Rampa, iunie 1942 (Anul 2, nr. 28-30)

1942-06-14 / nr. 28

Pretext: „Surprisman Piesa d-nei Sandra Cocorăscu, recent reprezentată la Studio, este, după lucrarea d-lui Andrei Corteanu, cea mai bună piesă ori­ginală din câte au văzut lumina rampei în această stagiune. Vom examina mai jos calităţile textului pentru a dovedi această afirmaţie. Până atunci însă, ce­rând un credit prealabil cititoru­lui care binevoieşte să ne urmă­rească scrisul, să analizăm în câ­teva rânduri împrejurările — simptomatice, revelante — în ca­re „Surorile Aman” au ajuns să vadă lumina rampei. Piesa a fost acceptată de co­mitetul de lectură al Teatrului Naţional şi a fost înscrisă în pro­­g­amul 1941—1942. Cititorii „Rampei” îşi amintesc­­desigur că de la primul nostru nu­măr am dat informaţii privitoare la regie, la distribuţie şi uneori chiar la calitatea textului. Nu este lipsit de interes să cer­cetăm motivele pentru care premi­ata a avut loc abia la 5 iunie. Pu­blicul ar putea trage din explica­ţiile noastre unele învăţăminte, dacă forurile tehnice nu se vor osteni să culeagă lumini. Piesa a fost amânată din urmă­toarele motive : ■ a) aparţinea unui autor original; ■ b) nu oferea directorilor de Scenă decât prilej de muncă şi nu ocazii de „mare” spectacol, sau de „lovitură”. c) nu conţinea roluri pentru „dive” şi „divete”. După informaţiile noastre, di­rectorul Teatrului Naţional, dl. Li­­viu Rebreanu, a fost din prima clipă un susţinător al „Surorilor lAman”. Directorii de scenă însă, au fost de altă părere. Piesa a trecut prin mâinile lor, ale tuturor, fără ca Vreunul să-i bănuie calitatea. La un moment dat a fost chiar evocat — de la pensie — dl. Va­sile Enescu, pentru ca să se recurgă, în disperare de cauză, la, servi­ciile d-lui Sică Alexandrescu. Ast­fel, din săptămână in săptămână şi­ aătoase şi morale. Modele în acea­­stă privinţă sunt dramaturgii spa­ fflicli, apoi Sheakespeare, drama, târgul norvegian Bjornstjeme Björ­­sason. Pe popor în luptele sale, în simţirea sa, pe popor în puterea sa tremonică şi uriaşe, în înţelepciunea sa, în sufletul său profund, ştie să-l pună pe scenă Victor Hugo şi numai el. Adorator al poporului şi libertăţei, el le reflectă pe amân­­două în contururi mari, gigantice. Pe acest bard al liibertăţei, îl reco­­mandăm cu multă seriozitate, juni­­mii, ce va vrea să încerce în drame naţionale. Poetul Alexandru Vlahuţă în a­­smintirile lui despre Eminescu, spu­­sa ea între altele: „Eram în gimnaziu când am ci­­tit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă „Sărmanul Dionis”. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică, adâncimea fascinantă a gândurilor lui, mă umplea de un fior mistic, de o admiraţie estetică. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura Românilor. Niciodată nu s’a văzut la noi un temperament de artist complectat de o cultură atât de vastă şi de o ori­­ginalitate atât de marcantă. In poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într’uin relief izbitor. Simţi îndată că ai deaf­ace cu uni din lună în lună, din felcer în subchirurg şi din subchirurg în felcer, „Surorile Aman" au apucat vara. Spectacolul a dovedit la 5 iunie ceeace noi sugerasem în co­loanele „Rampei” și ceeace anun­țasem într’un articol subscris în „Curentul” : un nou autor dra­matic s’a născut, iar talentul lui este din acelea care nu permit îndoiala. Să închidem deaceea — in mod provizoriu — capitolul capacităţi­lor şi al înfumurărilor regizorale, pentru a deschide pe cel referi­tor la PIESA In ce constă valoarea „Surorilor Aman” ? In primul rând în gravitatea temei, în adâncimea ei psihologică, Sandra Cocorăscu nu scrie tea­tru convenţional. Are adică acel dar de a pătrunde în cutele sufle­teşti ale personagiilor şi de a în­făţişa probleme din cele care su­pără, care irită şi care zguduie fiind deopotrivă de adevărate şi de veridice, probleme ale omului de totdeauna şi ale vieţii. Nu era lipsită de risc ideia de a înfăţişa pe scenă drama fetei bătrâne- Cele trei surori, Cate­­rina, Eliza şi Jana, oglindesc etapele succesive ale unei ineluc­tabile ofiliri. Dragostea reuşeşte până la urmă să oprească procesul psichologic al celei mai tinere. Dar tânărul Mihai Varlam, amant al Janei, este un simplu accident, în viaţa cea de tot singură a surorilor A­­man. împăcate, cele trei fete bă­trâne vor trăi pentru copil, cu bu­curia de a afla în fine, adevăratul scop al existenţei, într’o materni­tate menită să aibe strălucirea unei răscumpărări. Din text se desprinde un soiu de panfeminism, o pledoarie menţi­nută în cadrele artei, în favoarea moralei naturale, în care bărbatul s’ar vedea redus la rolul de trân­tor fecundant, pentru ca femeiei să-i revie sarcina de a exprima reformator. Primele lui poezii sunt un strigăt puternic de revoltă ar­­tistică. E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă lim­­bă, altă viaţă, cuvintele au suflet, coloare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare ex­­traordinară şi ce frumuseţi ritmice neatinse încă până la el. Eminescu a fost jertfa glorioasă a unei societăţi frivole şi nepăsă­­toare. Intr’o ţară cu atâtea nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moară de­­cât într’un spital de nebuni”. COMEMORAREA LUI EMINESCU în Spitalul 329 Z. I. Din iniţiativa Directorului Spitalu­lui Principele Nicolae din Şoseaua Pantelimon 279, va avea loc Dumi­nică 14 Iunie 1942, la ora 11% co­memorarea în acest Spital a poetu­lui Eminescu, 53 de ani de la moartea lui. După parastas va vorbi un dele­gat al Soc. Scriitorilor Români. Vor citi versuri din Eminescu, poeta d-na Madeleine Andronescu, d. N. Branco­­mir, d. Conabie de la Teatrul Naţional, iar tenorul de la Soc. Radio.Difuziune, d. Alexandru Grozuţa va cânta câ­teva doine şi cântece pe versurile lui Eminescu, sensurile ascunse ale firii. Iată de ce obiecţia d-lui Mircea Ştefănes­­cu, în „Curentul” ni se pare ne­­fundată : Mihai Varlam nu putea — în concepţia autoarei — să fie altfel prezentat decât ca o incon­sistentă „nălucă” . Jeana nu luptă decât cu ea însăşi, cu prea femini­na ei slăbiciune. Biruinţa este a or­goliului, în sensul cel mai nobil al noţiunii. Bărbatul, visător, ne­vertebrat, şovăelnic, simbolizează tocmai ceea ce apriga feminitate a Jeanei trebuia să respingă, pentru a se menţine pe drumul arid al dragostei absolute. Jeana se vrea iubită numai pentru ea; în tragi­cul refuz din incidentul al IV-lea surorile presimţind doar dureroa­sa voluptate a sacrificiului, află putere nouă, pentru a înfrunta o lume alcătuită din prejudecăţi şi din socoteli laşe. Adevăratul subiect al piesei este sufletul femeiei, suflet deabia în­trezărit în ingenuitatea logodnicei lui Ionel, impertinent şi spontan în fiinţa Getei, răscolit până în cele mai greu de mărturisit ale lui străfunduri, în sbuciumul princi­palelor trei eroine. Doamna San­dra Cocorăscu dovedeşte astfel de­­alungul celor patru „incidente” un simţ ascuţit al vieţii veritabile, o cutezanţă psichologică din cele puţin obişnuite şi­ preţioase, un dar remarcabil de a scoate în re­lief vibraţiile secrete, vibraţiile fine ale inimii. Dl. Ion Marin Sadoveanu a so­cotit în „Timpul”, că tema ar fi fost mult mai apropiată de genul romanului sau al povestirii. Ne-a mirat această observaţie, sub pana unui hotărît adversar al conceptu­lui V­-U10 despre acţiune. Pentru un adept al formulei Scribe-Sar­­cey, reflexia ar fi fost normală. Dl Ion Marin Sadoveanu nu pu­tea să nu constate însă că „Suro­rile Aman” se înrudesc mai cu­rând cu felul modern de a scrie teatru, sacrificând evenimentul ex­terior, preocupărilor de a sugera de a construi din tăceri, din reti­cenţe, din emoţii conţinute, dra­ma cea din lăuntru. Şi fiindcă d-sa a citat cu toate precauţiile nece­sare pe Cehov, să ne fie iertat dacă amintim din numărul acelor delicaţi „Compagnons de la Chi­­m­ére”, pe Jean Victor Pellerin pe Amiel, pe J. J. Bernard. De ce deosebeşte Dl. Ion Marin Sadoveanu, două subiecte în „Su­rorile Aman” ? De ce desparte po­vestea celor trei fete bătrâne de analiza dragostei, care a copleşit pe cea din urmă ? Un „subiect” nu exclude pe celălalt; cele trei surori sunt diferite între ele şi au­toarea le-a tipizat cu destul simţ de caracterizare. Drama celei mai tinere însă, este în fond drama lor comună. Eliza, aflând „păca­tul” Jeanei, îşi mărturiseşte regre­tul şi invidia. Caterina, înţelegă­toare, peste aşteptări, iartă. Jeana însăşi a iubit pentru ca înaintea de căderea cortinei să auzim acea mi­nunată replică de sinteză drama­tică, drept răspuns la invitaţia ser­vitoarei : „Da, într’adevăr, suntem servite”. Piesa conţine fireşte, numeroase stângăcii technice, stângăcii ine­rente mai ales promiţătoarelor de­buturi. Este posibil ca pe viitor, autoarea să se „perfecţioneze", dar teamă ne este că deopotrivă ma­jorităţii confraţilor a­sale întru scris, progresele pe care le va re­aliza în meşteşug, vor afla com­pensaţie în dificienţe de substanţă. Pentru moment n’avem însă im­presia că în anumite scene din „Surorile Aman” se face „litera­tură”, aşa cum afirmă d. Mircea Ştefănescu. Incidentul al III-lea chiar are după opinia noastră, o valoare dramatică reală.­ întreg textul însă, este dintre acelea care tributare regiei, nu află împlinire optimă decât într’un perfect rea­lizat spectacol-REGIA D. Sică Alexandrescu are în montarea „Surorilor Aman”, un merit îndoit. Spre deosebire de co­legii d-sale, mai puţin blagoslo­viţi de zei, a înţeles piesa. In al doilea rând, a dat actorilor indi­caţiile cele mai nimerite, reuşind dacă nu să închege un ansamblu, apoi să limpezească drumul unor necontestate creaţii. D. Sică Alexandrescu n’a izbutit în schimb să creeze atmosfera ce­rută de indicaţiile exprese ale tex­tului. Să recunoaştem că n’a fost în acest scop ajutat nici de deco­­ruri, nici de timpul absolut nece­sar repetiţiilor. In genul acesta de spectacol, numărăm prea puţine elemente registrale capabile de a imprima sunetelor şi lucrurilor inerte, acel ritm unitar care trans-E vorba de vacanţa oficială în care intră orchestra „Filarmonica” şi „Opera Română” după o activi­­tate laborioasă şi demnă de laudă. O vacanţă care nu le scuteşte de muncă nici pe una nici pe cealaltă întrucât agibele instituţii vor da spectacole chiar pentru spitalele de răniţi, fiind mobilizate la dispoziţia naţiunii. O stagiune densă al cărei ecou răsfrânge încă frumoasele preţuiri obţinute de orchestra noastră sim­­fonică la Bratislava şi Viena, de minunata artă dirijorală a maestru­lui George Georgescu la Roma, cul­­minând cu răsunătorul succes obţi­­nut de curând cu cele două con­certe date de „Filarmonica” în ca­­pitala Bulgariei, — o stagiune în care s’au perindat spre marea mul­­ţumire a publicului bucureştean, virtuoşii solişti şi renumiţii dirijori europeni. Şi o muncă încordată pornită din convingerea împlinirei unei datorii sacre, — al cărei exemplu de rari­­sima frumuseţe morală a fost ac­­tivitatea marelui nostru George E­­nescu, — încununează încheerea a­­cestei stagiuni. Pe de altă parte, „Opera Româ­­nă”, cu limitatele ei mijloace de ex­­pansiune peste graniţe şi cu insur­­ficientul şi imperfectul ei local de împrumut, a recoltat, — la rândul ei, — lăudabile succese datorite nu atât îmbogăţirii repertoriului, ci ni­­velului artistic al spectacolelor şi setei de divertisment a publicului. Acum căldura verii alungă pe spectatori din sălile închise şi parcă o oboseală provenită dintr’o conti­­nuă încordare deasupra textelor a pus stăpânire şi pe interpreţi, — cântăreţi sau instrumentişti, — şi pe public, mai doritor de grădinile cu lăutari şi d­e plimbările în aer liber decât de concentrare pentru a asculta o simfonie sau o operă li­­rică. După strălucita solie artistică a Filarmonicei noastre în ţara vecini­­lor de la Sard, următor căreia rela­ţiunile de prietenie au fost şi mai cordial manifestate, maestrul Geor­­ge Georgescu a dirijat Duminică 31 Mai a. c. concertul de închidere a stagiunii. DAMNAŢIUNEA LUI FAUST Urmând ordinea cronologică, trebue să mărturism întreaga şi unanima ad­miraţie a melomanilor noştri pentru superba interpretare a „Damnaţiunii formă o scenă şi o sală, înt­r’o m­­­ică şi melodioasă cutie de rezo­nanţă. Ar fi trebuit pentru ca spec­tacolul să întregească textul, ta­lentul şi străduinţa unui elev al „pravdei” stanislawsky­ene sau o personalitate formată la şcoala lui Baty. La noi, direcţia de scenă se re­zumă deobiceiu în distribuirea ro­lurilor unei vedete „cu public” şi în copia decorurilor după mache­tele din străinătate. D. Sică Alexandrescu a făcut un efort personal, pentru care trebue felicitat, cu tot regretul pe care îl provoacă mediocritatea unora din rezultatele pe care le-a obţinut. INTERPRETAREA Presa a fost în general parci­monioasă în elogii, faţă de cele trei principale interprete. Intr’o epocă de teatru, în care actriţele preferă să se gudure decât să joace, ele au izbutit trei frumoase creaţii, pentru care se cuvine să le închinăm flori de Stil şi de fer­voare. D-na Cleo­pan Cernăţeanu a jucat incontestabil, cel mai fru­mos rol din cariera d-sale. A în­trupat de la prima scenă până la cea din urmă, ingenuitatea, sen­­sualitatea, sentimentul, mândria şi melancolia Jeanei, cu accente de mare artistă. D-na Lily Popovici a evocat sufletul frânt al Elizei, u­­tilizând mijloace rafinate şi sub­tile, mijloace pe care puţine le au mai la îndemână decât le are d-sa­ lui Fausta de Berlioz dăruită de nee­­gaita pătrundere şi putere de muncă a gloriei noastre naţionale : George Enescu, in seara zilei de 30 Mai a. c. Căci nu trebue să uităm că paralel cu „Filarmonica", — şi chiar mult mai mult decât aceasta, — maestrul Enescu a concertat şi a dirijat de su­medenie de ori, atât in Bucureşti, cât şi in provincie• Ultima dată, la „Ateneul Român" ne a prezentat grandioasa operă a ge­nialului compozitor francez, Hector Berlioz: „Damnaţiunea lui Faust", cu care ocazie orhestra soc. de ,,Radio" s’a acoperit de binemeritate laude pen­tru disciplina şi maleabolitatea dovedite în realizarea intenţiilor maestrului E­nescu. FILARMONICA Revenim la ultimul concert al „hi­­larmonicei”, — concertul de închi­­dere a stagiunii, dirijat de maestrul George Georgescu. Odată cu înapoierea de la Sofia, (unde peste jumătate din membrii Filarmonicei noastre au fost deco­­raţi pentru meritele lor artistice), d. George Georgescu a oferit şi pu­­blicului bucureştean o probă de fe­­lul cum a executat acolo Simfonia întâia de Brahms. După ce înainte de plecarea la Sofia ne oferise un fel de repetiţie generală a câtorva lucrări ce trebuiau să figureze în programului pentru Bulgaria, In adevăr, executarea primei sim­­fonii („Do minor”) a lui Brahms, — străbătută de spiritul lui Beethoven până a se integra în ciclul celor nouă simfonii, primind chiar denu­mirea de „cea de­ a zecea simfonie a lui Beethoven”,­­ a stârnit o ne. D-na Marieta Sadova a creat în Caterina, cu autoritate şi adâncă vibraţie umană, un tip de neuitat. D-na Maria Voluntari­ a adus în spectacol, pe lângă notele de humor şi unele emoţionante ac­cente de durere reţinută. Dl. Toma Dumitriu, fals distribuit, a luptat cu autenticul său talent, pentru a ieşi la suprafaţă. Deasemenea d-şoara Cella Dima, care însă ne-a făcut să regretăm prezenţa în rol a Victoriei Mierlescu. Dl. N. Mo­toc şi d-şoara E. Cozachievici au apărut în roluri episodice, cu ele­gantă discreţie. CONCLUZIE Marele public trece cu prilejul „Surorile Aman” un examen de seriozitate, examen la care unii dintre cronicarii noştri teatrali au căzut. Din atmosfera de la pre­mieră se poate totuşi conchide că mulţimea a înţeles „nivelul ridi­cat" de la care autoarea a vorbit publicului, pentru a întrebuinţa fe­ricita expresie a cronicarului Mir­­cea Ştefănescu, singurul care până la scrierea rândurilor de faţă a preţuit calitatea textului, şi a în­ţeles în ce măsură el este scris „pe viu” cu pană măiastră. N. CARANDINO N. B. — După ce am dat la tipar Cronica de mai sus, d-nii Al. Anestin în „Ordinea” şi Mi­hai Anastasiu în „Seara”, au a­­­bundat în sensul nostru, aşteptată însufleţire a publicului, care la apariţia maestrului George, seu la pupitru nu părea destul de convins pentru a ratifica succesele de la Sofia. Ca un singur instrument plin de vlagă, instrumentiştii Filar­­monicei, mai solidari în disciplină ca niciodată şi mai entuziaşti în ex­­presia coloristică a textului, răs-, pundeau la cele mai delicate nuan­­ţări ale dirijorului, care a dovedit că oridecâte ori vrea ceva colabora­­torii săi sunt gata să-i dea. Trei fragmente simfonice din Wagner: 1) Preludiul la „Tristan” şi moartea Isoldei; 2) Idila „Sieg,­fried” şi 3) Uvertura la „Maeştrii FESTIVALUL VERDI „Opera Română” trage, de ase­­menea, cortina odată cu cel mai bun spectacol închinat memoriei marelui compozitor italian Giuseppe Verdi, opera „Otello”, care nu se cântase de multă vreme în condiţiunile ex­­celente din seara zilei de 4 iunie. Festivalul a început cu opera „Trubadurul” din care s’au cântat două acte. D.na Grozea în rolul Leonorei şi d.na Snejina în al Azucenei, au cân­­tat cu aceeaşi simţire ca şi în alte dăţi. D. Enăceanu în rolul contelui, ca deobiceiu a fost prea muit con­­vins de aplauze inoportune că este un mare cântăreţ fiindcă tună cu tărie vocală. D. Emil Marinescu, eroul serii, a luat în piept cu bărbăţie şi rolul lui Manrico din „Trubadurul” şi pe cel titular din „Otello” şi într’o exce­­lentă dispoziţie vocală, cu vibrantul lui temperament dramatic, a dat măsura adevăraţilor interpreţi de linie europeană. D. M. Arnăutu, care a apărut pentru prima oar­ă în diabolicul rol al intrigantului Jago, a desvoltat un emoţionant joc de scenă şi a cântat cu artă superioară, făcând o creaţie puternică şi reînviind pentru câte­­va momente figura marelui Jean A­­tanasiu. Dana Costescu.Duca a stăpânit cu multă autoritate artistică un rol în care altă dată strălucise cu mare prestigiu o fostă, — până mai ieri, — colegă a d-sale. Reuşita acestui grandios specta­­col a mai fost asigurată şi de iscu­­sinţa şi însufleţirea dirijorală a maestrului J­ean Bobescu, care ală­­turi de Emil Marinescu şi Mihail Arnăutu, a binemeritat preţuirea, entusiastă a publicului. Nicolae Lazar : 53 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIHAIL EMINESCU ! Urmare din pag. l­al. 3SKBBSBBBBBiBBBB8S B0N­S­IBillBBBaMBBBlBBBBBBBBBSIBBBSBBBBBBBBflBBBlB Sfârşitul unei stagiuni Cronica ultimelor spectacole D-na Cleo­pan Cernăţeanu D. N. Arnăutu Se va juca la Teatrul Naţional cel puţin până la 1 Iulie şi la Studio toată vara Suntem informaţi că stagiunea Teatrului Naţional se va prelungi cel puţin până la 1 Iulie, dată de la care se vor lua noi hotărâri ţinân­­du-se seama de participarea pu­blicul M la spectacole. La Studio se va juca fără între­rupere tot timpul verii. S-a hotărât deasemenea că anul acesta actorii Teatrul Naţional nu vor avea nici um fel de concediu. RAMPA 3 •

Next