Rampa, aprilie 1942 (Anul 2, nr. 19-20)

1942-04-05 / nr. 19

Anul II No. 19 Pr©i£u8 Leo 1© TEATRALA» CINEMATOGRAFICA Director: GEORGE GREGORIAN Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj 1 Redacţia : 1.47.60­­­5000 lei abonamente cu publi­citate Duminica 5 Aprl­ie 1942 TELEFOANE:1 IA gHt v i i •=ur"i' . .. MkM. r%mFlW Ariy0­ 90 Mtu 100 A­NI IM SERVICIUL , ViV"". Taft . (Mll( UIT­URII r ' ABONAMENTE : 300 lei particulari #\rm VINURI de CLASA’ 1000 lei instituții NOU­.MONOPOL SAMPANIE ..RASA MOTT-M USCATE*. PAŞTI 1942 (Însemnări de om bătrân) de MIHAIL SORBUL elefonul sbârnâie de trei ori până la contact cu urechea mea — Alo, aici secretarul „Rampei“, d-l director vă invită să-i scriţi un articol de Paşti. D-l director al „Rampei“ e unul din cei mai vechi prieteni ai mei şi de literatură şi de legătură sufletească. Nu ezit nici un moment şi făgăduesc. Pun receptorul la loc şi reintru in camera mea ceva mai căl­duţă. — Ce mi-a cerut Gregorian să-i scriu ?... mă întreb ceva mai serios... „Un articol de Paşti?“... — Cum articol de Paşti?... Poat® a vrut să spună unul de Crăciun ! Şi făcând această reflecţie în cugetul şi’n sufletul meu se stârni o turburătoare buimăceală. Asta îmi aminti, că odată la Paris, într’o dimineaţă mă trezi din somn o bătaie în uşe. Buimac de somn o deschid şi’n faţa mea văd pe un bucureştean, precis, capsist, dintre acei ce n’au m­ai părăsit capitala noastră de... decenii. — Mă rog, visez că sunt la Paris ?! Eram gata să-l întreb: Aşa­dar un articol de Paşte. Dar ce articol mi-ar putea ins­pira acest „Bună dimineaţa la Moş Ajun ?­” N’am iubit niciodată iara, cu atât mai puţin o iarnă, furioasă cu biciul său intamic sfictuind pe toţi fără cruţare! Şi totuşi o altă amintire mă... încălzeşte. Acum 25 de ani.. Era în primăvara lui 1917. Plecasem dintr’un sat din Moldova, unde regimentul meu de vânători făcuse Paştile în refacere. Tre­bu­ie să mă duc la şcoala Militară... Cu zestrea mea soldăţea­scă de război m’am înghesuit într’un vagon de clasa III şi toate noaptea am purces la drum. Când m’am trezit dimineaţa la Boto­­şani, uluire (!).... zăpadă! Zăpadă, multă... Zăpadă peste tot!... Şi eram după Paşte şi după calendarul... vechi!. Şi dacă aceste ciudăţenii ale naturii, ar putea fi luate drept­­,un semn de Sus“, aş putea spu­ne că el n’ar fi un semn rău, deşi agricultorii dau şi ei „semne“ de îngrijorare: — Când mai semănăm grâul de primăvară ?! Ovăzul!?! , Ninsoarea de acum 25 ani ne-a adus după câteva grele în-j­ncercări România Mare... Cea de astăzi ?­­ Dar astăzi suntem în plină victorie glorioasă !... Nu mai avem decât poate o singură opintire, d­esigur din toate puterile noas­tre şi... Putem aştepta cu altă inimă, decât inima de atunci, şi să răs­pundem preotului cu toată smerenia, dar şi cu cea mai adâncă credinţă : — Hr­ist­os a înviat! — Cu adevărat c’a ’nviat! 1 April 1942. 4 TEATRU ŞI VIAŢA Ri­arid­ra Voluntaru. Victoria I­I Mierlescu şi Tilda Radovici discută între ele cu multă aprin­dere. Nu e vorba de bărbaţi. E vorba de roluri. Fiii Mihailovici a căzut bolnavă. Dactilografa din „Gelozie“ a rămas vacantă. Nu pentru mul­tă, vreme. In­­ aceiaş după amiază Victoria Mierlescu urma să intre în rol. Colegele comentau întâmpla­rea şi toate întâmplările câte prin asociație de idei erau evocabile. — Dragă, te plâng că trebuie să ieşi în spectacol pe nepregătite... Vai de tine... — Nu mai mă plânge ,­ că n’am cerut eu. Serviciu comandat. Etc., etc. Maria Voluntara vorbea mai aprins decât celelalte. Ce ai de eşti astăzi atât de volubilă ? o întrebă cineva dintre cei prezenţi. Pe scenă nu spun decât puţine cuvinte. Aici însă mă retrapez.. Dreptul meu ! Am dispărut pe nesimţite. Arbitru între dive a rămas d. Radu Vasilescu. Ii venea mai uşor la foot-ball. Dar aici e mai agreabn LA OASE SAaestrul I. Valjea.Ah, fericitul au-II tor al „Norocului a avut astă­­toamnă neşansa unui accident de tramvai. Fractura care a urmat a fost îngrijită de unul din cei mai mari ortopedişti ai noştri. Medicul insă era şi autor. Autor de teatru. Pacientul, care aștepta s­ă fie îngrijit a trebuit să asculte tntâiu lectura textului respectiv. — Maestre, ce părere ai ? Domnul Valjean și-a rezumat, o­­pinia într’un sfat. — Doctore, te consiliez să nu o citești mai departe. S'ar putea ca un director de teatru, ascultând-o, să te trimită, pe drept cuvânt... la oase ! RECUNOŞTINŢA CONTRIBUABI­LILOR Corespondentul nostru din Turnu Severin ne aduce la cunoştinţă un fapt interesant. Deunăzi s’a jucat in localitate o piesă cu subiect „fiscal”, scrisă de d. Zincă Popescu, administrator fi­nanciar $i intrepretată de funcţio­narii fiscului. Corespondentul relatează că pie­sa s’a bucurat de o bună primire din partea.,, contribuabililor. Dece ? Mister. Există o singură versiune. Se spune că d. Zincă in­tenţiona să scrie contedia cu... muzică şi cum în recuzită na găsit decât... toba iar printre inter, păreţi numai... toboşari a renunţat Fapt pentru care contribuabilii spectatori, scăpaţi de atâtea emoţii tari, l-au răsplătit cu recunoştinţa lor, par ca­re împuţinează tot mai mult numărul , celebri­lor concertişti de pian. Vestitul Paderewsky şi-a luat rămas bun de la viaţă, iar octogena­rul Emil Sauer şi-a în­trerupt , anul trecut turneele. Deasemenea şi marele profesor şi pianist Alfred Cortot n’a mai fost, la Bucu­reşti de câţiva ani. In schimb no­i trimite un preţios emul al săli, despre care el însuşi a fost surprins de tehni­ca lui desăvârşită şi de adânca forţă de pene­­traţiune ce o pune în tâlcul compoziţiilor- A Continuare în png. 7-a IWanHBOlBHnHHBHBHHHn TREI IUD DECENII DELA PETRE ACTORUL, CREIATORUL, OMUL POLITIC Ziarele din 1 Aprilie (st. v.) 1912 vesteau moartea neaştep­tată a lui­ Petre Liciţi. Atât, de neverosimilă era ştirea că mulţi din nesfârşita mulţime de admi­ratori credincioşi ai marelui ac­tor au crezut că este o farsă de prost gust. Era doar 1 Aprilie! Din nenorocire însă,­ ştirea cores­pundea realităţii. Operat a doua oară, inima lui obosită a cedat îndată după in­tervenţia chirurgicală. Şi astfel numai la 41 de ani, în plinul u­­nei cariere de o rară şi domina­toare strălucire, L­,ciu dispărea prea de timpuriu în abisul fără întoarceri, ca şi Gr. Manolescu şi Ştefan Iulian, predecesorii săi iluştri la înălţimea creaţiilor că­rora a râvnit, şi a izbutit, să a­­jungă. La o vârstă când alţi actori de seamă sunt încă în ascensiune, Petre Liciu îşi chezăşuise defini­tiv gloria. Se rânduise pentru tot­deauna în falanga celor mai stră­luciţi luptători cu care teatrul ro­mânesc se va făli în curgerea vremii. Temperament vibrant, de ade­vărat artist, Liciu îşi mărturisise vocaţia încă din copilărie, când începuse să joace teatru pe o „scenă“ improvizată în curtea pă­rintească. Sub puternica înrâu­­rire a lui Gr. Manolescu, Liciu s-a dăruit definitiv artei actori­ceşti în profida rezistenţei părin­telui său, un înalt magistrat. Pa­ralel cu studiul dreptului la Uni­versitatea din Iaşi, el urmă cursu­rile Conservatorului de artă dra­matică, la clasa lui Galmo, şi a­­poi trecu la cel din Bucureşti, unde-1 avu profesor (1890-1893) pe Şt. Vellescu. PRIMUL ANGAJAMENT Remarcat, fu de pe băncile Conservatorului. In 1892 a fost­­ angajat la Teatrul National, unde: aBBaB@aSRa3H­IH8BB în roluri episodice, dar minunat conturate, atrase atenţia publicu­lui. In 1894, Take Ionescu, mini­stru al instrucţiei publice, îi a­­cordă o bursă pentru desăvârşirea studiilor în Străinătate. Şi astfel pleacă la Paris, unde rămâne până în 1896. Revenit în ţară, apare într’o piesă, p­e care el însuşi o tălmăcise în româneşte: „Ertarea“ de Jules Lemaître. Din clipa aceasta, Liciu va fi protagonist al primei noa­stre scene, reliefând, într’o mare gamă de realizări, arta lui multi­plă, desăvârşită, încântătoare. Discipol al lui Gr. Manolescu, împătimit de teatru ca şi acesta, dotat cu o putere de muncă ex­­traodinară şi având pe lângă fo­cul sacru al artei şi conştiinţa mereu trează a răspunderii pe care o implică înfăţişarea la lumi­na rampei Liciu favorizat, şi de faptul că era inteligent şi citit şi că îşi împrospăta mereu cultura, a reuşit să biruiască deopotrivă în comedie ca şi în dramă, în ma­rele repertoriu ca şi în piesele de vremelnică durată. Era veşnic nou, mereu altul, în roluri întot­deauna definitiv puse la punct. Liciu a fost­ un favorit, un răs­făţat al publicului, pe care-l ţinea sub vraja humorului său scântee­­tor şi original, sau îl stăpânea printr’o uimitoare putere de ca­racterizare a personagiilor pe care le interpreta. Apariţia lui pe sce­nă în Capitală ca şi în provincie era o adevărată sărbătoare artis­­tică iar turneele lui în ţinuturile româneşti de peste vechile hotare, erau salutate ca o adevărată solie a cultura şi artei noastre naţio­nale, CREAŢII Neuitate au rămas creaţiile lui din : Lipitorile Satelor, Tudora­­che Sucitu, Banii, Ruy Bias, Bi­bliotecarul, Secretarul general, Bărbaţii Leontinei, Scrisoarea pierdută,, orfanii regimentului, Viforul, Taifun, etc., etc. Omul a fost la înălţimea arti­stului. „A trăit ca un apostol al Frumosului pe îngusta scenă a teatrului, — scria Ranetti într’un impresionant necrolog — iar pe marea scenă a lumei a trăit ca un apostol al Binelui şi Adevăru­lui. El nu era numai un artist ma­re, c­i şi un om în toată no­bila accepţiune a cuvântului. Ar­tist şi om, cumul paradoxal î­ntr’o carieră în care fumurile vanităţii mai totdeauna asfixiază pe oame­ni, nerămânând dintrânşii decât „cabotinii“!... Smulgându-şi per­ciunii evreului din „Lipitorile Sa­telor“, svârlind între culise man­tia de purpură a voevodului ne­­ran­an din piesa lui Delavrancea, spălându-şi sulimanurile cu cari îşi schimonosise obrajii în „Banii“ lui Octave Michea.u — Liciu redeve­nea omul, de treabă, blajin şi mi­los, cu inima feciorelnică şi can­didă ca de copil, şi începea să împrăştie în juru-i fapte bune, ca MOARTEA LICIU o delicateţe şi o discreţie fără sea­măn“... Bunătatea şi generozitatea lui au rămas proverbiale, ca şi arta •îuii •"■V ' IN POLITICĂ Liciu a scoborît şi în arena pu­blică. Alături de prof. Iorga, el a activat în fruntea „Ligii Cultu­rale“ ca şi în organizaţia politică diriguită de marele istoric. A can­­didat la deputăţie, râvnind desi­gur să domine tribuna parlamen­tului precum domina scena. Mare cetăţean ca şi mare actor, moartea lui a stârnit o durere sin­ceră. Iar imensa mulţime, din toate catgoriile sociale, care l-a însoţit până la groapă, mărturisea solemn cât a fost de iubit şi de preţuit, acest inegalabil slujitor al artei dramatice şi al omeniei. ŞTEFAN OLTEANU „Dirijorul“... In superba „Suită Sătească“ de George Enescu, se aude şi veritabil croncănit de ciori, care trec în zr­­duri pe de­asupra satului. In timpul execuţiei ei de Dumini­ca trecută, — sub conducerea au­torului, — o parte din instrumen­tele de alamă au trecut în culise pentru a reda, în surdină, colori­tul sonor al gunoilor. Lângă, uşă rămăsese unul mic fi mititel, care la un moment dat, în­cepu să fâ­lide din aripi ca o cio­­chiţă, către uşa întredeschisă... Era „marele" Ţurcan, care dirija concertul ciorilor din culise, în timp ce ,,micul“ Enescu aştepta cuminte la pupitru, trecerea cârdu­lui. Autorilor comediei „Săracu­’ Gîcă" L-aţi pus cu voe, fără voe Eu cred că titlul e greşit. Poat­e-ar fi fost mai nimerit De i-l puneaţi.. Săracul Stroe! ROMEO şi JULIETA Melodiile româneşt de Vasue Alexandri „Cu o nemărginită bucurie fa­cem, ştiut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului Român au eşit la lumină in­­t­r'un Album foarte elegant, ti­părit la Leopol (Lemberg azi Lwow), şi cuprinzând AS de aiii de tot soiul: Doine, hore, cân­tece de lume, cântece hoţeşti. „Unul din compatrioţii noştri din Bucovina, un artist de frun­te, elev al ves­ti­ţiului pianist Chopin d, Cari Mikuli pe care societatea ambelor capitale, a­ Moldovei şi a Valahiei au avut plăcerea de a-l asculta şi a a­­plauda, minunatul său talent, este alcătuitorul şi tot, odată edi­torul acestui Album nepreţuit. In voiajul ce au făcut, la ISOO, în provinciile noastre, d. Carl Mih­ali, de­şi deprins din copi­lărie cu armoniile evropineşti, totuşi s'au simţit cuprins de un adevărat entusias­m la auzirea melodiilor poporale a români­lor, şi au şi hotărât a le prescrie pentru ca să le scape din tioca­­nul uitărei. Cu o răbdare şi cu tact de artist înamorat, de fru­museţile artei, ei au ascultat pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi din Bucureşti, şi au ştiut a deosebi ariile, adevărat Româ­­neşti din mulţimea de carii stră­ine ce nu năvălit de vrun câţi­va ani la noi, trecând prin gurile şi instrumentele ţiganilor şi a­­giungâiid la urechile noastre in­­tr'un hal de dihanie m­uzicală fără formă şi fără nume. ..Mulţumită fie dar d-lui Mi­­h­uli, din partea Românilor pen­tru fapta sa patriotică şi vred­nică de toată lauda, căci, în mijlocul grozavelor nenorociri ce au căzut ca un potop negru asupra neamului Românesc, a­­cest neam au ştiut a feri de înecare toate boentele naţiona­lităţii sale, portul, limba, credin­ţele, poezia, câ­nticile şi numele seu atât de falnic­ şi ori care om, îi vine într’ajutor, ori care îi întinde o mână frăţească pen­tru ca să scoată­ în lumina soa­relui acele nepreţuite odoare, face o faptă bună şi nobilă, o faptă care merită recunoştinţa patriei. „Albumul d-lui Mihali are în­doitul merit de a fi întocmit, cu rost, şi ştiinţă, şi mai cu seamă de a se ivi la vreme priinci­­on­să". Ect... (Articol cules din Arhive) ■■■KBfliaiBaanawan N­ Fecioarele $­ i 'ntr'un târziu Golgota se scurse de năvală. Isus pe greaua culme cu -;telele-a rămas. Cu moliciunea unei tulpini înfiptă 'n vas ,din gâtu atins de lună îi cade faţa pală. D­eparte scânteiază oraşu'ncins de ziduri. Ard torţe pretutindeni, os­peţele se'ntind . Bătrâni, femei şi tineri, cât mesele-i cuprind. Cu aufora se'ndeamnă şi mestecă din blid­uri. •C­i fălcile dau goană şi mu­zicile cântă. V „Să bem pentru 'mpăratul eternei înălţimi !" Şi buzele beţive, lucite de grăsimi, Din cupe largi, în spasmuri de hohote se­ avântă ş­­ toţi, din fiu în tată, dea valma prind să spue : — Eu L-alungat cu pietre ! — Eu numai L-am lovit! — Ba eu I-am rupt vestmântul1. — Eu rana I-am lărgiti — Oţet I-am diat ! — Eu spinii! — Eu L-am bătut în cuc D­oar sveltele fecioare tac frânte sub vecie... Şi'n timp ce creşte larma ies palide 'n pridvor, fremân cu ochii ţintă pe creasta de omor Pe care crucea 'n lună imagina­ şi subţle­­ii­i de pe­ ahmei, pedeapsă ce azi râsbuna crima . In carnea lor, în sânii ce neamu­l tăinuiau însămânţând pustiul, fecioarele sorbeau Paloarea 'n care luna învăluia victima 1 GEORGE GREGORIAN Apăruţi tn revistă, Flacăra 1912. eforee

Next