Rampa, decembrie 1941 (Anul 1, nr. 2-5)

1941-12-07 / nr. 2

w 1 C­oli din vîala unei «cîrîfe B-dul Brătianu, undeva aproa­pe de Strada Amzei. Trotuarele năclăite de lapoviţă, lucesc sub focul vitrinelor evadate din ca­muflaj. Bodegi, frizerii, un ma­gazin de cafea cu coada respec­tivă. Dintr’un magazin de arti­cole radiofonice, ţâşnesc frân­turi de melodii, tăiate de larma tramvaielor, de zvâcnetul maşi­nilor în bălţile de zăpadă topită şi de înjurăturile trecătorilor stropiţi în plin cu noroiul apos de culoarea cremei mocca. ESCALĂ IN VI La etajul VII e linişte. Caut să identific apartamentele 1... 2... 3... Aici trebue să fie. Din interior ajung până la mine sgomote vă­tuite de conversaţie. Sun. Un moment sunt orbit de lumi­na crudă a studio­ului în care in­tru. Ochii blânzi ai lui Şahighian clipesc voios intru întâmpinare. Eugenia Zaharia zâmbeşte şi ea. Prietenul Nove se grăbeşte să mă întâmpine. Acasă la Eugenia Za­haria se repetă intens, viitoarea premieră a teatrului Nostru : „Şcoala cocotelor". O lume întrea­gă pulsează între pereţii subţiri ai unei singure case. Mă aflu acum pe insula artei, izolată spre man­sarde, cu întreg cerul deschis deasupra (vara când e cald şi fe­restrele stau deschise toată ziua, probabil). CONVERSAŢIE DE SE­­ZON Conversaţia se leagă imediat, datorită preocupărilor comune — gripă, guturai, aspirine. „Coana Joiţica” vorbeşte, nazal şi poartă două pullovere sub robe-de-cham­­bre-ul lucios de mătase. Printre picioarele noastre se agită insi­nuant un cotoi în alb şi negru, gripat şi el, căci năsucu-i roz tre­mură apos, când îl mângâi. Alte afecţiuni comune, aceia închinată pisicilor, dintre care acest exem­plar, pare a fi după spusa stăpâ­nei sale, cel mai frumos şi inteli­gent exemplar din frământatul Sud-Est european. Repetiţia a luat sfârşit odată cu sosirea mea. Textele se supra­pun unui maldăr de file bătute la maşină, răspândite pe pianul sa­lonului. Roluri, roluri multe, re­plici, suspine, glume, vorbe mă­runte tapate la Remington, cu ajutorul cărora oamenii se mint singuri, se entuziasmează, râd şi plâng la teatru. Un superb şal an­daluz îşi întinde franjurile-i lungi, trandafirii violent coloraţi, peste negrul sticlos al pianului. Mobilă puţină, tapiserie de culoa­rea pelinului veşted. Un Vla­minck, o schiţă graţioasă sem­nată de Marie Laurencin şi ală­turi în bibliotecă, discret în to­nuri, o femeie de Van Dongen, cu respectivul ogar sgribulit ală­turi. VECHEA GARDĂ Fotografii puţine. Bulfinsky priveşte marţial companiile de cărţi, aliniate în uniforme staco­jii, albastre şi verzui, pentru in­specţia mea venită pe neaştep­tate. Francezii sunt prezenţi toţi. Clasicii mai la o parte. Moderni­ştii grupaţi mai în faţă, cu filele involte la rădăcina cărţilor, de frământată pasiune literară. Intre medalii vechi, luciri de chihlibar şi mărunte bibelouri de porţelan, fotografia maestrului Ion Manolescu, cu lumini stinse Un bloc pretenţios, cu multiple intrări şi o sumedenie de firme comerciale, birouri, întreprinderi, oameni de afaceri. In dosul uşi­lor scunde, pe culoarele strâmte ale acestei case tipice de speculă, se agită o lume pestriţă, lacomă, de afacerişti grăbiţi. Curieri a­­leargă—soneriile sbârnâie prin toate etajele în timp ce ascenso­rul îngust ca o celulă închiziţio­­nată, urcă indiferent la chemările nervoase, agitate luminos în nas­turii butoanelor. SULA ARTEI pe chipu-i ascetic. — Ii păstrez o mare admiraţie, îmi spune Gica Zaharia, mi-a fost profesor la conservator. Lângă dânsul şi lângă ceilalţi „bătrâni" ai Naţionalului, am învăţat ce este cu adevărat teatrul. Pot spune că sunt şi eu una din „ve­chea gardă". Reporterul din mine se svârco­­leşte în prada patimei indiscre­ţiei. Dar, las să treacă acest mo­ment propice confesiunilor tea­trale. In fond, acest reportaj în­chinat unei zile din viaţa unui actor, nu trebuie să aibe aproape nici o legătură cu teatrul, pentru a scăpa de platitudine. A FI SAU A NU FI... DIRECTOARE — Munciţi desigur mult?­­— In ultima vreme, foarte mult. Repetiţii şi studii de piese. Apoi plictiseli mărunte... Ca în­­tr’un moment teatral, telefonul sună, aducând în receptor vocea dogită a unui perceptor-şef de culoare, care cere prozaic nu ştiu ce resturi băneşti. — Meseria de directoare de teatru e foarte obositoare. La „teatrul nostru“ suntem patru directori şi tot nu reuşim să pri­didim. Sunt atâtea taxe, regula­mente, decizii, legi, paragrafe, toate pentru teatru, încât nu e de mirare că directorii unor ase­menea instituţii, găsesc atât de puţin timp pentru a-şi asorta un repertoriu. — Cred că tocmai aceasta a fost problema care v-aţi pus-o, atunci când aţi hotărît să vă des­chideţi un teatru. — Aceasta şi altele. In primul rând am vrut să aducem ceva nou, regenerator. Un suflu proas­păt de artă în comercializarea a­­cerbă ce se făcea cu teatrele şi cu actorii. Sunt încântată să-ţi spun că aproape am reuşit. Mo­dul în care publicul a primit „Scadenţa dragostei“ este o do­vadă că gustul pentru teatrul Ne aflăm iarăşi în periculosul domeniu profesional. In definitiv ce interesează în mod deosebit pe cetitor, este de a pătrunde îm­preună cu efracţionistul redactor respectiv, în tainiţele vieţii parti­culare a vedetelor lui iubite. Dar aici nu e nimic de ascuns. Totul e luminos ca şi chipul blond al Eugeniei Zaharia, care-şi plimbă — Aveţi o mare pasiune în viaţă ? întrebarea a ţâşnit direct şi ar putea fi interpretată în mii de feluri, dar Gica răspunde repede, veselă că se poate destăinui: — Oh! da, marea... n’am vă­zut-o de doi ani. Deabia aştept vara. Va fi o revedere tandră, căci ne cunoaştem demult. Eu sunt din Constanţa, acolo am co­pilărit, acolo am visat dealungul digului, privind stelele şi păl­muind ţânţarii. — Aveţi melancolii... — Degeaba sunt eu romanţi­oasa Coana Joiţica? Dinţii Gichei Zaharia se des­chid într’un surâs cu sem­nul de exclamaţie al strungăreţei la mijloc. CONSPIRATORII CAFELEI Inevitabila cafea soseşte fume­gând triumfal, cu toate aromele calităţii veritabile prezente. O bem cu aere de contrabandişti. — Mi-a adus-o un frate al meu, ofiţer de marină la Con­stanţa. — Spuneaţi că sunteţi o bur­gheză şi iată, spiritul aventurii e prezent în familie. — Fugi dom’le, fratele meu e ofiţer cu artileria, adevărat nu a pierit cu desăvâr­şire, iar moda farselor şi a revis­telor nu va domni cât lumea, silueta-i înaltă prin odaie. — Cu mine ai nimerit-o cam rău, deoarece în afară de munca mea şi de satisfacţiile scenei, sunt cea mai plată burgheză. Mă scol foarte de dimineaţă, pe la 6—7... citesc, învăţ fac gimnastică... Caut să nu mă supăr şi sper să trăiesc aşa o sută de ani. Telefonul sună din nou. De astădată e vorba de Administra­torul financiar, care sesizat de controlorul-şef al culorii, cere nu ştiu ce relaţii, cu aceiaşi voce profesional dorită. , Urmează ample explicaţiuni de ambele părţi, după care se în­cheie un armistiţiu. DESPRE CINEMA Şl ALTELE IN LEGĂTU­RĂ CU EL Răsfoesc un ziar îngăitănat în chenarele reclamelor cinemato­grafice. — Vă duceţi la cinematograf? — Adesea. Am rămas entuz­i­­asmată de un film recent „In­termezzo“. Dacă s’ar putea face şi la noi, măcar pe jumătate...­ pe sfert... aşi fi atât de fericită. — Se spune că sunteţi un pic interesată, deoarece jucaţi urlul din rolurile principale în ,,Noap­tea furtunoasă“, primul film ro­mânesc realizat cu concursul sta­tului. — Nu ştiu precis dacă voi ju­ca. Repetiţiile cu „Şcoala Coco­telor" m’au făcut cu totul indis­ponibilă. Asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea să joc. Am toată în­crederea că datorită regizorului Jean Georg­escu, filmul va fi o măreaţă reuşită. — Credeţi într’o producţie ro­mânească organizată? — De ce nu, dacă oficialitatea şi iniţiativa particulară vor ac­cepta să colaboreze. TOATE LUCRURILE AU UN SFÂRŞIT Timpul s’a strecurat furiş, tră­gând după el minutarele. Gica sa pregăteşte să plece la teatru. — Aşi vrea să mă îngraş... fac chiar tot ce îmi este posibil. — Cu vremurile astea e cam greu, mai ales dacă mâncaţi la restaurant“ — Cine ţi-a spus asta. Mănânc acasă şi îmi gătesc singură. Crezi oare că la Constanţa mi-am pier­­dut vremea numai cu visarea dealungul digurilor? Scoborând împreună în camera liftului. Prin etajele firmelor co­merciale, telefoanele sbârnâie. Prin pereţii subţiri se aud strigăt şi oferte, reproşuri, chemări. Ne despărţim în stradă. Cine ar putea recunoaşte oare at femeia aceasta înaltă, cu fular­ul trecut până în liziera genelor,­­ S vaporoasa coana Jolţiva, plecată la­ întâlnire vinovată cu Conu Făni­­că Tipătescu, prefectul judeţului. Ştefan Mengoni Cu Eugenia Zaharia la confidente­­ = şi coana Joitica la cafea =­ DESPRE EUGENIA ZAHARIA BURGHEZA ROMANŢIOASA COANA JOITICA EUGENIA ZAHARIA J»RAMPA* PÂIRÂPA VOCTOISO Revistă în două acte și 40 (??) de tablouri la teatrul In totalul ei, o revistă submediocră, săltată de câteva scene, care i-au salvat căderea. Ca o antiteză a pomposului titlu, „Parada Victoriei", montarea e de o sărăcie lucie ; tablourile se succed înghesuite de penel, uni­form litografiate pe stămburi. Pentru un teatru de prestigiu şi de masive încasări cum e Alhambra, economisirea fastului marchează o scădere şi a nivelului şi a acţiunilor întreprinderii, mai ales când spectacolul se prezintă şubred. Textul, lipsit de omogeneitatea inspiraţiei — împeticit din diver­sele colaborări — excelează în truvaiuri răsuflate, în peroraţii de ef­­tin patriotism şi în obscenităţi, nepermise nici chiar sălilor de mâna a şaptea. Scheciul Sabotaj economic, cu accentuatele „căpăţâni" şi cu za­hărul cubic „în colţuri”, poante rimate ca „îmi dă braţu, găinaţii" pot face deliciul unui public de cinematograf din suburbane. Când etalezi un titlu ca „Parada Victoriei’' care cuprinde în el un singur şi mare înţeles, amintitor de jertfe şi de bravuri, acope­rirea pornografiilor de mai sus cu acest titlu, constitue o ofensă de neertat. Parcurgând revista în toată lungimea ei, subliniez următoarele scheciuri şi cupletele lor de bază : „Romulus şi Remus”, „Biciclista", „Comandanta”, „Mai stai tramvai” şi „Amor sovietic", care se de­taşează din punct de vedere calitativ de loturile producţiei ver­bale , restul, ciupeli din vecini, însăilări de umplutură, îndrăzneli amorale şi larmă demodată. Ofer câteva mostre. In „Venim cu flori din Cernăuţi şi Chişinăiu” ni se prezintă tri­colorul românesc tăiat în bluze şi în pantalonaşi pe goliciunea coristelor, în tabloul „In cantonament" ostaşii vitejiilor române sunt îmbrăcaţi ca de bal şi în plus, cântăreţi de operetă ; „Sfinţii lui Stalin" lung şi vulgar ; Procesul La Fayette-Sora”, picant In parte, e salvat în deşirarea lui de Mia Apostolescu ; „Să nu te mai aud vioară", o prezentare cu totul falsă a românului refugiat care bea ca să-şi uite soarta şi care sfârşeşte prin a spune : „Cârciuma mi-e casa". (Nu cârciuma, stimate domnule autor, ci lupta e casa aces­tui frate al nostru, lupta pentru căminul lui de departe); în „Buco­lica modernă” cei trei fauni deghizaţi în urşi, se întrec în tumbe şi echilibristică printre decolteurile de chembrică ale zeiţelor din ba­let ; în „Cârpaciul” se filozofează pe versuri de duzină în ritmul sal­vator a patru ciocane, iar în tabloul final „Nu uita că eşti român” retorismul patriotic, amplificat de uniforme şi costume naţionale, culminează într'un cor de mântuială. Ultimul accent al orhestrei cade ca un : Quod erat demonstran­dum". Păcat de talentul interpreţilor care îşi prăfie eforturile în tot acest conglomerat de scene. Menţionez, cu aplauze din plin, pe cele două vedete : Mia Aposto­lescu şi Mia Steriade; iar dinspre partea bărbătească, pe Marcel Angelescu. Comicul Groner, care nu poate fi trecut cu vederea, mi-a făcut impresia unui plictisit, în tot ce a jucat. Claritatea cu care spune cupletul — incontestabila d-sale calitate — lâncezește de la o vreme, parcă, în prelungirea unui căscat. Linia muzicală a spectacolului din punct de vedere al ine­ditului, slabă. Iar conducerea orhestrei sa resimţit de lipsa dela pupitru a d-lui Dendrino. In încheere, trebue să relev că revista are şi o minunată crea­ţie, datorită maestrului de balet Siomin, unul dintre colaboratorii fără stilou : Pantomima de factură mikeymousiană, „Nunta la pitici". Fantezia aceasta coreografică, din toată revista, ca singură crapă de spirit, poate, graţie faptului că nu e... vorbită. GEORGE ANONIMU a ■a a a

Next