Rampa, martie 1942 (Anul 2, nr. 14-18)

1942-03-01 / nr. 14

F 'i 2­7?e2ext :,,‘Fascinație • Croitică­ teatrală a devenit deja o vreme foarte amabilă. "Arta de a spune lucrurile delicat, menajând, susceptibilităţi şi deficienţe, a ajuns în presa noastră limite de excesiv rafinament. Alteori, pentru a evita neplăcerile stilului alambicat, cronicarul laudă din oficiu, în convin­gerea că astfel va fi bine cu toată lumea şi nu va risca neplăceri Preocuparea adevărului a ajuns să fie ultima. Iar publicut, acel public obişnuit să afle îndrumare în dările de seamă, a renunţat, treptat, treptat, să acorde credit unor domni prea comozi şi prea fini pentru riscurile unui adevăr mai totdeauna colţuros. Numai, în acest fel se explică faptul că anume spectacole proaste sunt lăudate unanim, că anume actori fără talent dar cu influenţă, că nume actriţe, fără vibraţie dar cu toalete, ocupă fără drept arti­stic primul plan al scenei şi primul plan al actualităţii publicistice. Piesă lui Keith Winter ne serveşte şi de astă dată de pretext pen­tru a spune unele adevăruri, menite într'o privinţă să sublinieze pe cele spuse de alţii şi în alt sens să întrerupă o atmosferă de caldă complezenţă care repugnă deopotrivă creatorului onest şi spectato­rului cumsecade. PIESA ŞI SPECTA­ ’­COLUL!­ ­ Piesa a pîâetit ca atare mai tutu­­n etefiiwecer. Ou stegar giag s’a ridicat, categoric împotriva „atenos- ’ ferei de imoralitate“, relevând în acelaş­­itate „Apsa însuşirilor dra­­smtice“. Dar At«x«u%u Aniestin Sscrie chiar: „Nu există în ’©& o singură scenă valabilă din punct de vedere teatru, ma­i un cuvânt porait difijjjjpiiiMit mid on senti­ment adeWESat“. Această­­stimaţie se cuvine alăturată cetei iscălite de d-l Mircea Stefitetesm. Cronicarul ^G'jrenituilu.i“ cor»k*tă că piesa „e scrisă co »wieeritate, eu an. firesc care seduce şi convinge şi cu o apa­rentă uşurinţă care te câştigă abil către profunzimile sufleteşti pe care Se Întemeiază întreaga ei dramă.“. Nu e locul să retorm eterna diss­cuţie a raporturilor dintre artă şi morală, nici să combatem în fa­voarea excelentului autor al piesei „Fascinaţiei"'. Tl-l Alexandru An­es­­tro mai spune dealtfel un­ articol suscitat: „Totul sună artificial şi fals, din care cauză artiştii nu ştiu ce să facă­ şi cum să se poarte în scenă, nevoiţi fiind să recurgă la tăceri prelungite şi la scene mute, pentru a-şi asigura o atitudine şi a-şi creia câteva clipe de efect". Şi iat­ă cum de la piesă ajungem îa spectacol, printr-o fegfitură cu totul diferită de cea iscăi­ă de d-l Alexandru Anesttin. Noi credem arwîms alături de d-l Ion Marin Sadoveanu şi Mircea Ştefănescu în calitatea piesei şi într’imele aeri­­oase lipsuri ale spectraed­uhii. fr­ î Soare Z, Soare a depus multă muncă şi a dovedit pe stocuri des­tulă fineţe în închegarea atmosferei. Actul I In deosebi a strălucit prin mişcare, prin ritm şi prin sobrele şi meşteşugit,fie presimţiri ate dra­mei care trebuia să urmeze. Din păcate însă, piesa a avut trei acte şi fiecare act se cerea tratei în con­formitate cu sugestiile textului şi în armonie cu genisul general al lu­crării. In loc să asistăm la o în­cordare de joc, la o precipitare oglindind răscosda patimilor, am ascultat cu dificultate devitul din ce în ce mai lent ca ritm, din ce­ fa ce mai tăcut, ca­ sonoritate al unor actori prost îndrumaţi, D-l Soare Z. Soare ia urmărit fi­reşte să obţie vraja cerută de „orele fascinante“. Nu era necesar pusă în acest scop să se recurgă la virtuţile tăcerii, nici ,la sistemauii jocului cu încetinit,orfil. Nu vocea mai tare sau mai slabă, mm mişcă­rii© molcome, asigură «Mimatul dra­mei, ci aceia vibraţi© a cuvintelor obişnuite, înălţate de rostirea ma­rilor interpreţi. Există o aura, un nimb care­ însoţeşte expresia, ga­ranţie certă a fiorului, a sinceri­tăţii şi reptică etern valabila de adresa lui Diderot. Fără ajutorul susţinerii afective, cuvintele de pe scenă rămân simple cuvinte, oricât le-ar ră­ădda arta declamaţiei. S’a jucat „Fascinaţie“ aşa cum s’ar juca o piesă intimistă de Mae­­terlink sau „Azilul de noapte“ de Gorki, de teamă ca la tensiunea veritabilă a dramei, vraja dragos­tei fatale să nu binecuvânteze cu suplimentul ei indispensabil de tra­gedie, episoadele realiste sau chiar comice. Dar vina principală a unui spec­tacol, care debutând­­sub excelente auspicii a scăzut de la scenă la sce­nă, de la tablou la tablou, s© da­torate In primul rând distribuţiei. INTERPRETAREA Rolul directorului de scenă în­cepe şi adesea sfârşeşte odată cu disribuţia. Nu este uşor să-i dai fiecăruia, să joace ceia ce i se cu­vine, să refuzi un interpret, să im­pui, pe altul. D-l Soare Z. Soare a greşit, în mod incontestabil, distribuind pe excelenta actriţă care este d-şoara Marietta Deculescu, în rolul Ma­rieiul. Interpreta comediilor senti­mentale de pe scena Studio­ului, nu avea nici o calificare pentru a Înfăţişa o femeie fatală, inteli­gentă şi serioasă, dar inconştientă de tăria fascinaţiei sale fizice ţi spirituale, l-au lipsit in acest, scop „umerii“ necesari. Actriţă de co­medie şi de dramoletă, Marietta Deculescu excelează în scenele de gingăşie, în care sentimentul nu ajunge până la durere, iar bucuria nu parvine niciodată la exaltare. I s-a făcut un foarte prost servi­ciu, încredinţăndu-i-se un rol care în mod evident îi depăşea atât cali­tăţile fizice, cât şi pe cele actori­ceşti. Rezultatul a fost trist pentru fizionomia veritabilă a spectaco­lului. Intre George Vrac­a, expresie a fascinaţiei virile şi Eliza Petre­­chescu, din jocul căreia, se desprin­deau magi­ de efluvii. Marie Ma a apărut ca o biată epavă şi nu ca­ motor principal al piesei şi al des­­tinului. Astfel, drama a devenit cu totul alta, rolul confidenţei trecând pe primul plan, iar personagiiie băr­bătești căpătând ten relief la care desigur nu se gândise autorul. Cât despre Eliza Petrăchescu, pe­ care întreaga critică a elogiat-o, n’am­ avea de adăogat mai fru­moase cuvinte decât s’au spus­. La un moment dat erau în scenă două personagii, femeia fatală şi femeia sacrificată. Intri un dialog care tre­buia să însemne un triumf pentru rolul prim, publicul meduzat n'a vrut să asculte decât susurul au­tenticei violine. Noi care am avut printre cei dintâi intuiţia talentu­lui excepţional al aceleia care au jucat­­pe Leana Târziu din „Copiii pământului", ii dorim să­­păs­treze şi în clipele de unanim, re­cunoscut succes, acea modestie şi acea râvnă propice creaţiei — semn indubitabil al marilor chemări. Dar spectacolul a beneficiat şi, de concursul nepreţuit al unei artiste consacrate: Nataşa Alexandra. In­tre promisiuni şi eşecuri, între parţiale victorii şi trecătoare în­frângeri, interpreta Anei a evoluat, stăpână pe mijloacele ei de expre­sie şi pe ascultarea publicului, biruind prin prestigiul simplu al calităţii, fără toalete deplasate, fără şarjă, fără alintări prea fe­minine, D-na Nataşa Alexandra este o mare actriţă, care atât în registrul de dramă cât şi în cel de comedie, aduce certitudinea unui talent nuanţat, variat, multiplu. D-l George Vraca, foarte bun în primele acte, a păcătuit in actul III, de pe urma felului în care d-l Soare Z. Soare a „decalizat“ spec­tacolul. D-l­­Mill­a­i Popes­cu,­­în frumoasă formă, a schiţat cu juvenil elan, rolul ven­iminului fluşturatec. Iar d-l Marcel Gingulescu, deşi dina­inte convins că­­prea puţini se vor olteni să-i aprecieze sobrietatea de joc, spiritul de jertfă individuală in favoarea spectacolului şi respec­tul faţă de indicaţiile autorului, a interpretat la limitele delicate ale comediei şi ale dramei, personajul ridicol al bărbatului încornorat. Elevii de la, Conservator şi actorii tineri de la Naţional,, ar trebui să vie să-l vadă, ca să-l ia exemplu şi ca să înveţe partea nobilă a meş­teşugului. CONCLUZII Spectacolul „Fascinaţie“ est© altceva decât piesa „Fascinaţie“. Direcţia de scenă, deşi sprijinită pe admirabilul concurs al d-lui Traian Cornescu, n’a înfăţişat drama rugosului autor nordic Publicul va ratifica însă prin concursul lui, un spectacol care pentru cunoscători rămâne doar bogat în învăţăminte Am fi mulţumiţi dacă din cele ce s’au spus şi s’au înfăţişat pe scenă, din cele ce s’au scris prin gazete, s’ar trage în fine conclu­zia că arta teatrului este numai în mod secundar tributară artifi­ciilor regizorale, prestigiilor ve­stimentare şi tendinţei de a ob­ţine împotriva textului, adeziunea unui public dezorientat, a N. Carandit­. (Urmare din part. l-a) — Nu e nimic mai viu decât cadavrul pe care-l purtăm cu noi. CE E CU MISTERUL DIN PIESA — Spuneţi piesei: „comedie în trei acte şi un mister“. De ce e comedie ? — Vorba groparului din Ham­let, pentru un motiv foarte ciu­dat : fiindcă te face să râzi! — Şi de ce mister? — Fiindcă piesa, da, se învâr­teşte în jurul unu,­ mister. S’a săvârşit o crimă, sau e moarte prin accident ? Deajuns că o fe­meie a fost găsită moartă pe linia ferată a unei incinte de port ma­ritim. — Pricep, o piesă poliţistă! — Ah, cât aş da să fie ! îmi plac clovnii, căţeii, acrobaţii şi piesele poliţiste. Ore întregi aş sta în faţa unei foce care ţine o minge în nas fără să aibe vreu­nul , şi — cu preţul ca lumea să creadă că-i am şi eu undeva ! — niciodată nu m’aş sătura de iepu­rii pe care un italian (italianul co­pilăriei noastre) îi scoate din pă­lărie. E în toate acestea o desăvâr­şire şi desăvârşirea e totdeauna de ordin estetic. Mică sau mare, savantă sau elementară, ea ne vorbeşte de un lung efort dispă­rut ; şi a face să dispară efortul e însăşi definiţia artei — Exact. Să revenim atunci la mister. — Acest mister, această taină, secretul acestei morţi sau crime, numai un orb, Pană Grozea, îl ştie. Singur el, din bezna lui de moarte, vede. De o personalitate gureşe şi fantastă, mare sensual şi mare ironist al vieţei, el se va servi de secret ca de o armă. Cu el va infecta lumea din preajmă. O va teroriza şi stăpâni, ascuţin­­du-şi această armă cu zeflemeaua şi făcând-o pururi lucitoare de otrava seducătoare a spiritului. “ Până când... — Nu mai spui! Vrei să-mi fur, secretul! Desnodământul piesei e un secret şi mai mare ca secretul lui Pană, şi eu nu am să-l divulgi CEVA DESPRE REGIE, DECOR ŞI CREATORI — Dar ne veţi divulga cel pu­ţin ceva despre regie, decor, crea­ţie. — Pronunţ cu elogii numele lui Ion Şahighian, regizor de calitate, care pur şi simplu m’a uimit cu felul ascuţit in care mi-a desci­frat scenic textul. El mai dă piese, o armonie de interpretare şi o co­loratură a căror putere şi efica­citate se vor vedea — cred — la spectacol, în vreme ce, intro­ducând un motiv nou de montare, a cărui născocire îi aparţine, dă piesei o mişcare nebănuită iar Studioului un nou mijloc dra­matic. Negreşit triumful său, de care de pe acuma sunt sigur, va avea alături pe artistul consumat care e D. Th. Comescu, stâlpul sceno­grafic al primei noastre scene, ION MANU ŞI TOVA­­RAŞII SAI Dar ce să s­pun de Ion Manu ? Se spune de acest mare comic — ca şi de marele Ion Sârbu — că e un actor de episod. Ne va demon­stra de data aceasta că e şi un mare actor de roluri, chiar când aceste roluri înseamnă piesa în­treagă. Gama lui Ion Manu, care disparat s’a trădat în roluri neui­tate, (nu vorbesc de creaţiile lui shakespeareane, care numai note disparate nu sunt, ci construcţii definitive) — va avea să parcurgă în Pană Grozea tot drumul care merge dela comedia bufă la dra­ma morţei ;şi oricare va fi soarta piesei (eu n’am absolut nicio în­doială, dar e politicos să ai—) or­bul din comedia lui Ion Manu va fi un mare rol şi o mare creaţie. Fiindcă am început cu bărbaţii, notez pe celălalt comic de calita­te, C. Antoniu care după o lungă pauză îşi face reapariţia pe scenă într’un rol de un gen ce n’a mai fost până acuma încercat pe sce­nă, şi în care însuşirile lui de fi­neţe şi comunicativitate îi vor a­­sigura un mare succes. La fel cred că pot spune de Florin Scărlătescu, Benianimul comic al primei noastre scene, Mitru, Balaban, Săvulescu, Pe­­reanu, si last but not least, liri­cul si mult simpaticul Gabor. E O PIESA DE FEMEI SAU DE BARBATI ? — Ce v’a făcut să recurgeţi la oficiile D-nelor Nataşa Alexan­dra şi Lili Carandino ? — Faptul că în viaţă se întâm­plă să fie şi femei... Prima femee din piesă e moartă. Ea deţine ro­lul principal. Dar de morţi... nihil nisi bene. Să trecem deci... Ca să încep în ordinea apari­ţiei pe scenă mi-a trebuit LU­I Ca­randino pentru trei motive: întâi, fiindcă este femeia cu cei mai fru­moşi ochi din teatru, şi de aşa ochi e vorba în piesă. Al doilea, fiindcă, — deja fizic la suflet — e una din artistele noastre de notă exotică; şi-mi trebuia o atare fiinţă, singură ca floarea de aloes în lumea în care trăeşte în piesă. Ca atare, rolul dânsei e culoarea complimentară a comediei şi con­duce într’un fel acţiunea, deci­­zând uneori prin simpla ei pre­zenţă, de soarta ei şi a oamenilor din ea. Al treilea motiv, e că Lili Carandino e Lili Carandino. — Dar Natașa Alexandra? — E o plăcere pentru mine să sfârșesc aceste destăinuiri cu fas­cinanta Ana din ultimul succes de la Studio. Regret un singur lu­cru : în piesa irlandeză această comediană de clasă are treceri virtuoze la dramă şi publicul o urmează dela hohotul de râs, la tăcerea evlavioasă, ca pe o stă­până ce trebue ascultată. In piesa mea, pentru dânsa nu există dramă. Rolul Adei Calypso Diamant e comic dela început şi până la sfârşit. Dar şi aci vor fi două Nataşe. O Natase mistică,­­ vorbind din al noulea cer, şi su­nând de inele şi belciuge ca o cortină, — şi alta elegantă şi pla­tinată în urma unui reviriment psiho-fizic... Publicul va avea să aleagă pe­­ o Natase, ori cealaltă. Sau — ca copilul din Plato, când îi oferi să aleagă între două lucruri, — le va alege pe amândouă ! (Şi-l sfă­­tuesc s’o facă). IN CONCLUZIE... — Cum văd, o piesă bună... — Ce să spun, mie-mi place! Lucru ciudat, — şi care nu cre­d să se mai întâmple şi altor scrii­tori !... — am o foarte bună pă­rere despre mine... — Dar despre piesă au şi alţii? ■—Cei ce au citit-o au calificat-o aproape în cor­­ .„excepţională“. Un mare director de teatru, sau un director de teatru mare cum vreţi s-o luaţi, mai alaltăieri îmi spunea că „piesa e mai bună de­cât Capul de răţoi“. Nu-i adevă­rat. O spun nu din modestie, fiindcă din ce am spus până acum se vede deajuns că nu cunosc a­­ceastă materie primă a ipocriziei care e modestia. Dar se întâmplă să am o extraordinară părere des­pre Capul de răţoi, pe care o so­­cot cea mai bună comedie a noastră de la Caragiale şi până azi, îmi permit deci să-mi scot pălăria şi să spun numai că apro­pierea — ca gen cel puţin — a comediei mele de o atare operă mă măguleşte. Aceasta, cu atât mai mult cu cât e scrisă cu mult înainte de Capul de răţoi, sau in orice caz de reprezentarea aces­teia. Dar „trăznăile“ n’au cronologie. Ma­rele satiric Swift, târziu după ce a scris Povestea butoiului, re­citind minunata bucată a excla­mat : ce geniu am fost când am scris această carte! Eu am să spun despre dănănaia mea : — ce nebun am fost... Și nu voi aștepta să treacă ani! O spun de mai ’nainte, o spun de pe acuma... rep. '­ ONUL WISH ­­ssa*»! MELODY , BAR SODUL TACHE IONESCU 12.14 TELEFON: 2.24.32 RĂSFĂȚATA CAPITALEI IULIA REYES cunoscuta cântăreaţa spaniolă &***­/ Rim 1L­E­XA XDftESCTJ LILY DUMBRAVA ALEX. BOJENESCU Acompaniaţi de Orchestra Maestrului PETRICA MOTO­C­A N T A IM FIECARE SEARA RESTAURANTUL „ROYAL“­­ L A CALEA VICTOREI Nr. 29 TELEFON 3.75.31 Isaim M­A­R­T­I­S­O A CADOURI SUPERBE si rov­ia ©.¥. PAP­­r/t ": ■ ■ "i ■ RESI anul acesta N SIR. EDGARD OUVNET 2 II VIS-A-VIS DE RESTAURANTUL „C­A­P­S­A“ Teatrul „COMIC“ a repetat în Capitală Marti 24 Februarie a vntm din riiviticie ansamblul teatrului Co­lii­, care a jucat .,Frate cu dracu“. Viitoarea premieră — *a­pare ca în stagiunea de vară — va­ fi „Sin­­gapoore” — fantezie muzicală de H. Ni­culai­de — urmând să fie repre­zentată în grădina din str. Doam­nei care aparţinea decedatului tea­tre „Alb şi Negru“

Next