Rampa, februarie 1942 (Anul 2, nr. 10-13)

1942-02-01 / nr. 10

Anul II No. 10 jgODIAŢIdffir \Ps Firetul La sB TEATRALA*» CINEMATOGRAFICĂ Director: GEORGE GREGORIAN Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I TELEFOANE: Redacţia : 4.47.60 Administraţia : 5.44.94 ABONAMENTE : Duminică 1 Februarie 1942 300 lei particulari 1000 lei instituţii 5000 lei abonamente cu publi­citate AAOTT DE PESTI 100 ANI IN SERVICIUL VINICULTURE!­AA VINURI DE CLASA MOTT-MONOPOL SAMPANIE de RASA* MOTT-MUSCATEL ACTORI ŞI DIRECTORI­­ de VICTOR ION POPA ncercam aseară cu Doamna Bulandra sa facem distribuţia u­­nei piese. Nu ne puteam hotărî cui i s'ar putea Încredinţa un anume rol, deşi trecusem cu căutarea printre toţi actorii cari se apropiau de cerinţele personajului. la preajma noastră erau şi alţi actori. La fel cu noi erau deasemeni nesiguri în propunerile lor. Şi astfel, până la urmă, fiind toţi de părere că n'am găsit încă interpretul potrivit, discuţia s’a a­­mânat în aşteptarea unei inspiraţii mai fericite. După câteva clipe, un actor tânăr mă ia deoparte: — „Eu n’aş putea să joc rolul? — „Nu cred”, i-am răspuns. — „Şi totuşi" a replicat el „nu văd dece n’aş putea să joc eu, ai!, un rol pe care l-a jucat — şi cu succes! — Mihai Pope­scu, a­­cum zece ani!”. — „Poate tocmai pentru acest motiv", i-am întors. „Mai întâi e greu de admis ca dumneata să joci, alături de D-na Bulandra, un rol pe care Mihai Popescu l-a jucat alături de Mara Ventura. Şi-apoi, dacă dumneata poţi râvni azi la rolurile pe care le joacă Mihai Popescu, nu cred că eşti îndreptăţit a le cere şi pe a­­celea de acum zece ani, când el însuşi nu mai are dreptul să le pretin­dă. Ori, poate, greşesc eu?". — „Nu" a zis el încet. „Mihai Popescu nu mai poate juca astăzi rolul...." Şi cu asta vorb­­ea noastră s’a încheiat, lămurimdu-se neted pozi­­ţiîîs noastre, ale amândorora. Jumătate jignit, jumătate mirat, zâmbetul tânărului actor era ca o protestare împotriva nedreptăţii, când ne-am despărţit. # întâmplarea aceasta măruntă şi care se repetă de zeci şi zeci de ori în v­aţa tăinuită a teatrelor, nu-i lipsită de tragic, cum nu-i lipsită de comic. Regretatul Ion Morţun a jinduit toată viaţa lui — şi s'a socotit un mare nedreptăţit fiindcă nu i s’a dat — să joace pe Hamlet. Ion Pe­­trsscu visa la savanţi şi oameni subţiri, plângându-se că Nottara — „bizantinul”, cum îi zicea — îi luase toate rolurile potrivite. Mai este nevoe să adaug cât lupta Grigore Vasilu, pe vremea când nu era încă Birlic, să mă convingă că el trebue să joace măcar un amorez, să-mi dovedească anume ce poate şi ce virtuţi actoriceşti îi ignorez? Cazul lui Romano, actorul care nu voia să joace decât servitori, rămâne ori­cum, unic. Dar vezi, omuleţul acesta a ghicit devreme că, sub toate asprimile şi ciudăţeniile lui Alexandru Davilla, se ascunde un director de teatru. Iar asta înseamnă nevoia a folosi pe fiecare ac­tor cât mai bine, cât mai drept, pentru ca maşinăria spectacolului să nu scârţâe şi să nu se frângă în mersul pentru care este încropită. — „De ce să fii prost într’un rol de rege, când poţi să fii de­săvârşit într’un servitor?", lată întrebarea cu care Daviila l-a câştigat pe Romano celor mai buni vaieţi ce s’au văzut în teatrul nostru. Cu schimbările de cuviinţă, oare întrebarea aceasta n’ar trebui să-şi aibă răsunetul meritat, în orice inimă de actor? Drumul Teatru­lui n’ar suferi nimic de pe urma ei. In schimb n'ar mai suferi zadar­nic nici atâţia şi atâţia actori, în cari veleităţile au crescut mai sus de puterile proprii. έ iBaaaaaam . SECRETUL Tony Bulandra continuă să fie cel m­ai tânăr „june prim” din tea­trul nostru. Se ştie că admirabilul interpret al lui Kean are 61 de zili. Dar el îşi poartă vârsta cu o melancolie încă virilă; suntem siguri că pe undeva prin pensioa­­nele neinformate, visuri se ţes şi se destramă în jurul frumosului şi elegantului Tony aşa cum se ţemeau şi prin... 1900. . — Care o fi secretul ? întreba Seunăzi la „Soţul ideal” un actor foarte tânăr pe un coleg al său mai bătrân. — Eu nu-l cunosc, dragă, îi răs­punse acesta, că de -aş fi ştiut îl vindeam până astăzi... coanei Lu­­ci est. ADEVĂR ZIC VOUĂ 41 8-am adresat lui Ion Ianco- To­vescu la Nestor. — Maestre, dă-mi un cancan pentru rubrica „Pe şoptite”. Ion lancovescu a exclamat din­­tr'odată : — Stai! Iţi dau una genială ! Dar poetul Ciurezu care era pe alături Ta întrerupt — Genială, ca genială — numai Să fie adevărată ! CONTINUARE Dar Ion lancovescu nu s-a des­curajat. A schimbat repede su­biectul şi a început un monolog care fără să fie al lui Hamlet sau al lui Figaro merită onoarea in­serţiei la această rubrică. — Nu-mi plac actorii care in loc să creeze viaţă în teatru, fac tea­tru în viaţă. Iată bunăoară am un tânăr co­leg în ale scenei care în loc să stăruie pentru a juca pe Armand Duval la Naţional (După „Marşul Nupţial” totul e posibil !) joacă piesa lui Dumas fiul... în viaţa de toate zilele. . Drama cea veridică s’a desfăşu­rat după calapodul literar. Notez doar câteva mici deose­biri. Rolul tatălui e jucat de astă dată de un respectabil personaj cu barba colilie. Iar „Dama cu ca­melii” n’are ftizie dar are în schimb temperament. Fireşte n’a murit nimeni , „transcriere” pen­tru Bucureşti". Dacă aveţi oarecare flair în ce­­ea ce priveşte culisele bucureştene puteţi uşor ghici numele persona­giilor veritabile. Ion Iancovescu le-a spus fără nici-o jenă. Noi însă suntem mai perfizi şi mai pru­denţi. NICI­ODATĂ NU E PREA TÂRZIU o frumoasă artistă de la Na­­­­ţional, plictisită de hârftelile presei, s-a decis să-şi schimbe meseria. Teatrul de revistă nu prea are presă bună. „Rampa" chiar, prin pana directorului ei d. George Gregorian a subliniat erorile ge­nului şi în deosebi drumul greşit pe care l-ar fi apucat. Intervenţia mea de vechi „revistagiu" (ter­menul o fi vulgar dar este pro­priu) nu poate fi decât... în apă­rare. E drept că sunt în treaba asta unțel nepoftit. Rostul nostru este să oferim material de judecată critică şi nu... explicaţii. Câte­odată însă lămuririle sunt indis­pensabile şi am impresia că tea­trul de revistă trece printr’un moment în care, aceia care au colaborat direct sau indirect la prosperitatea lui se simt datori să arate ce este, ce a fost şi ce tre­buie să fie arta la temelia căreia au cheltuit osteneală... dacă nu talent. Nu e de mirare deci că punând la contribuţie slabele mele mijloace de condeiu am sărit în apărarea glorioasei odrasle a d-lui Tănase nu din grija exclusivă de a salva din dezastrul general mu­zica ci cu gândul limpede al unei socoteli... totale. Reputaţia revi­stei a suferit în ultimul timp grave atingeri. S'a criticat textul, s'au numărat dinţii baletistelor, s'a înjurat decoratorul pentru ca până la urmă nici­ unul din cei care vin şi pleacă de pe scenă să nu scape nefortecat. Muzica nu putea fi exclusă din acest masacru. A plătit deci şi ea partea ei de vină, reală sau pre­supusă, la decadenţa genului. Fapt este că ne vine greu să despărţim din hârdăul de impre­caţii porţia care ne revine. După cum iarăşi nu ne vine de­loc uşor să ne resemnăm, odată (Continuare î­n pag. IV-a) E vorba să preia directoratul u­­nui personal de manichiureze şi de specialiste în aranjarea bucle­lor permanente, cu fierul şi cu apa. In acest scop, se spune, că a şi intrat în tratative cu patronul fri­zeriei Frascati. Muzică ușoară ................................................................................................. de GH. DENDRINO La Viena se află astăzi un vio­lonist român necunoscut ţării lui, fiindcă de 14 ani cutreeră Europa în lung şi lat dar n’a ajuns încă la noi. II chiamă Ştefan Onofrei , iar pentru tehnica lui şi feluritele jonglerii de arcuş şi de coarde, a fost supranumit,­­ în amintirea acelui faimos lăutar care uimise multe­ feţe princiare şi împără­teşti. — Buică. „Buika” al nostru cântă acum la „Wintergarten”. Acolo l-a găsit confratele Al. Gregorian, directo­rul ziarului „Sfarmă. Piatră”, care ne-a adus vestea şi primele date despre acest fenomen. Dar să lăsăm pe streini să vor­bească despre Buika : VÖLKISCHER BEOBACHTER. München 17 Februarie 1937. „Pe Podium-ul muzicii stă­­in tânăr brunet în costum naţional. Este BUIKA, violonistul celebru român. In călătoria sa prin Ger­mania este pentru prima dată la München, şi pentru specialiştii noştri este desigur om mare câş­tig. Este destul să-l auzi şi să te laşi prins de melodiile lui melan­colice şi delicate străbătute de căl­dura sudului, pentru ca să-l pui între marii violonişti concertişti ai timpului nostru. BRESLAUER NEUESTE NACH­RICHTEN, Konzertbaus, 2 Ianua­rie 1941. Dintre artiştii care formau aşa zisul cadru al programului trebue menţionat în primul rând BUIKA, un virtuos violonist român. Am făcut cunoştinţă pentru prima dată şi ecoul lăsat de el a fost puternic. Tânărul artist cântă me­lodii de cabaret. dar tocmai, ori­ginalitatea lui precum şi tehnica, desăvârşită pe care o posedă, îl definesc ca pe un artist pur. MAGDEBURGER • GENERALAN­ZEIGER, 19 Ianiiar 1911. ...Ţin talentat oaspe din Româ­nia întruchipează violonistul Buika. El cântă cu pasiune sudică iar in­strumentul său are un sunet rar. THALIA-THEATER ELBERFELD, Ianuarie 1941. Românul BUIKA, u­n virtuos vio­lonist de mare format. In faţa unei asemenea tehnice pentru care nu există nici un fel de greutate, stăm ca în faţa unei adevărate minuni. O VIOARA FERMECA­TA PE SCENA UNUI CABARET La Viena cântă cam de la înce­putul lui Decembrie un violonist original. Se afirmă ca un virtuos executant al lui Paganini, apoi cântă pe coarde duble pentru a termina cu o desăvârşită tehnică a degetaţiei. Când însă execută melodii de Schubert, este de o de­licateţe şi de o linişte, excepţio­nală. Omul care mânueşte acea­stă vioară, vine din sălile de con­cert, din cabinele radiofonice şi cântă, acuma pe parchet. Acest „parchet" este însă unul de sea­mă, poate cel mai important din Viena, şi prezenţa unui asemenea artist schimbă cu­ totul înţelesul de cabaret. Tânărul bucureştean ne-a divul­gat secretul că poate să cânte şi cu un păhărel de liqueur (iacă îl poartă peste coarde. BUIKA FARMECĂ NU­MAI PE CINCI COARDE Un Român brunet stă cu vioara lângă­ pian. Cântă Paganini cu măestrie, apoi „Am, Brunnen vor dem Tore" şi schimbă, poziţia de la prima la a şaptea ca o jucărie. Lumea lui nu este numai sala de concert ci şi cabaretul, îşi poate deci permite să­ lege un fir de păr­ de cal pe coarda lui D, şi fără, coarde să imite voci de ca­nari, cuc, măgari sau cai. „Sunt născut la Odessa la 1910 unde tatăl meu Vasile Onofrei se afla ca dirijor român. In 1918 m’am reîntors cu părinţii în Ro­mânia (la Chişinău în Basarabia). La­ vârsta de cinci ani am înce­put să cânt la vioară iar lecţiile le primeam de la vărul meu Ono­frei, care deveni profesor la con­servatorul de la Chişinău. In anul 1928 am concertat pentru prima oară în Danemarka şi de acolo în toată Europa. Profesorul meu de mai târziu a fost Dr. Karl Brück­ner, un suedez care conduse timp de mai mulţi ani clasa virtuoşilor de la conservatorul din Leipzig. Aş vrea să mai adaug că mulţi români au ajuns în Germania şi în alte ţări, nume de seamă da­torită muzical naţionale româ­neşti. Buică redivirus OMUL CARE CANTA cu un păhărel de liqueur pe coarde... Stefan Onofrei - un mare violonist român CÂTEVA RÂNDURI L­A ONOFREI DE i­f (Continuare în pag. ll­a) ■ ~¡««».ia»aaflat PREG/V1 I R I ȘTEFAN ONOFREI-BUIKA GONGUL A BĂTUT ODATĂ. MAI SUNT CÂTEVA MINUTE ȘI ÎNAINTE DE A INTRA IN SCENĂ, MICA BAI­ETISTĂ­­ȘI CORU TROLEAZA SANDALELE UM||i|f|AIWMkMIWUUWlAAAAn«WUMUUUMe<-'-»«»#W«M» mmmammmmmmmmmmmmmmmmxff. C irissi repertoriului nostru dramatic de MIRCEA DEM. RADULESCU e^m'am­ gândit întotdeauna la un TfM. Repertoriu dramatic, alcătuit în majoritate din piese românești. De ce, in repertoriile noastre dramatice, atâtea piese streine, bune pentru ai lor, de ce această anomalie de a se vedea jucate pe scenele teatrelor noastre, piese confecţionate anume în vederea unei reţete fructuoase şi a unui succes efemer ?... Avem un repertoriu dramatic original destul de bogat­ cu su­biecte isvorăte din viața noastră românească, din frământarea su­fletului nostru. Avem, în primul rând, teatrul lui Alecsandri, care păstrează în el, etapele întemeerii teatrului românesc, cu pitoreasca evocare a societăței noastre de pe vremea aceea. Am putea am­inti deasemenea „Fântâna Blanduziei" şi „Ovidiu", aceste neîntrecute mărturii ale latinităţii noastre, piese care fac cinste primei noastre scene. Ar urma apoi teatrul lui Cara­­giale, sav utas, _ satfijp. . . * Avem piese care se pot juca oricând atât pentru valoarea lor teatrală, cât şi pentru valoarea lor educativă şi mai ales pentru formarea unui nivel mai înalt al­ mentalităţii unui public spectator, care nu vibrează decât la specta­cole frivole şi conrupătoare de suflete... Ar intra de drept în acest re­pertoriu, teatrul lui Diamandy (Chemarea Codrului), teatrul lui Anghel şi Iosif (Cometa, care este o capodoperă de spirit şi de ver­vă spumoasă), teatrul lui Duiliu Zamfirescu­ (Poezia Depărtării)­, s'ar monta: „Răzvan şi Vidra" regizată într'o formă nouă, piesă in care palpită sbuciumul trecu­tului românesc. Nu mai vorbesc de teatrul ltd

Next