Rampa, martie 1942 (Anul 2, nr. 14-18)
1942-03-01 / nr. 14
F 'i 27?e2ext :,,‘Fascinație • Croitică teatrală a devenit deja o vreme foarte amabilă. "Arta de a spune lucrurile delicat, menajând, susceptibilităţi şi deficienţe, a ajuns în presa noastră limite de excesiv rafinament. Alteori, pentru a evita neplăcerile stilului alambicat, cronicarul laudă din oficiu, în convingerea că astfel va fi bine cu toată lumea şi nu va risca neplăceri Preocuparea adevărului a ajuns să fie ultima. Iar publicut, acel public obişnuit să afle îndrumare în dările de seamă, a renunţat, treptat, treptat, să acorde credit unor domni prea comozi şi prea fini pentru riscurile unui adevăr mai totdeauna colţuros. Numai, în acest fel se explică faptul că anume spectacole proaste sunt lăudate unanim, că anume actori fără talent dar cu influenţă, că nume actriţe, fără vibraţie dar cu toalete, ocupă fără drept artistic primul plan al scenei şi primul plan al actualităţii publicistice. Piesă lui Keith Winter ne serveşte şi de astă dată de pretext pentru a spune unele adevăruri, menite într'o privinţă să sublinieze pe cele spuse de alţii şi în alt sens să întrerupă o atmosferă de caldă complezenţă care repugnă deopotrivă creatorului onest şi spectatorului cumsecade. PIESA ŞI SPECTA ’COLUL! Piesa a pîâetit ca atare mai tutun etefiiwecer. Ou stegar giag s’a ridicat, categoric împotriva „atenos- ’ ferei de imoralitate“, relevând în acelaşitate „Apsa însuşirilor drasmtice“. Dar At«x«u%u Aniestin Sscrie chiar: „Nu există în ’©& o singură scenă valabilă din punct de vedere teatru, mai un cuvânt porait difijjjjpiiiMit mid on sentiment adeWESat“. Aceastăstimaţie se cuvine alăturată cetei iscălite de d-l Mircea Stefitetesm. Cronicarul ^G'jrenituilu.i“ cor»k*tă că piesa „e scrisă co »wieeritate, eu an. firesc care seduce şi convinge şi cu o aparentă uşurinţă care te câştigă abil către profunzimile sufleteşti pe care Se Întemeiază întreaga ei dramă.“. Nu e locul să retorm eterna disscuţie a raporturilor dintre artă şi morală, nici să combatem în favoarea excelentului autor al piesei „Fascinaţiei"'. Tl-l Alexandru Anestro mai spune dealtfel un articol suscitat: „Totul sună artificial şi fals, din care cauză artiştii nu ştiu ce să facă şi cum să se poarte în scenă, nevoiţi fiind să recurgă la tăceri prelungite şi la scene mute, pentru a-şi asigura o atitudine şi a-şi creia câteva clipe de efect". Şi iată cum de la piesă ajungem îa spectacol, printr-o fegfitură cu totul diferită de cea iscăiă de d-l Alexandru Anesttin. Noi credem arwîms alături de d-l Ion Marin Sadoveanu şi Mircea Ştefănescu în calitatea piesei şi într’imele aerioase lipsuri ale spectraeduhii. fr î Soare Z, Soare a depus multă muncă şi a dovedit pe stocuri destulă fineţe în închegarea atmosferei. Actul I In deosebi a strălucit prin mişcare, prin ritm şi prin sobrele şi meşteşugit,fie presimţiri ate dramei care trebuia să urmeze. Din păcate însă, piesa a avut trei acte şi fiecare act se cerea tratei în conformitate cu sugestiile textului şi în armonie cu genisul general al lucrării. In loc să asistăm la o încordare de joc, la o precipitare oglindind răscosda patimilor, am ascultat cu dificultate devitul din ce în ce mai lent ca ritm, din ce fa ce mai tăcut, ca sonoritate al unor actori prost îndrumaţi, D-l Soare Z. Soare ia urmărit fireşte să obţie vraja cerută de „orele fascinante“. Nu era necesar pusă în acest scop să se recurgă la virtuţile tăcerii, nici ,la sistemauii jocului cu încetinit,orfil. Nu vocea mai tare sau mai slabă, mm mişcării© molcome, asigură «Mimatul dramei, ci aceia vibraţi© a cuvintelor obişnuite, înălţate de rostirea marilor interpreţi. Există o aura, un nimb care însoţeşte expresia, garanţie certă a fiorului, a sincerităţii şi reptică etern valabila de adresa lui Diderot. Fără ajutorul susţinerii afective, cuvintele de pe scenă rămân simple cuvinte, oricât le-ar răădda arta declamaţiei. S’a jucat „Fascinaţie“ aşa cum s’ar juca o piesă intimistă de Maeterlink sau „Azilul de noapte“ de Gorki, de teamă ca la tensiunea veritabilă a dramei, vraja dragostei fatale să nu binecuvânteze cu suplimentul ei indispensabil de tragedie, episoadele realiste sau chiar comice. Dar vina principală a unui spectacol, care debutândsub excelente auspicii a scăzut de la scenă la scenă, de la tablou la tablou, s© datorate In primul rând distribuţiei. INTERPRETAREA Rolul directorului de scenă începe şi adesea sfârşeşte odată cu disribuţia. Nu este uşor să-i dai fiecăruia, să joace ceia ce i se cuvine, să refuzi un interpret, să impui, pe altul. D-l Soare Z. Soare a greşit, în mod incontestabil, distribuind pe excelenta actriţă care este d-şoara Marietta Deculescu, în rolul Marieiul. Interpreta comediilor sentimentale de pe scena Studioului, nu avea nici o calificare pentru a Înfăţişa o femeie fatală, inteligentă şi serioasă, dar inconştientă de tăria fascinaţiei sale fizice ţi spirituale, l-au lipsit in acest, scop „umerii“ necesari. Actriţă de comedie şi de dramoletă, Marietta Deculescu excelează în scenele de gingăşie, în care sentimentul nu ajunge până la durere, iar bucuria nu parvine niciodată la exaltare. I s-a făcut un foarte prost serviciu, încredinţăndu-i-se un rol care în mod evident îi depăşea atât calităţile fizice, cât şi pe cele actoriceşti. Rezultatul a fost trist pentru fizionomia veritabilă a spectacolului. Intre George Vraca, expresie a fascinaţiei virile şi Eliza Petrechescu, din jocul căreia, se desprindeau magi de efluvii. Marie Ma a apărut ca o biată epavă şi nu ca motor principal al piesei şi al destinului. Astfel, drama a devenit cu totul alta, rolul confidenţei trecând pe primul plan, iar personagiiie bărbătești căpătând ten relief la care desigur nu se gândise autorul. Cât despre Eliza Petrăchescu, pe care întreaga critică a elogiat-o, n’am avea de adăogat mai frumoase cuvinte decât s’au spus. La un moment dat erau în scenă două personagii, femeia fatală şi femeia sacrificată. Intri un dialog care trebuia să însemne un triumf pentru rolul prim, publicul meduzat n'a vrut să asculte decât susurul autenticei violine. Noi care am avut printre cei dintâi intuiţia talentului excepţional al aceleia care au jucatpe Leana Târziu din „Copiii pământului", ii dorim săpăstreze şi în clipele de unanim, recunoscut succes, acea modestie şi acea râvnă propice creaţiei — semn indubitabil al marilor chemări. Dar spectacolul a beneficiat şi, de concursul nepreţuit al unei artiste consacrate: Nataşa Alexandra. Intre promisiuni şi eşecuri, între parţiale victorii şi trecătoare înfrângeri, interpreta Anei a evoluat, stăpână pe mijloacele ei de expresie şi pe ascultarea publicului, biruind prin prestigiul simplu al calităţii, fără toalete deplasate, fără şarjă, fără alintări prea feminine, D-na Nataşa Alexandra este o mare actriţă, care atât în registrul de dramă cât şi în cel de comedie, aduce certitudinea unui talent nuanţat, variat, multiplu. D-l George Vraca, foarte bun în primele acte, a păcătuit in actul III, de pe urma felului în care d-l Soare Z. Soare a „decalizat“ spectacolul. D-lMillai Popescu,în frumoasă formă, a schiţat cu juvenil elan, rolul veniminului fluşturatec. Iar d-l Marcel Gingulescu, deşi dinainte convins căprea puţini se vor olteni să-i aprecieze sobrietatea de joc, spiritul de jertfă individuală in favoarea spectacolului şi respectul faţă de indicaţiile autorului, a interpretat la limitele delicate ale comediei şi ale dramei, personajul ridicol al bărbatului încornorat. Elevii de la, Conservator şi actorii tineri de la Naţional,, ar trebui să vie să-l vadă, ca să-l ia exemplu şi ca să înveţe partea nobilă a meşteşugului. CONCLUZII Spectacolul „Fascinaţie“ est© altceva decât piesa „Fascinaţie“. Direcţia de scenă, deşi sprijinită pe admirabilul concurs al d-lui Traian Cornescu, n’a înfăţişat drama rugosului autor nordic Publicul va ratifica însă prin concursul lui, un spectacol care pentru cunoscători rămâne doar bogat în învăţăminte Am fi mulţumiţi dacă din cele ce s’au spus şi s’au înfăţişat pe scenă, din cele ce s’au scris prin gazete, s’ar trage în fine concluzia că arta teatrului este numai în mod secundar tributară artificiilor regizorale, prestigiilor vestimentare şi tendinţei de a obţine împotriva textului, adeziunea unui public dezorientat, a N. Carandit. (Urmare din part. l-a) — Nu e nimic mai viu decât cadavrul pe care-l purtăm cu noi. CE E CU MISTERUL DIN PIESA — Spuneţi piesei: „comedie în trei acte şi un mister“. De ce e comedie ? — Vorba groparului din Hamlet, pentru un motiv foarte ciudat : fiindcă te face să râzi! — Şi de ce mister? — Fiindcă piesa, da, se învârteşte în jurul unu, mister. S’a săvârşit o crimă, sau e moarte prin accident ? Deajuns că o femeie a fost găsită moartă pe linia ferată a unei incinte de port maritim. — Pricep, o piesă poliţistă! — Ah, cât aş da să fie ! îmi plac clovnii, căţeii, acrobaţii şi piesele poliţiste. Ore întregi aş sta în faţa unei foce care ţine o minge în nas fără să aibe vreunul , şi — cu preţul ca lumea să creadă că-i am şi eu undeva ! — niciodată nu m’aş sătura de iepurii pe care un italian (italianul copilăriei noastre) îi scoate din pălărie. E în toate acestea o desăvârşire şi desăvârşirea e totdeauna de ordin estetic. Mică sau mare, savantă sau elementară, ea ne vorbeşte de un lung efort dispărut ; şi a face să dispară efortul e însăşi definiţia artei — Exact. Să revenim atunci la mister. — Acest mister, această taină, secretul acestei morţi sau crime, numai un orb, Pană Grozea, îl ştie. Singur el, din bezna lui de moarte, vede. De o personalitate gureşe şi fantastă, mare sensual şi mare ironist al vieţei, el se va servi de secret ca de o armă. Cu el va infecta lumea din preajmă. O va teroriza şi stăpâni, ascuţindu-şi această armă cu zeflemeaua şi făcând-o pururi lucitoare de otrava seducătoare a spiritului. “ Până când... — Nu mai spui! Vrei să-mi fur, secretul! Desnodământul piesei e un secret şi mai mare ca secretul lui Pană, şi eu nu am să-l divulgi CEVA DESPRE REGIE, DECOR ŞI CREATORI — Dar ne veţi divulga cel puţin ceva despre regie, decor, creaţie. — Pronunţ cu elogii numele lui Ion Şahighian, regizor de calitate, care pur şi simplu m’a uimit cu felul ascuţit in care mi-a descifrat scenic textul. El mai dă piese, o armonie de interpretare şi o coloratură a căror putere şi eficacitate se vor vedea — cred — la spectacol, în vreme ce, introducând un motiv nou de montare, a cărui născocire îi aparţine, dă piesei o mişcare nebănuită iar Studioului un nou mijloc dramatic. Negreşit triumful său, de care de pe acuma sunt sigur, va avea alături pe artistul consumat care e D. Th. Comescu, stâlpul scenografic al primei noastre scene, ION MANU ŞI TOVARAŞII SAI Dar ce să spun de Ion Manu ? Se spune de acest mare comic — ca şi de marele Ion Sârbu — că e un actor de episod. Ne va demonstra de data aceasta că e şi un mare actor de roluri, chiar când aceste roluri înseamnă piesa întreagă. Gama lui Ion Manu, care disparat s’a trădat în roluri neuitate, (nu vorbesc de creaţiile lui shakespeareane, care numai note disparate nu sunt, ci construcţii definitive) — va avea să parcurgă în Pană Grozea tot drumul care merge dela comedia bufă la drama morţei ;şi oricare va fi soarta piesei (eu n’am absolut nicio îndoială, dar e politicos să ai—) orbul din comedia lui Ion Manu va fi un mare rol şi o mare creaţie. Fiindcă am început cu bărbaţii, notez pe celălalt comic de calitate, C. Antoniu care după o lungă pauză îşi face reapariţia pe scenă într’un rol de un gen ce n’a mai fost până acuma încercat pe scenă, şi în care însuşirile lui de fineţe şi comunicativitate îi vor asigura un mare succes. La fel cred că pot spune de Florin Scărlătescu, Benianimul comic al primei noastre scene, Mitru, Balaban, Săvulescu, Pereanu, si last but not least, liricul si mult simpaticul Gabor. E O PIESA DE FEMEI SAU DE BARBATI ? — Ce v’a făcut să recurgeţi la oficiile D-nelor Nataşa Alexandra şi Lili Carandino ? — Faptul că în viaţă se întâmplă să fie şi femei... Prima femee din piesă e moartă. Ea deţine rolul principal. Dar de morţi... nihil nisi bene. Să trecem deci... Ca să încep în ordinea apariţiei pe scenă mi-a trebuit LUI Carandino pentru trei motive: întâi, fiindcă este femeia cu cei mai frumoşi ochi din teatru, şi de aşa ochi e vorba în piesă. Al doilea, fiindcă, — deja fizic la suflet — e una din artistele noastre de notă exotică; şi-mi trebuia o atare fiinţă, singură ca floarea de aloes în lumea în care trăeşte în piesă. Ca atare, rolul dânsei e culoarea complimentară a comediei şi conduce într’un fel acţiunea, decizând uneori prin simpla ei prezenţă, de soarta ei şi a oamenilor din ea. Al treilea motiv, e că Lili Carandino e Lili Carandino. — Dar Natașa Alexandra? — E o plăcere pentru mine să sfârșesc aceste destăinuiri cu fascinanta Ana din ultimul succes de la Studio. Regret un singur lucru : în piesa irlandeză această comediană de clasă are treceri virtuoze la dramă şi publicul o urmează dela hohotul de râs, la tăcerea evlavioasă, ca pe o stăpână ce trebue ascultată. In piesa mea, pentru dânsa nu există dramă. Rolul Adei Calypso Diamant e comic dela început şi până la sfârşit. Dar şi aci vor fi două Nataşe. O Natase mistică, vorbind din al noulea cer, şi sunând de inele şi belciuge ca o cortină, — şi alta elegantă şi platinată în urma unui reviriment psiho-fizic... Publicul va avea să aleagă pe o Natase, ori cealaltă. Sau — ca copilul din Plato, când îi oferi să aleagă între două lucruri, — le va alege pe amândouă ! (Şi-l sfătuesc s’o facă). IN CONCLUZIE... — Cum văd, o piesă bună... — Ce să spun, mie-mi place! Lucru ciudat, — şi care nu cred să se mai întâmple şi altor scriitori !... — am o foarte bună părere despre mine... — Dar despre piesă au şi alţii? ■—Cei ce au citit-o au calificat-o aproape în cor .„excepţională“. Un mare director de teatru, sau un director de teatru mare cum vreţi s-o luaţi, mai alaltăieri îmi spunea că „piesa e mai bună decât Capul de răţoi“. Nu-i adevărat. O spun nu din modestie, fiindcă din ce am spus până acum se vede deajuns că nu cunosc această materie primă a ipocriziei care e modestia. Dar se întâmplă să am o extraordinară părere despre Capul de răţoi, pe care o socot cea mai bună comedie a noastră de la Caragiale şi până azi, îmi permit deci să-mi scot pălăria şi să spun numai că apropierea — ca gen cel puţin — a comediei mele de o atare operă mă măguleşte. Aceasta, cu atât mai mult cu cât e scrisă cu mult înainte de Capul de răţoi, sau in orice caz de reprezentarea acesteia. Dar „trăznăile“ n’au cronologie. Marele satiric Swift, târziu după ce a scris Povestea butoiului, recitind minunata bucată a exclamat : ce geniu am fost când am scris această carte! Eu am să spun despre dănănaia mea : — ce nebun am fost... Și nu voi aștepta să treacă ani! O spun de mai ’nainte, o spun de pe acuma... rep. ' ONUL WISH ssa*»! MELODY , BAR SODUL TACHE IONESCU 12.14 TELEFON: 2.24.32 RĂSFĂȚATA CAPITALEI IULIA REYES cunoscuta cântăreaţa spaniolă &***/ Rim 1LEXA XDftESCTJ LILY DUMBRAVA ALEX. BOJENESCU Acompaniaţi de Orchestra Maestrului PETRICA MOTOCA N T A IM FIECARE SEARA RESTAURANTUL „ROYAL“ L A CALEA VICTOREI Nr. 29 TELEFON 3.75.31 Isaim MARTISO A CADOURI SUPERBE si rovia ©.¥. PAPr/t ": ■ ■ "i ■ RESI anul acesta N SIR. EDGARD OUVNET 2 II VIS-A-VIS DE RESTAURANTUL „CAPSA“ Teatrul „COMIC“ a repetat în Capitală Marti 24 Februarie a vntm din riiviticie ansamblul teatrului Colii, care a jucat .,Frate cu dracu“. Viitoarea premieră — *apare ca în stagiunea de vară — va fi „Singapoore” — fantezie muzicală de H. Niculaide — urmând să fie reprezentată în grădina din str. Doamnei care aparţinea decedatului teatre „Alb şi Negru“