Rampa, februarie 1942 (Anul 2, nr. 10-13)

1942-02-01 / nr. 10

această minuţioasă analiză făcută, la unele reproşuri prea directe ca să poată fi trecute cu vederea. Dracul, am impresia, este mai puţin negru decât îl văd adver­sarii revistei. El trebuie însă ară­tat aşa cum e. Nu atât de spălă­cit la culoare pe cât l-am dori în cele mai bune ale noastre inten­ţii. Nici desigur întunecat pe mă­sura pesimistelor socoteli ale cri­ticii prea severe. Îmi propun într'o serie de ar­ticole să recomand marelui pu­blic muzica uşoară din reviste sub alt aspect decât al creaţiei pro­priu zise. In calitate de vechi de­senator de rândunele pe sârmele portativului vă voiu înfăţişa cân­tecul efemer care adesea durează, cântecul uşor care este uneori atât de greu de tăcut, cântecul distractiv în care zace uneori... durere. Fiindcă să fim deja c­lacegii.,, bine înţeleşi, din acel complex care este revista n­u-mi permit să apăr în ultimă instanţă decât muzica. (Alţii mai competenţi să depăşească generalităţile din ca­pul rândurilor de faţă sau să in­tre in studiul problemelor de re­gie , de interpretare, de coreogra­­fie, etc., etc.). Iar din această muzică la care voluntar mă restrâng îmi permit să scot în evidenţă — împotriva fabricanţilor de melodii — aşa zisul „suflet". Despre această bizară substanţă care lipseşte din atâtea tehnice­­şte perfecte compuneri vă vom vorbi cu alt prilej. Subiectul nu este prea vast dar el se cere con­siderat mai îndeaproape. « Vine greu şi dispare repede „sufletul" melodiei. Meseria noa­stră constă în a încerca să-l re­ţinem. ^ fijL DgNDM&q zibilă. Operele sale creiate în a­­ce­st sens sunt „Orbul”,, „Duces­a Albă” şi „Viaţa zilnică”. Ele dove­desc existenţa unui discret simţ dramatic revelat cu multă măes­­trie poetică. Regisorul Walter­­ Grienzing a reuşit cu câţiva ani în urmă, la teatrul Naţional din Wei­mar, să realizeze cu­­o echipă de actori bine selectaţi, un spectacol Rilke, primit de public cu interes. Ceiace dovedeşte că marele poet s'a gândit şi la arta actorului, peaaitrunsă, numai datorită actorilor dialogurile lui au putut căpăta viaţă pe scenă. Se ştie că în prima tinereţe Rilke a stat sub influenţa lui Maeterlink. Urmărindu-l pe aces­ta, el era de acord că pe scenă se pot exprima prin mimică mult mai multe lucruri, decât prin cuvinte. „Pantomima este partea esenţi­ală a dramei” — a spus cândva Lessing. Autorul trebue să se o­­cupe mult de ea, pentru că gestul ia adesea locul vorbei". Rilke s’a interesat să lucreze în­­colaborare cu actorii; chiar a con­dus la un vodevil al lui Maeter­link, regia. Iată câteva din obser­vaţiile lui făcute cu acel prilej : „Acţiunea trebue să se impue în primul rând ochilor. Pentru că e­­roii să devină ceea ce reprezintă, asupra actorilor trebue să se re­verse subiectul rolurilor lor. Nu­mai cu o astfel de manifestare arta poate fi folositoare teatrului”. Rilke şi teatrul Rilke n’a fost u­n scriitor de dra­me. Stilul ca şi sentimentul său intim îl arată departe de ase­menea gen­uri ale artei Tortui şi ten­dinţa de a-şi desvolta anumite stări sufleteşti în dialoguri este vi-­ iBBBBB­BBBBBBfBJB­B­B1 Muzică uşoară (Continuare din pag. l­ a) iBBB­BBBBBBBflBBBaBBBBBaBflffil MBAMPA" Săptămâna muzicală 4. Franco Ferrara gulii este «tar ram mme latanai *® ca un ropot de tolbe, ci o a­­dsp&rată revarsare de energie sonoră care uimește și electri­zează. In canoartruil «simfonic de ÎDumi­­nica trecută, âMpamrall italian s'a impus ca unul din cele mai pu­ternice fi mad impreei.ananifee as­pecte ale rbalentra­h­i de animator de mase. Un temperament Măvail­­ztic, asociați ca o memorie muzi­­cală fenomenală fi cu o mare putere de analiză, dau acestui tâ­năr un prestigiu dictatoriali, — 'or­chestra, topimdu-se intre l'am einqux testament ou zeci de emouni si­multane. Programul dirijat de d. Ferrara a adus în repertoriul Filarmoni­cei două preți&ale lucrări •siam­fo­­«ni­ ee, datorite competZiitorfflior ita­lieni. Prima, „Movefettu" 'de Missi­­seppe Marfnei, a «stârnit «n inte­res mai reţinut, dar poemul «sim­fonic „M. Piamante", de Car­lo P­izzi, a fost o revelaţie surprin­zător d® cuceritoare. Nicăeri, parcă, onomatopettarural am a fost­­mai bine valo­rificat ca în marile icoane ale industriei metalurgice piemontez­e în care sufletul şi respiraţia maşinilor în plină cap­tivitate, se «împleteau atât de ui­mitor cu sufletul uman. ■ Ritmul impresionant în care Filarmonica noastră dinamizată ,de energia conducătorului ei, reda acest colorit te făcea să ad­miri fi mai mult vraja pe­­care d. Ferrara o exercita asupra mase­lor. I Iar în ce privește Simfonia a V-a de Dvorak, devenită aproa­pe populară, parcă niciodată n'a răsunat mai ■ luminoasă şi mai ex­presivă pe scena Ateneului, ca Dumineca trecută sub bagheta acestui dirijor de mare clasă. I „Carmen“ de Bizet N’a cântat Luni seara pe scena Teatrului Naţional, cu monta­re nouă şi decoruri noui,­­ ade­cvate şi scenei şi cadrului mai verosimil în care se desfăşoară ficţiunea. Rolul titular a fost susţinut,­­de către d-ma Maria Moreanu, • într’o bună dispoziţie vocală, lucru cam rar pentru un cân­tăreţ pe o temperatură atât de joasă şi atât de variată, — şi cu un joc de scenă temperamen­tal, bine dozat, talentata artistă a trecut cu uşurinţă dificultăţile rolului, realizând pe cea mai plastică şi mai expresivă Car­ra encită din câte a dat până a­­­cum, domnia sa. D-na Evantia Costinescu în Michaela, a cântat cu căldură. D. Dinu Bădescu în Don Jose şi d. Tassian în Escamillo, — cam indispuşi la glas, — au fost deo­potrivă de bine ca şi în alte dăţi. Deasemeni, d-nele Blejmu­ şi Sa­­vagian, in cele două prietene ale Carmen citei. Corul şi dansul ţiganilor, reu­şit. Bagheta d-lui Massini ener­gică şi foarte inteligentă. In rezumat: un spectacol reu­şit din toate punctele de vedere. „Căsătoria secretă“ fie Cimarosa Opera bufă a lui Cimarosa este unul din marile succese ale lui Niculescu-Basu,­­ care, de­altfel a şi pus-o în scenă. Gero­­nimo, eroul principal, este coloa­na vertebrală a întregii acţiuni scenice şi muzicale şi nu trăeşte decât prin inegalabila creaţie a lui Basra, car® îşi însuşeşte psiho­logia rolului cu o uimitoar­e apa­renţă de adevăr. Apo, cântăreţul cu glas de tunet se ia la între­cere cu marele­­actor şi comedian pentru a da viaţa scânteeitoare u­­nei opere plină de dulcegării. :’4 Alături «de­­Geronismo stă ne­­despărțiltu tai soră, Rdalama, pe «care «d-na Snejina a frastrat-o vocal «şi scenic, cum nu se poate mai plastic. Ca muzică, opera lui Cimarosa a fost scrisă ,/ca «să placă" şi sea­mănă atât ide mult a î^oz­art in­­pat pare © pastişă după „FLAU­TUL FERMECAT" —­­deşi mult mai superficială ca gândire muzi­cală decât aceasta. Atât „FLAU­TUL" cât şi „CĂSĂTORIA" nu fost mişte plate ctoncesîd făcute publicului de pe la sfârşitul seco­­lul­ui al 18-lea, dornic de melodie «eftamă. Mu ştii mie «din drai «'a '«nspirat dela ceSlalt, fiindcă pe vremea aceea nu se «cerea la Curtea viamenă decât nimkA «de «genul a­casta. Notăm, to­tunşi, că Mozart a scris „Flautul fermecat" în chiar anul morţii .(1791), iar Cimarosa şi-a dat la­­iveală „«Căsătoria se­cretă"., în anul «următor­­(17®2ţ. NICOLAE LAZAR HBKSgsaSBSBRIBIIBBBBBBBI 'IW*' . PE l a LITERATURA FILAR­MONICEI H in programiul «săptămânal al mm SFîlarmomiiicei, «cităm m. orto­grafia și «această perlă literară: „'Cântecul 0» taneput «abia mur­murat ia na lang respir, «s® am­ SUlici și culmină într’um „fortis­simo­­ dramatic”. UtoâeS, aceste Smttebil limbis­­­tape mim «și le pemuit­ie «decât «un neo­­român, maestrul George «George­­scu a dat ordin să se facă «cerce­tările etnice de rigoare pentru a găsi vinovatul. Atunci tânărul Ime Cocea, mergând la sigur, i-a amilificat o în­ju­rătu­rS bătrâ­­«Micui «Gladbite, că i-a fanat respirul și l-a făcut să culmine într’un fortissimo de indignare dramatic®«... — Bă te mai prind odată !... Te dau afară și angajez alt... agramat ca să traducă «programele... — Don’ director, stați s­ă vă ex­plic... — Nici un director, nici un explic.« SCHIMBAREA LA.. GLAS­­ ,­na Maria Blejariu, simpatica ,­­ primadonă a Operei­­Române, s’a hotărât să-şi schimbe glasul, din lirico-dramatic în mezo-sopran. Omul meu, Spole­tta, întâlnind-o prin piaţa Romană, o ispiteşte asupra acestei hotărîri. — Da, dragă ! Am intrat în vâr­sta schimbării glasului ; după, cum vezi, sunt abia la începutul tine­reţii. — To­tuşi... roluri de babe­. — Ei de regine !... — De când? Şi de ce? — De când maestrul Brediceanu a găsit că sunt „mezo”. — Bravo lui! E primul care a avut curajul să-ţi aplice acest tratament. — Daaa ?! Va să zică încă unul contra mea! — Ba de loc ! Unde pui că scapi şi de concurenţa a 15-16 soprane, căci ce contează pentru spatele tău 3-4 „metze” ?... — Pe «deoparte ai dreptate, dar «eu aş fi fi vrut Să «cânt Tosca... — Cred! «Ca să ucizi pe stăpâ­nul meu, Scarpia. Mai bine Car­men, ca să se ucidă alţii pentru tine Şi mai ales... altele. — Ziciți... că şi Carmen ? ! — Desigur ! — Topore’adoor... începu să fre­doneze noua Carmen în perspec­tivă, depărtându-se și salutând ca Escamillo în actul trei. Spoletta rămase cu «octei piro­niți pe urmele ei. IL MAESTRO... La concertul simfonic dirijat de tânărul Franco Ferrara venise lu­me foarte multă şi după fiecare operă executată aplauda furtunos vivacitatea meridională pe care italianul­­o imprima, — cu stânga lui ca un ciocan pilon, — caden­ţelor. In pauză, câţiva «conaţionali en­tuziasmaţi, plus procurorul Missir şi alţi melomani, alergară In «ca­feina succesorului lui Toscanitai pen­tru a-i felicita, — prea condusese fără reproş, p­e dinafară, și cu niș­te nervi de se cutremura cupola Ateneului. Mai la urmă, ca un zeu protec­tor, îi întinse și Alfredo o mână albă și femenistă: — Anch­io sono maestre— d'or­­chestra... La care maestrul Ferrara, ne­­șt­iind cine este frumosul vizitator, aprobă cu un exces de amabilitate: — Capisco, capisco.« DOAMNA LI­SETTE S’A SUPĂRAT... Din­ nimica toa­tă, dar s’a supă­rat. Regret, dar nu e vina mea da­că trăeşte în mijlocul „fraţilor câini” de am­be sexe. »­«na !Lysette știe cu cât talent se mănâncă între ei „fraţii câini” şi n­u trebuia să ia în seamă o muş­cătură, in,ofensivă în forjd. S­carp­ia n­u e­ste d­ecât expresia palidă a ră­utăţii pe care „fraţii” ne-o trim­it la redacţie, î­n plicuri sau c. p., is­călite sau neiscăilite.. Totuşi, omonimul eroului din Tosca este şi rămâne cavaler: nu-şi trădează colaboratorii şi — pe cât va putea — o va feri pe d-na „pri­ma corepetitoare” de replicile „fra­­ţilor” pe care-i acompaniază. Scarpia ORAŞUL FARA AVOCAŢI a împlinit 150 reprezentaţii şi 0.000.000 îei reţetă ion lan^ovescu anunţă programul său de lucru — Da, ne-a declamt deunăzi «d. Ion lanoavescu „Oraşul fără avo­­­caţî' a împlinit. ISO «de reprezen­taţii. Dacă eram director de teatru «anunţam cm îraâMtentS. aces* «we­ces... — In fond «până unde înţelege­ţ sa împingeţi bwocssmi „Oraşului” ? — Numai până la premiera „Frumoasei aventuri”. Adică în total 1­80 ora­­tor ? — Plec la 1 Mártás in turneu ! Mă «cere provincia. Un turneu de 52 zile. — Şi pe urmă ? — Pe urmă aşa cum aţi anun­ţat , vine rândul „Baronului Cor­­bo” de Luigi Antonelli. Mă gân­desc şi la „Fiii Marchizului L­u­­cera”­­de Gherardo Gherardi, la „Deluvio” de Ugo Betti, la „Sunt două posibilităţi” de Armando Cencio (Autorul piesei „Banii nu fac nici două parale”) etc., etc. După cum vezi nu duce lipsă de repertoriu. Nici nu sunt discret peste măsură. Piesele pe­­care le jffim eu nu le joacă nimeni' ’!“- iată explicaţia. Din vina mea fireşte — şi din vina tor ! Până una alta să-ţi dau o cifră: „«Oraşul fără avocaţi” a ficat pâ­nă Duminică 25 Ianuarie, 6 mili­oane lei ! — Ce proecție aveţi pentru vii- IBiOiHHN­RRiliiiffii s­ernă, premieră la „Noroc Tănase”, noua revistă a teatrului de la Savoy va fi pre­zentată pentru prima oară publi­cului «astă seară — joi 29 ia­nuarie. Pentru o cât mai bună pregă­tire a prezentului spectacol, ed. C Tănase a întrerupt în plină serie, încă de Dumineca trecută, specta­colele cu revista „Aşa te vreau Tănase” — amânând apoi cu o zi, pentru îndreptarea unui amă­nunt de ultimă oră descoperit, premiera­ „Noroc Tănase”, în pofida vre­murilor grei, pentru montarea unor asemenea spectacole, va fi un adevărat succes. Baletele — în luxuriantă bogă­ţie de costume, vor fi la înălţimea marilor succese ale companiei Că­răbuş, îngrijite — partea tehnică — de d. Constant, maestru­ de ba­let, dovedesc o prospeţime şi sigu­ranţă încă neîntâlnite pe vreo scenă românească. Maestrul Ion Vasilescu — con­tinuând colaborarea la „Cărăbuş” — contribue cu muzica sa la îm­plinirea acestui spectacol — la care mai semnează melodii şi d-nii V. Vasilactoie şi N. Patrichi. Cân­­teice cum sunt: „La mulţi ani iu­bitul meu de pe front”, „«Cântă orga în noaptea de Crăciun”, „Noi vrem pământ” — muzica baletelor, uvertura, valsul de la final sunt etape demne de reţinut, din ca­riera aceastor compozitori. Ansamblul în frunte cu "d. C. Tănase, cuprinde pe d-nele Elena "Burmaz, Lilly Popescu, Valerica Cevie, Paula Georgescu şi d-nii N. Roman, Titi Botez, G. Trestian, Dan Demetrescu, I. Antonescu, R. Zaharescu, Marcel Preoţescu, San­du Fever, etc. Ca punct de mare atracţie, la acest spectacol a fost smngajat şi jazz-ul condus de talentatul Dinu Şerbănescu , care cu „băeţii săi teribili” a fost întotdeauna o mare simpatie a publicului bucureştean. Direcția de scenă o .are , d. C. Tănase. Cor militar fată ce s’a făcut părinţilor lor Se pregăteşte o mare serbare. Maiorul este însărcinat cu su­pravegherea pregătirilor şi com­punerea programului. — „Domnule şef de muzică, a­­vem nevoe de un cor pentru ser­bare. Mâine începi repetiţiile ! ! — Vă voiu raporta mâine, dom­nule Maior, ce se va putea face. A doua zi şeful comunică maio­rului că e imposibil să formeze un cor deoarece d­in 90 „corişti” sunt 58 başi, 28 baritonci şi 2 tenori. Maiorul înfuriat îi adresează câteva cuvinte „măgulitoare” şe­fului şi trece la fapte : — Să te învăţ eu, Dom’le, cum se face un cor. — „La front! — Câte trei nu­mără ! — 1, 2, 3,« 1, 2 3... — Drepţi ! No. 1 doi paşi îna­inte, No. 2 un pas înainte, No. 3 pe loc. Uite aici, D­omne şef: Ai 30 te­nori No. 1, 30 baritoni No. 2 şi 30 başi No. 3... Să cânte, că-i ia dra­cul ! ”. __ CORSAN 31 BBB Epigrame Unui orator drama­ti era oarecare succese pe vremuri E autor dramatic De teatru nu se lasă. Dar scene reuşite Mai tace doar­...acasă. Lui Tudor Musti* tescu La reprezentare® piesei „Titanic Vals’) se cântă acest vals. Piesa e originală Scenele succed mecanic Dar din toată comedia Numai valsul e... titanic. Cabotinului Face parte din­ actorii Rare­ori aplaudaţi. Pe scenă, mănâncă vorbe Şi la cafenea confraţi.1 H. GARTUNEA­­ P. S. Din volumul de „Epigra­me şi Epitafuri” ce va apare în curând.­ ­ O carte de poezii a unui actor D. C. Sincu, tânărul actor­­de la teatml „N. Leonard" are sub tim­par o carte cu versuri sugestiv intitulată: „Bestegare de trecut"* Cunoscut prin publicarea câtor*­va poezii din prezentul volum, în diversele publicaţii literare, d. C. Sincu promite a fi un talent cu veritabile calități. „Deslegene de tre­cut" va 35 în librării la 1 ncepubd lunei Fe­bruarie. *• ■ alz?It Z VCf Massenet, marele, muzician fran­cez, conducea odată repetiţiile co­rului Operei Mari din Paris. Co­rul cânta, cum, cântă toate coru­rile din lume, nu tocmai bine... După ce se cântase de trei ori aceiaşi bucată, Massenet, care era de o delicat­eţă excesivă, se simţi st­ânjen, când trebui să ceară coriştilor să reia a patra oară a­­cela­ş cuplet. Repetarea era abso­lut necesară­, căci maestrul nu era mulţumit. Cu vocea, lui mângâietoare şi ca să nu-i jignească pe amărâţii de corişti, le zice: — Domnilor, a fost bine, până acum! Dar, dacă sunteţi buni... încă odată, ca și când s'ar fi strigat de public: bis!... CABALA ȘI REPLICA •Cabalele în teatru sunt de tot­deauna. Iată una mai de demult. Strălucitul actor londonez Garrick avu să îndure într'o seară o ca­bală pusă la cale de Macklin, unul din rivalii săi. Când marele Garrick intră în scenă, de la parter începu să se strige insistent: jos! jos cu el! Ca să se ferească de furia celor stâr­niți împotrivă-i năpăstuitul actor se retrase prudent spre fundul scenii. Dar Garrick care fusese preve­nit de ceea ce urma să se întăripiei aranjase din timp replica. In toiul huiduielilor intră în sală un am­ic al său îns­oţit de câteva duzini de indivizi, dintre cari numeroşi ba­teri şi luptători de circ. „D-lor strigă cu vom 4e sîentsr ’ed­pete­­m.iu Imndei, după cum bag ăe sea­mă, urnii dm ă­ mmtră n’au de gând să asculte piesa. N­oi vrem tio m'cmităm. Cui nm-i mnvme, să vi».“ Și cum fo­rmulam reîncepuse, boxerii şi lupt­ătorii de circ îşi făcură pmimpt ămtmrm. Gmrick puttu juca. Dar numai în faţa ce­lor câtieva duzini de spectatori toc­miţi... ELEVUL LUI VERDI In preajma casei sale, nemuri­torul compozitor italian­ Giuseppe Verdi întâlni tntr'un amurg un flașnetar care-i masacra îngrozitor una din compozițiile sale favorite. — Ascultă, cetățene, de ce-ți bați joc de cântecele mele! Flașnetarul care nu-l recunos­cuse, îi răspunse flegmatic: — Fugi d­e-aici dom'le, asta-i una de Verdi. — Se poate, prietene, dar d-ta nu redai nici pe departe gândirea autorului. Cânţi fără măsură. Iată cum trebue să cânţi! Şi cuprins de pasiunea artei, Verdi începu a învârti manivela flaşnetei cu cadenţa şi în ritmul trebuitor. Apoi strânse mâna flaşnetarului în care strecură câteva lire, şi se... recomandă politicos: Giuseppe Verdi. Peste câteva zile, flaşnetarul mai trecu pe acolo. Anecdota nu sp­une dacă el cânta mai bine, ci numai că deasupra flaşnetei așezase o placards, cu următorul text : „Luigi Santini, elevul lui Verdi", VBwt!8»ü.sB>nia«BnBimm»«vaH'Bnasas«R!ii«icB&BmBRjRB!ii II BIS ! BIBBBBBBBBRBflgifllIK Coafor Nae & Emerich Calea Victoriei 91 Telefon 3.15.$5 BBBBBBBBBBBBBBBBBBBBIBBBBBHIBBBBiBaBBBBBiSBBBBBBBBBBBiiSB^ieBte».. i »s**, etaw t -■* LILY DUMBRAVA ALEX. BOJENESCU Acompaniaţi de Orchestra maestrului ETRICA MO­TOIP CANTA IN FIEC RESTAURANTUL CALEA VICTORE! Nr. 29 ,H1 SEARA LA „R­O­Y­A­L“ TELEFON 3 75.31

Next