Rampa, ianuarie 1942 (Anul 2, nr. 6-9)

1942-01-04 / nr. 6

Anul îl l\!o. 6 IO psimSme 1© LI TEATRALA*« CIMCMATOGRAFICX Director: GEORGE GREGORIAN Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I TELEFOANE; Redacţia : 4.47.69 Administraţia : 5.44.94­ ­*» aa *»■ — ■ ..... ABONAMENTE : 300 lei particulari 1000 lei instituţii 5000 lei abonamente cu publi­citate D­ acă ne uităm bine, toată Poetica lui Aristotel nu face la capi­tolul teatrului cât două cuvinte pe care un oarecare prinţ le spune unui actor. Lăsând la o parte făptui că Aristotel nu ne spune nimin­c despre comedie (şi aceasta fie din pricină că frag­mentul s'a pierdut, fie mai ales fiindcă Aristotel moare (322 în. Hr.) când Menandru, fondatorul comediei de moravuri, nu avea mai mult de 20 de ani, totul se reduce la câteva platitudini esteto-pe­­dagogice despre „imitaţie", „unităţi", „purg­aţia" prin artă, care azi ne fac să adormim pe picioare. Recunosc valoarea în timp, şi nu cred că-i politicos să polemi­zez cu Aristotel... Dar tot în timp a scris şi Shakespeare, numai că atât teatrul, cât şi teoria sa despre teatru, sunt de azi, pe când ce­lelalte foarte de demult... In Hamlet nu pricepem un lucru : de ce, după ce Actorul Prim spune tirada Hecubei, Hamlet se dedă la un întreg monolog în care-1 preamăreşte pentru chipul „simţit" în care a jucat o durere aşa de streină de el ; iar apoi, când acelaş actor este pe punctul să joace Omorul lui Gonzago, acelaş prinţ îi face o straşnică morală, îl invită „să nu zbiere, fiindcă altfel punea mai bine pe crainicul orașului", să nu tae aerul cu mâinile, ca o moară de vânt", — cu un cuvânt, să nu joace pentru galerie. Ce-a intervenit, ca un actor ideal cinci minute mai înainte, să fie așa de detestabil, după ? A intervenit una din multele negli­jente ale genialului Will. Teatrul său avea un teatru rival (Com­pania Lordului Admiral). La acest teatru excela un mare cabotin, Edward Alleyn, rivalul lui Burbadge, creatorul lui Hamlet. Acest Alleyn e actorul „cu o perucă mare cât o clae de fân" şi cu „o pădure de pene", denunțat. Fiindcă el se purta așa. Dar batjocorindu-l, intempestivul Shakespeare uita că o face în persoana aceluiaș actor pe care cinci minute înainte îl elogiase ! Shakespeare — spun criticii — avea o detestabilă părere de­spre inteligența critică a publicului său. De aceia nu se obosea nici măcar să corecteze scăpări care au rămas de pomină. Să-l iertăm şi de data aceasta , mai ales că ieşirea lui dezor­donată împotriva lui Alleyn i-a prilejuit cea mai bună definiţie a teatrului. „Căci orice trece măsura —spune Hamlet, Actorului Prim — iese din slujba actorului, al cărui rost a fost şi este: să pună Na­turei oglinda în faţă, să arate virtuţei propriile ei trăsături, ticălo-­­şiei, icoana ei adevărată, vremei ş­i moravurilor, chipul şi asemă­narea". Cu aerul că dă numai o definiţie a artei actoriceşti, Shakes­peare acoperă cu aceste cuvinte tot câmpul dramei. Că teatrul e o icoană a Naturei ne-o mai spusese şi Aristotel, deşi nu aşa de frumos. Dar Shakespeare mai are un cuvânt: chipul di asemănarea vremei. La aşa ceva Aristotel nu se gândise, fiindcă la vremea aceia — cum am spus — Menandru nu debutase încă. Shakespeare nu din pricina lui Menandru (fiindcă nici dânsul nu-l cunoştea), dar fiindcă era Shakespeare, defineşte natura, şi epuizează sensul dramei cu acest adaos. De­ la dânsul, cât timp va fi teatru, drama va­ însemna: a) icoană a naturei; b) icoană a vre­mei. E puţin în aparenţă, e tot în fond. Luaţi toată drama univer­sală şi o veţi vedea înşiruiindu-se, în creaţie şi valoare, pe această dublă linie : Teatru intemporal, care este expresia naturii omeneşti, şi prin aceasta: creaţie, poezie. Teatru temporal, care este simplă imitaţie a vremei, o fotogra­fie de ocazie. Elizabetanii, cu un sens nou al omului­, dăruit de Renaştere, ne-au dat, în frunte cu Shakespeare, teatru - expresie. Superficialii autori ai comediei de moravuri din sec. 17, în frunte cu Congreve, (şi după el Sheridan, în veacul 18) ne-au dat fotografia unei lumi de salon care a fost. In vremea noastră Dumas-Fiul, cu­ bulevardier sentimentalism pentru cocota virtuoasă, ne-a dat teatru-fotografie. Ibsen, Strind­berg : teatru-expresie, sens perenial al omului modern. La fel convenţionalul Arthur Pinero, faţă de Oscar Wilde ; So­merset Maugham, faţă de adâncul Bernard Shaw , St. John Ervine, Coward, Milne, faţă de Claudel, Andreev, Toller, Synge sau Piran­dello. Urmăriţi pe linia aceasta teatrul contemporan, şi-l veţi înţe­lege mai bine. Datorită lui Shakespeare ! In porumbişte de I. GR. PERIEŢEANU Mi-aminte : seara-aceia ru­ginie, Viselnicul huceag de păpuşoi, Ce’n mreajă-i ne ’nşfăcă pe amândoi. Foşnind uşor câmpeana-i melodie. — Te strecurai printre strujeni, mlădie, Purtând catrinţă şi sovon de foi; Iar bulgării, sub paşii tăi vioi, Se prefăcea în fulg de păpădie. — Când, puse frâu colindului sprinţar Un trunchiu de floarea-soa­relui, jitar Cu brâu ţepos şi cuşma ’nvâlvorată. Tustrei căzurăm în tarla, brăţiş Şi n’am să uit, sburdalnică ,surată, Nici când, răsvala noastră din frunziş. ­ Cele două teatre - BERNARD SHAW de DRAGOŞ PROTOPOPESCU despre felul Adevăruri Ziariştii în lipsă de subiecte, nu-mi dau răgaz cu interviewurile. Sunt, întrebat: cum îmi scriu pie­sele ? Cu styloul şi stenografie, domnilor! Le scriu cum îmi vin în minte dar lucrez în anumite ore,­ şi numai într’un anumit timp, între micul dejun şi prânz. Atât. Dime înţeles n’am ,,favorite" prin­tre piesele mele,. Doar nu sunt căi de curse ! N’am vreme să-mi mai bat capul cu ele, odată sfârşite şi lansate. Piesele mele încep în­ treizeci şi şase de feluri. Se întâmplă să mă aşez la masa de lucru fără să am vreo idee în cap, deşi trebue nea­părat să scriu o piesă. Ideile vin, însă, repede şi piesa se încropeşte, admirabil chiar. Cu o singură con­diţie : să nu abordez un subiect antipatic şi să nu brodez pe o ca­nava artificială. Cele mai multe din piesele mele naturale au ca punct de plecare o situaţie dramatică. Iar piesa n­u-i decât un mijloc de desfăşurare. Altfel Discipolul Diavolului s’a desvolt­at, în jurul unei situaţii. La fel : Pygmalion şi Cealaltă insulă a lui John Bull. Dar James Barrie a descoperit imediat că atunci când intru în miezul intrigii, am lăsa­t, situaţia la o pa­rte : a dispărut, sărmana între culise... Vin apoi piesele „a these”. Iată : Back to Methuselah pune în acţiu­ne ideia că felul nostru de ,a fi este influenţat nu de propria noa­stră experienţă dar de ceea ce au­zim şi că viaţa nu-i atât de lungă ca s’o luăm în serios. Timpul ce-mi este necesar ca să scriu o piesă depinde de lungime şi de complicaţia organizării sce­nice. Şi deasemeni de calitatea lu­crării. Lungimea la modă pentru o piesă destinată celor mai scumpe fotoliuri de la „West End” este de 18.000 cuvinte. Piesele scrise pentru un auditoriu ideal, pentru staturi plătite­­ shilling şi pentru galerie sunt cu o treime şi chiar cu o ju­mătate mai lungi. Foticularii cari întrebuinţează fraze meşteşugite, dar care nu se obosesc să gândească, pot scrie zilnic mii de cuvinte, ajutându-se mai mult sau mai puţin cu bău­tura. Eu­ nu scriu în medie decât o mie de cuvinte, dar trebue să le gândesc pe toate. Au fost autori ca Balzac, sau Händel când a com­pus „Messiah”, cari odată ce s’au aşezat la lucru, n’au pregetat zi şi noapte până n’au terminat lucra­rea începută, ţinându-se trez­i cu­­ajutorul cafelei. In felul acesta, un autor dramatic ambiţios ar putea sfârşi o piesă în cincisprezece zile. Au existat autori cari au scris piese de cinci şilingi actul şi cari au terminat pe cel de al cincilea în timp ce se juca al patrulea... Pot scrie cu uşurinţă dialogul unei piese lungi în timp de două luni, dacă mă ţin de treabă, dar pot întârzia tot atât timp, şi poate chiar mai mult, ca să fixez dispo­ziţiun­ile scenice — ceea ce este o adevărată corvoadă. Aş prefera să scriu în întregime dialogul lui Hamlet decât să hotărăsc în care parte a scenei trebue să intre fan­toma regelui, sau să calculez timpul necesar Ofeliei ca să-şi schimbe rochia... Primul text al pieselor mele este obiectul unei lungi revizuiri. Am o conştiinţă artistică, care mă împiedică să pără­sesc lucrul până când nu-mi dau seama că este de calitatea cea mai bună ce-o pot prezenta. Pe de altă parte, nicio­dată nu scriu de prisos, astfel ca să fiu nevoit, să ciopârţesc o treime din piesă ca să se poată menţine. Publicarea sau reprezentarea uneia din piesele mele în felul în care au apărut piesele lui Shakes­peare, în prima lor ediţie, m’ar face să căpiez. Dar admit, fără­ ezitare, că Shakespeare avea, drep­tate să gândească că e mai util să scrie Macbeth decât să revadă Hamlet... Numai, iată, Shakespeare e­ra un vulcan din care piesele ţâşneau ca lava. Eu, în comparaţie cu el, sunt o fată bătrână foarte meticuloasă. Unul din ultimele mele volume DOMNULE DIRECTOR, u­­rmăresc cu viu interes seria de articole despre „Români­zarea Teatrului Naţional”. Aceste articole, semnate de oameni com­petenţi ca d-nii J. Valtean, I. Gr. Perieţeanu şi Corneliu Moldovanu, aduc preţioase lumini in chestiuni de istorie culturală, pe care noi, umilii cititori ai eminenţilor foşti directori ai Teatrului Naţional, n’avem de unde să le cunoaştem. In ultimul număr al „Rampei” d. Corneliu Moldovanu publică in­teresante contribuţii privitoare la literatura şi teatrul românesc. Aş fi fericit dacă, prin intermediul „Rampei”, distinsul om de teatru care este d. Mol­do­vanat ne-ar putea lămuri în trei chestiuni pe cari le ridică. Scrie domnia-sa. „Comedia lui Ronetti - Roman „MANASSE a cunoscut mari suc­cese pe scenele străine". Ar putea d. Corneliu Moldovanu să ne informeze pe ce scene străi­ne s’a jucat „Mn,nasse’’ şi la ce epocă ? !). Corneliu Moldovanu mai scrie: „Patima roşie” a d-lui M. Sorbul a cules totuşi puţine aplauze pe scenele străine, deoarece interpreţii n’au fost la înălţimea textului”. Ne-ar putea informa autorul „Purgatoriului” pe ce scene străine s’a jucat „Patima roşie’’ şi cari au fost acei interpreţi mediocri ? Dar d. Moldovanu mai ridică şi o chestie mai amplă : aceia a in­feriorităţii dramaturgiei noastre, faţă de literatura propriu zisă. Scrie d. Modovanu : „Dacă poezia, nuvela şi romanul românesc stau pe un plan mondial, dramaturgia noastră e abia la înce­puturile ei; lucrările noastre tea­trale sunt bune pentru consumaţia internă, nu pot trece frontiera, nu rezistă la export". „Care sunt capodoperele drama­tice româneşti care au cules lauri pe scenele europene ?” D. Moldovanu are dreptate în ceia ce priveşte teatrul nostru ca marfă de export. II întrebăm însă care este poetul, nuvelistul, roman­cierul român care stă pe „un plan mondial’’, adică are o circulaţie universală, aşa cum nu au drama­turgii români ? Punem aceste întrebări nu din­­tr’un spirit de polemică — ano­nimatul nostru nu ne-ar permite­­ să ne măsurmă cu scriitori de ta­lia d-lui C. M. — dar , numai din cuprinde două prefeţe şi trei piese. Când cititorul oboseşte să citească, piesele, scrise Ca să amuze, poate citi prefeţele ca să-şi a­scuţească spiritul. Inmănuncherea prefeţei-pamflet cu o piesă, este­ o tradiţie clasică în literatura engleză, dar nimeni nu a practica­t-o ca, mine. Singura plic­tiseală este că proştii cari igno­rează această tradiţie şi cari nu citesc numai operile mele dar nu citesc nimic, cred că prefeţele ex­plică piesele şi că piesele ar fi incomplecte fără prefeţe. Fireşte, ele sunt lucrări absolut indepen­dente. Am debutat cu române. Mulţi s’au mirat că n’am mai scris pe acest s tă­rîm. Credeţi că cineva care-i în stare să scrie o piesă mai poate să se coboare la o muncă aşa de facilă? Oricine poate scrie ro­mane, dar ceea ce-i mai rău este că aproape toată himen scrie. Poate când voiu fi depăşit nouă­zeci de ani, mă voiu lenevi ,şi mă voiu reîntoarce la­­acest­ gen... ’ Va fi un amuzament’ parti11 fri­mea copilărie. G. B. Shaw dorul de a fi informaţi de oameni mai bine informaţi ca, noi. UN CITITOR Am,­arar dat adăpost rândurilor de mai, sus in aşteptarea lămuriri­lor pe, care, suntem siguri că d. Corneliu­ Moldovanu, colaboratorul nostru, nu va întârzia să le, furni­zeze. Discuţia continuă să răm­âie deschisă. De la teatru la literatură de NICOLAE ROŞU CU (A­n om, de teatru făcea dăună­­zi constatarea că nu avem cititori de literatură drama­tică­, dar In schimb, sunt foarte mulţi spectatori. Şi autorul care scria aceste rânduri, pleca de la cazul lui Shakespeare. Iată în­­tr'adevăr o problemă delicată pen­tru nivelul intelectual al aşa zişi­­lor oameni culţi. Fulguranta imaginaţie a drama­turgului englez aduce pe scenă tot ce poate reflecta fiinţa omenească, de la instinctele şi pornirile vulgare ale omului, de rând până la cea mai înaltă preocupare filosofică, întreaga gamă a sensibilităţii şi a fanteziei este pusă la contribuţie. Spectaculosul colosal şi dinamic, schimbarea precipitată a tablouri­­lor flagelează mintea omenească, crispează atenţia, biciueşte cu sa­dism, simţurile noastre învălmăşi­te în această halucinantă, prezen­tare a dramelor de conştiinţă mo­rală. Adăugaţi la aceasta contri­buţia fiecărui actor în parte, d­­ epuizarea completă a resurselor sale temper­am­ent­ale, cu punerea­ în evidenţă a personalităţii, pen­tru a obţine maxim,nm de efect, in­­tr'o sforţare de m­aximă, creaţie, şi vom avea spectacolul desăvârşit al dramaturgului perfect. Şi pentru că, discuţia a plecat de la Shakes­peare, treime să recunoaştem, că înşişi, spectatorii obişnuiţi vor fi nevoiţi să vadă de două sau de trei ori acelaş spectacol pentru a încerca să-l pătrundă. De fiecare dată vor descoperi ceva nou, ceva re lr-a scăpat din vedere. Cu deosebire Hamlet, Mac­beth şi Hegele Lear, d­un această problemă, a insuficienţei de a fi cunoscute numeai printr'un singur spectacol. Gândiţi-vă , însă la numeroasele piedici ale aceluia care ■ in loc să se, ducă la teatru, ar citi acasă o­­pera dram­atică. Unde este actorul, unde este senin, şi s­pectacolul în sine? Iată întrebări, pe care nu le rezolvă în nici un chip lectura. In teatrul liber, unde efortul odoru­lui se reduce la tendinţa de a smulge efecte inedite, şi puternice, unde textul, este, simplu şi adulte­ra­t de fapte comune, lectura este (Continuare în part. 2-a) fie c lei cum își scrie piesele Împletite cu paradoxe și humor tBBBflflflflBBBBflBBBBnBflBKHBsnsiflMBBBBBBiHKSBa Iarăși „Românizarea Teatrului Național“ Un cititor ne rele rânduri , trimite următ­oa- FiP pi N*: ; - ■ • a I - Irénne Sharaff, celebra dansatoare americană ca „Regină a mantelor“ In baletul „­focul de cărți“ Duminică 4 Ianuarie 1942 aawMwwMwwiaaaaaAnftftwaaaAaaaftaaaaMM niwwvwwînrwwwwMVMwwwwvwwwwwsw Şcoala superioară de croitorie şi mode — D. THEODORESCU — Cursuri de perfecţionare şi de înaltă cul­tură profesională în arta îmbrăcămintei. Bucureşti I. Str. Sf. Constantin Nr. 29. Telefon 3.27.01 Se anunţă începerea noilor cursuri pentru sesiunea 11-a 1941/42 pe ziua de 10 Ianuarie 1942, la toate secţiunile: Croitorie de dame, Mode & Flori, Lingerie, Croitorie bărbă­tească civilă, uniforme militare, hăinuţe de copii etc. Înscrierile se primesc zilnic până la complectarea locurilor libere. Prospect și informațiuni se trimit gratuit la cerere.

Next