Rampa, iunie 1942 (Anul 2, nr. 28-30)

1942-06-14 / nr. 28

Anul. II. No. 28 Prețul lei 10 TEATRALA*« CINEMATOGRAFICĂ "Director: GEORGEGREGORIZOV ...............................li Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I TELEFOANE : Redacția : 4.47.60 -------------------------------------------­ ABONAMENTE : 500 lei particulari 2000 lei instituții 8000 lei abonamente cu publi­citate IN SERVICIUL. VINICULTURE! NECTAR im©if ­­ aV! „LITERATURA“ AFIŞELOR de TUDOR MUŞATESCU Citeam, deunăzi, într’un orăşel dunărean, un afiş, — lipit cu cocă de zmeu, — în geamul, dinspre stradă, al unei „berării şi restaurant” din centru. Prevăzut cu toate timbrele şi vizele legale afişul aducea la cunoştinţa cetăţenilor că, — începând din ziua de nu ştiu câte — trupa de „teatru, semieciuri şi comedii” a „celebrului” comic, Dl. Dorel Ionescu-Jijia, sau aşa ceva, — va delecta onor publicul, de 3 ori pe seară, cu diferite numere şi pies­e „senzaţionale ”şi „formidabile”, — acompaniate de melode „divine” şi interpretate de artişti, „stele” şi „vedete” cu re­nume internaţional ca D-nii Gigi Melcu, Puiu Duval şi D-nele ), Esmeralda Coteţeanu, F­elomella de Arcadia, Cioconda Pro- (I­sop, etc. Mai anunţă afişul că trupa este prevăzută cu „cele ”­ moderne decoruri”, „aparate tehnice” ca : lumină electrică, cortină şi orchestră, sub conducerea „maestrului” Fane Co­zonac, absolvent al „filarmonicei” din „Bucureşti şi alte state’. Ce să mai vorbesc de subtitlurile care împodobeau anunţul fiecărui număr din program !... „Extraordinară hiperrevistă în 3 prologuri şi 55 de ta­blouri”, „şlagărul etern al lumii civilizate”, „dans cubist şi excitant”, „super dans coreografic”, „sublimă fantezie muzi­cală în ritm Hot” etc... etc... Nu ştiu întrucât, afişul acesta care se află, — cu unele lipsuri, dar desigur, cu multe adăugiri, — în ferestrele dinspre stradă ale tuturor berăriilor cu artişti din centrul oraşelor de provincie, — au darul de a atrage şi convinge, în mod deosebit, pe spectator. Nu ştiu, întrucât, trupele acestea (uneori com­puse din meseriaşi oneşti şi câteodată chiar şi din artişti ade­văraţi) care cutreeră berăriile şi „localurile familiare” de pe întinsul ţării, după o trudnică şi incertă bucată de pâine, — sunt ajutate — în zbaterea lor pentru aceasta — de asemenea afişe şi reclame, ridicule până la melancolie... Ceea ce ştiu însă cu preciziune este că, vina — dacă există ■vreuna, — nu ne aparţine şi sancţiunile — dacă se vor aplica vreodată, — nu trebue să li se aplice decât cu circumstanţe atenuante. „Peştele de la cap se strică” spune un proverb pe care nu-l ignorează nimeni, când e vorba să-l citeze şi pe care nu şi-l aminteşte, iarăş nimeni, când e vorba să-i folosească în­văţătura... Citiţi afişele majorităţii teatrelor „serioase” şi cinemato­grafelor din Capitală. Citiţi-le reclamele, notiţele şi „cronicile” (plătite cu linia) din ziare. Ascultaţi-le proza, cu care îşi auto­­tămâiază spectacolele, la Radio... Cereţi, mai ales, să le vedeţi afişele cu care împestriţează provincia, în turnee. Veţi vedea că afişul „celebrului” comic, Ionescu-Jijia, este — faţă de acestea toate — de o modestie impunătoare... Nu mai poţi să respiri de succese „formidabile”, „extras ordinare”, „nemaipomenite”, „nemaivăzute”, „uriaşe”, „colo­sale”, etc. Nu mai poţi să te mişti de ,,hiper” şi „super” nu ştiu ce. Nu mai ai loc de „lovituri”, „casse luate cu asalt”,, „altele ejusdem farinae, nu mai poţi să te învârteşti de muzici şi „şlagăre” „divine”, „sublime” şi „uluitoare”. Ca să mai vorbim despre „celebrii”, „titanicii” „inegala­bilii”, „idolii”, „divele”, „vedetele” şi „marii comedieni” care îşi ţipă singuri „nemuritoarele creaţii, triumfuri şi succese” de pe zidurile afişajului public din Capitală şi provincie”. Ştim că în atribuţiunile Cenzurii de Stat, nu este şi aceea de a împiedica să se tipărească anumite afişe de teatru şi să se publice unele reclame, de gazetă. Mai este însă o cenzură: aceea a bunului simţ. Da­r, această cenzură, constat cu regret — nu funcţionează, în materie de reclamă artistică. Şi e mai mare ruşinea ! Oi Teatru religios O scenă din drama creştină „Drumul Crucii” (vezi reportajul în pag. IV-a) 53 DE ANI DELA MOARTEA LUI MIHAIL EMINESCU COMEMORAREA DELA SPITALUL 329 Z. I. PRINCIPELE NICOLAE La 15 iunie 1889, a căzut răpus de o cumplită boală, Mihail Emi­­nescu. Nu e nuimai o datorie de pietate literară să-l pomenim aci dar prile­jul constituie şi momente de rară înălţare sufletească, de câte ori ni se oferă, născut la 20 Decembrie 1849, cres­cut până la vârsta de 8 ani la Ipo­­teşti, proprietatea tatălui său, şco­­lar la Cernăuţi unde a făcut cla­­sele primare şi a frecventat liceul aproape trei ani, retras din şcoală înainte de a fi isprăvit liceul, func­­ţionar la Prefectura Botoşani la vârsta de 15 ani, hoinar prin Ar­­deal prin 1866, unde încearcă, mai ales la Blaj să isprăvească cursul secundar, cutreerând apoi Ardealul, Muntenia, Moldova, timp de 3 ani, în care vreme a fost şi sufleurul u­­nei trupe de teatru, student de la 1870 până la 1874 la Viena, apoi la Berlin, bibliotecar, revizor şcolar şi apoi redactor la un ziar oficial din Iaşi, de la 1874 până la 1877, în care timp a luat parte ca membru la şedinţele Janimei, redactor al ziarului Timpul din Bucureşti în­­tre anii 1877—1883, lovit întâia oară de boală, în vara anului 1883, după 6 ani de revenire la normal, Eminescu moare la Bucureşti, în di­mineaţa zilei de 15 iunie 1889, (un nebun din ospiciu îl lovise cu o pia­tră în cap). Din această fugară prezentare a unei vieţi frământate, reieşe­a că marele Eminescu, răsărit şi crescut în mijlocul ţărănime! a cutreerat toate provinciile locuite de Români, — Bucovina, Ardealul, părţile un­­gurene şi Banatul, apoi ţara româ­­nească. Pretutindeni asculta şi în­­văţa graiul şi gândul poporului său, din poezia lui populară şi din viaţa de toate zilele. După ani de pribe­­gie, bogaţi în experienţă, iată,l la şcolile înalte ale Vienei între stu­­denţii ardeleni şi bucovineni, pre­­gătit din temelie în disciplina aspră a naţionalismului propovăduit de Aron Pumnul şi de urmaşii inflăcăraşilor ai vremei sale, Andrei Mureşeanu, Eliade Rădulescu, Alecsandri, Bo­­lintineanu, a căror influenţă asu­pra lui în acel timp se resimte. Spirit independent, format din vreme la şcoala unei vieţi aspre, înzestrat cu minunate însuşiri de poet şi de cugetător un geniu ca Eminescu răsare numai odată la un veac. Sufletul lui a cuprins toate dorurile şi nevoile neamului româ­­nesc până în cele mai depărtate hotare fireşti ale lui. Nu este scrii­­tor român al veacului trecut, care să fi avut o mai deplină conştiinţă a unităţii neamului românesc ce Mihail Eminescu Varietatea de medii l-a pus în contact din vreme cu felurite as­­pecte ale existenţei româneşti care i-au îmbogăţit experienţa. Studiile lui de literatură populară şi de texte vechi, l-au ajutat să-şi creieze o limbă bogată şi mlădioasă. Mihail Eminescu a concentrat în sine vârstele omenirei şi vârstele o­­mului. Şi cum foarte just observă criticul Gh. Ibrăileanu , emotiv şi imaginativ ca un primitiv, naiv şi curios ca un copil, nou în faţa uni-Vfvr.su li nl O fVxof îv» —* *-» *11 u­ vuid^i ULlIip plin de cunoştinţi ca un învăţat şi cu idei abstracte ca un metafizician. Eminescu în judecarea mişcării teatrale ro­■ mâneşti, vădeşte aceleaşi preferinţi pentru operele naţionale şi clasice, aceiaşi pornire în contra pieselor uşoare, frivole, imorale ca în studiul său de la 1870 asupra teatrului românesc şi a repertoriului său. El stăruie pentru alcătuirea unui repertoriu românesc, îngrijit cu piese origi­­nale de valoare, şi cu tradiţii lite­­rare, în genul „bunelor traduceri vechi din Moliére”, editate de So­­cietatea Filarmonica din Bucureşti, a unui mic repertoriu ales, dar din când în când, care să formeze mie­­zul vieţei adevărat artistice, în­ce­­putul unui teatru naţional. Intr’un loc Eminescu spune: „Oare noi să nu învăţăm din gre­­şelile altora? Să nu ne folosim de împrejurarea favorabilă că simţul poporului nostru e încă virgin şi necorupt farselor şi operelor fran­­ceze şi nemţeşti? Să ne folosim de împrejurarea aceasta atât de fa­vorabilă într’un timp în care at­t­mosfera Europei întregi e infectată de corupţiune şi frivolitate. Tocmai într’un asemenea timp să dedăm publicul nostru cu creaţiunile gre­niilor dinamice cu simţiminte mari, nobile, frumoase, cu idei să. IContinuare în pag. 3­ a _____i­ l! wisuai v 11 pe de altă parte mirând pe marii LI“?__. wiu/uni cunoscând și ad_ scriitori români li curiozitate Suntem foarte des întrebaţi de cititorii noştri asupra motivelor care determină un atât de serios contrast între talentul şi salariul actorilor. Recunoaştem că onora­bilii noştri corespondenţi îşi exer­cită curiozitatea în ceea ce pri­veşte mai ales actriţele. Răspunsul nostru­­— colectiv — ţine să se mărginească la consi­deraţii generale asupra vieţii. Foarte rar se întâmplă chiar în compartimentele grave ale socie­tăţii ca meritul şi răsplata să coin­cidă. Ierarhiile actoriceşti corespund şi ele, foarte relativ, cu ierarhia ta­lentelor. Când în joc este o actriţă — din întâmplare şi femeie frumoa­să — preţul,el artistic se resimte. Teatrele particulare se disting îndeosebi prin utilizarea de false dive. De vreme ce publicul nu flueră, oamenii îşi satisfac micile lor preferinţe, micile lor vanităţi Un mucalit mărturisea deunăzi într’un grup de prieteni un vechiu deziderat. — Aş vrea să mi­ se întâmple ca mergând la teatru pentru a găsi o femeie să întâlnesc o actriţă. Dar experienţa m’a învăţat că e mai prudent să procedez invers. Sunt în permanentă căutare... de actriţe ! direcţii Localul Teatrului Nostru rămas în mod provizoriu destinat unor serii de spectacole streine de răspunderea şi programul „Tea­trului Nostru”. După ce publicul a respins „Pyg­­malionul” d-nei Dina Cocea şi Dr. Etterle, compania s-a văzut în criză de repertoriu. „Barbara” ? „Apaşul X” ? Tot atâtea salturi în necunos­cut, după severul avertisment pri­mit în serviciul totuşi al lui Ber­nard Shawl „Directorii” se rezervă pentru la toamnă. Cronicarul X explica deunăzi la Capşa situaţia. — Am impresia că „Teatrul” a cam încetat să fie al „nostru” pentru a deveni, exclusiv, — al­torul moment teatral Situaţia pe frontul teatral în vederea sezonului de toamnă — este următoarea : —­ Ce faci dragă ? — Ce să fac ! Plec ! — Unde ? — Nu ştiu. — De ce ? — Nu mai merge. Trebuie să mă pui în valoare. Tot stând aşa îmbătrânesc ! — Bine, bine, dar unde mergi ? La Sică ? La Maria Filotti ? — Aş­a Fac trupă, dragă. A mea ! Să joc eu ce-mi convine ! — Sală ai găsit ? — Nu ! Dar caut! Şi toţi, actori mari sau mărunţi dive cu talent sau numai cu amanţi simt în căutarea arenei providen­ţiale în care să-şi valorifice perso­nalitatea. Noi am avea o soluţie : Municipalizarea tuturor sălilor de spectacol din Capitală şi închirie­rea lor directă personalităţilor ar­tistice în măsură să le întrebuin­ţeze în folosul exclusiv al artei Ar dispare samsarii de săli, ar ieşi din circulaţie paraziţii vieţii teatrale. Curaj domnilor ! După necesara măsură chirurgi­cală se deschide însă problema re­distribuirii sălilor. Redistribuire care trebuie fă­cută după criterii obiective! Alt­minteri păcat de operaţie. Duminică 14 iunie 1941 Concluzii la o sărbătorire Cei 25 de ani de teatru ai actorului George Vraca au pri­lejuit, alături de sărbătorirea dela „Aro” câteva necesare ve­rificări. Marele public s'a dovedit o­­dată mai mult credincios glo­riei interpretului. El s’a grăbit să participe şi să aclame, cu o sinceritate emoţionantă omul din mulţime a ratificat opinia elitei intelectuale, opinia scrisă, aco­perind cu ovaţii şi aplauze toate manevrele şi toate reti­cenţele invidiei. Victor Eftimiu, Tudor Arghe­­zi, Ion Marin Sadoveanu, Mir­­cea Ştefănescu, Tudor Muşate­­scu, (l’en passe et des meilleurs), au mărturisit stima şi admiraţia lor pentru un talent care un sfert de secol s-a cheltuit în ser­viciul artei. Patronajul Casei Regale şi unele ilustre prezenţe au acor­dat sărbătoririi un caracter na­ţional pe care comandoria ,,Co­roanei” avea să-l lege de fap­tele trecutului războiu şi de sa­crificiile aceluia pe care îl trăim astăzi. Au lipsit de la sărbătorire din­tre actori, confraţii, camarazi de fiecare zi şi de fiecare clipă, au lipsit doar tovarăşii de genera­­ţie. Nu este locul să facem o e­­numerare poliţistă pentru a de­nunţa opiniei publice care nu s’a formalizat, unele mai mult decât vinovate absenţe. Ar fi su­ficient să observăm că în nu­mele actorilor dela Naţional dată fiind eschivarea puţin e­­legantă a bătrânilor a vorbit, cu inimă, cu îndrăzneală şi cu nobilă ţinută, acel N. Branco­­mir pe care tinereţea lar fi calificat doar să asculte. Unde au fost ceilalţi ? De ce nau ascuns măcar pentr’o prezenţă convenţională sentimente puţin colegiale şi puţin generoase pe care astfel ne vedem obligaţi să li le a­­tribuim ? De ce incapabilii de frăţesc e­­lan n'au înlocuit cu ipocrizie socială o penibilă deficienţă su­fletească ? La toate aceste întrebări cu greu s’ar putea afla răspuns fără a trece dela cazul parti­cular la consideraţii care să­­ privească atmosfera culturală generală în tot ce ea prezintă ca beatism, ca degradare a va­lorilor morale, ca lipsă de res­pect faţă de unele preţioase nuanţe ale vieţii de societate. Am pierdut, cu toţii, obişnuin­ţa unei vieţi colective in care convenţia să păstreze sensul ei de înnobilare. Nu este poate vina oameni­lor, dar nu e mai puţin ade­vărat că personalităţile care au sarcina de a înfăţişa la un mo­ment dat peisajul moral al tim­pului sar cuveni să ia aminte la răspunderea faţă de ele în­şişi dacă au sacrificat pe drum sensul înalt al contactului co­municaţiei cu sensibilitatea co­mună. SFAX *Il­iBillik­ nu se va juca in Bucureşti Direcţia generală a teatrelor a interzis reprezentarea la Bucureşti a piesei „Tragedia dragostei” de Gunar Heyberg, (traducere de Marcel Romanâseu, din cauză de imoralitat

Next

/
Thumbnails
Contents