectiv, în tainiţele vieţii particulare a vedetelor lui iubite. Dar aici nu e nimic de ascuns. Totul e luminos ca şi chipul blond al Eugeniei Zaharia, care-şi plimbă — Aveţi o mare pasiune în viaţă ? întrebarea a ţâşnit direct şi ar putea fi interpretată în mii de feluri, dar Gica răspunde repede, veselă că se poate destăinui: — Oh! da, marea... n’am văzut-o de doi ani. Deabia aştept vara. Va fi o revedere tandră, căci ne cunoaştem demult. Eu sunt din Constanţa, acolo am copilărit, acolo am visat dealungul digului, privind stelele şi pălmuind ţânţarii. — Aveţi melancolii... — Degeaba sunt eu romanţioasa Coana Joiţica? Dinţii Gichei Zaharia se deschid într’un surâs cu semnul de exclamaţie al strungăreţei la mijloc. CONSPIRATORII CAFELEI Inevitabila cafea soseşte fumegând triumfal, cu toate aromele calităţii veritabile prezente. O bem cu aere de contrabandişti. — Mi-a adus-o un frate al meu, ofiţer de marină la Constanţa. — Spuneaţi că sunteţi o burgheză şi iată, spiritul aventurii e prezent în familie. — Fugi dom’le, fratele meu e ofiţer cu artileria, adevărat nu a pierit cu desăvârşire, iar moda farselor şi a revistelor nu va domni cât lumea, silueta-i înaltă prin odaie. — Cu mine ai nimerit-o cam rău, deoarece în afară de munca mea şi de satisfacţiile scenei, sunt cea mai plată burgheză. Mă scol foarte de dimineaţă, pe la 6—7... citesc, învăţ fac gimnastică... Caut să nu mă supăr şi sper să trăiesc aşa o sută de ani. Telefonul sună din nou. De astădată e vorba de Administratorul financiar, care sesizat de controlorul-şef al culorii, cere nu ştiu ce relaţii, cu aceiaşi voce profesional dorită. , Urmează ample explicaţiuni de ambele părţi, după care se încheie un armistiţiu. DESPRE CINEMA Şl ALTELE IN LEGĂTURĂ CU EL Răsfoesc un ziar îngăitănat în chenarele reclamelor cinematografice. — Vă duceţi la cinematograf? — Adesea. Am rămas entuziasmată de un film recent „Intermezzo“. Dacă s’ar putea face şi la noi, măcar pe jumătate... pe sfert... aşi fi atât de fericită. — Se spune că sunteţi un pic interesată, deoarece jucaţi urlul din rolurile principale în ,,Noaptea furtunoasă“, primul film românesc realizat cu concursul statului. — Nu ştiu precis dacă voi juca. Repetiţiile cu „Şcoala Cocotelor" m’au făcut cu totul indisponibilă. Asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea să joc. Am toată încrederea că datorită regizorului Jean Georgescu, filmul va fi o măreaţă reuşită. — Credeţi într’o producţie românească organizată? — De ce nu, dacă oficialitatea şi iniţiativa particulară vor accepta să colaboreze. TOATE LUCRURILE AU UN SFÂRŞIT Timpul s’a strecurat furiş, trăgând după el minutarele. Gica sa pregăteşte să plece la teatru. — Aşi vrea să mă îngraş... fac chiar tot ce îmi este posibil. — Cu vremurile astea e cam greu, mai ales dacă mâncaţi la restaurant“ — Cine ţi-a spus asta. Mănânc acasă şi îmi gătesc singură. Crezi oare că la Constanţa mi-am pierdut vremea numai cu visarea dealungul digurilor? Scoborând împreună în camera liftului. Prin etajele firmelor comerciale, telefoanele sbârnâie. Prin pereţii subţiri se aud strigăt şi oferte, reproşuri, chemări. Ne despărţim în stradă. Cine ar putea recunoaşte oare at femeia aceasta înaltă, cu fularul trecut până în liziera genelor, S vaporoasa coana Jolţiva, plecată la întâlnire vinovată cu Conu Fănică Tipătescu, prefectul judeţului. Ştefan Mengoni Cu Eugenia Zaharia la confidente = şi coana Joitica la cafea = DESPRE EUGENIA ZAHARIA BURGHEZA ROMANŢIOASA COANA JOITICA EUGENIA ZAHARIA J»RAMPA* PÂIRÂPA VOCTOISO Revistă în două acte și 40 (??) de tablouri la teatrul In totalul ei, o revistă submediocră, săltată de câteva scene, care i-au salvat căderea. Ca o antiteză a pomposului titlu, „Parada Victoriei", montarea e de o sărăcie lucie ; tablourile se succed înghesuite de penel, uniform litografiate pe stămburi. Pentru un teatru de prestigiu şi de masive încasări cum e Alhambra, economisirea fastului marchează o scădere şi a nivelului şi a acţiunilor întreprinderii, mai ales când spectacolul se prezintă şubred. Textul, lipsit de omogeneitatea inspiraţiei — împeticit din diversele colaborări — excelează în truvaiuri răsuflate, în peroraţii de eftin patriotism şi în obscenităţi, nepermise nici chiar sălilor de mâna a şaptea. Scheciul Sabotaj economic, cu accentuatele „căpăţâni" şi cu zahărul cubic „în colţuri”, poante rimate ca „îmi dă braţu, găinaţii" pot face deliciul unui public de cinematograf din suburbane. Când etalezi un titlu ca „Parada Victoriei’' care cuprinde în el un singur şi mare înţeles, amintitor de jertfe şi de bravuri, acoperirea pornografiilor de mai sus cu acest titlu, constitue o ofensă de neertat. Parcurgând revista în toată lungimea ei, subliniez următoarele scheciuri şi cupletele lor de bază : „Romulus şi Remus”, „Biciclista", „Comandanta”, „Mai stai tramvai” şi „Amor sovietic", care se detaşează din punct de vedere calitativ de loturile producţiei verbale , restul, ciupeli din vecini, însăilări de umplutură, îndrăzneli amorale şi larmă demodată. Ofer câteva mostre. In „Venim cu flori din Cernăuţi şi Chişinăiu” ni se prezintă tricolorul românesc tăiat în bluze şi în pantalonaşi pe goliciunea coristelor, în tabloul „In cantonament" ostaşii vitejiilor române sunt îmbrăcaţi ca de bal şi în plus, cântăreţi de operetă ; „Sfinţii lui Stalin" lung şi vulgar ; Procesul La Fayette-Sora”, picant In parte, e salvat în deşirarea lui de Mia Apostolescu ; „Să nu te mai aud vioară", o prezentare cu totul falsă a românului refugiat care bea ca să-şi uite soarta şi care sfârşeşte prin a spune : „Cârciuma mi-e casa". (Nu cârciuma, stimate domnule autor, ci lupta e casa acestui frate al nostru, lupta pentru căminul lui de departe); în „Bucolica modernă” cei trei fauni deghizaţi în urşi, se întrec în tumbe şi echilibristică printre decolteurile de chembrică ale zeiţelor din balet ; în „Cârpaciul” se filozofează pe versuri de duzină în ritmul salvator a patru ciocane, iar în tabloul final „Nu uita că eşti român” retorismul patriotic, amplificat de uniforme şi costume naţionale, culminează într'un cor de mântuială. Ultimul accent al orhestrei cade ca un : Quod erat demonstrandum". Păcat de talentul interpreţilor care îşi prăfie eforturile în tot acest conglomerat de scene. Menţionez, cu aplauze din plin, pe cele două vedete : Mia Apostolescu şi Mia Steriade; iar dinspre partea bărbătească, pe Marcel Angelescu. Comicul Groner, care nu poate fi trecut cu vederea, mi-a făcut impresia unui plictisit, în tot ce a jucat. Claritatea cu care spune cupletul — incontestabila d-sale calitate — lâncezește de la o vreme, parcă, în prelungirea unui căscat. Linia muzicală a spectacolului din punct de vedere al ineditului, slabă. Iar conducerea orhestrei sa resimţit de lipsa dela pupitru a d-lui Dendrino. In încheere, trebue să relev că revista are şi o minunată creaţie, datorită maestrului de balet Siomin, unul dintre colaboratorii fără stilou : Pantomima de factură mikeymousiană, „Nunta la pitici". Fantezia aceasta coreografică, din toată revista, ca singură crapă de spirit, poate, graţie faptului că nu e... vorbită. GEORGE ANONIMU a ■a a a