Rampa, iunie 1942 (Anul 2, nr. 28-30)
1942-06-14 / nr. 28
Pretext: „Surprisman Piesa d-nei Sandra Cocorăscu, recent reprezentată la Studio, este, după lucrarea d-lui Andrei Corteanu, cea mai bună piesă originală din câte au văzut lumina rampei în această stagiune. Vom examina mai jos calităţile textului pentru a dovedi această afirmaţie. Până atunci însă, cerând un credit prealabil cititorului care binevoieşte să ne urmărească scrisul, să analizăm în câteva rânduri împrejurările — simptomatice, revelante — în care „Surorile Aman” au ajuns să vadă lumina rampei. Piesa a fost acceptată de comitetul de lectură al Teatrului Naţional şi a fost înscrisă în progamul 1941—1942. Cititorii „Rampei” îşi amintescdesigur că de la primul nostru număr am dat informaţii privitoare la regie, la distribuţie şi uneori chiar la calitatea textului. Nu este lipsit de interes să cercetăm motivele pentru care premiata a avut loc abia la 5 iunie. Publicul ar putea trage din explicaţiile noastre unele învăţăminte, dacă forurile tehnice nu se vor osteni să culeagă lumini. Piesa a fost amânată din următoarele motive : ■ a) aparţinea unui autor original; ■ b) nu oferea directorilor de Scenă decât prilej de muncă şi nu ocazii de „mare” spectacol, sau de „lovitură”. c) nu conţinea roluri pentru „dive” şi „divete”. După informaţiile noastre, directorul Teatrului Naţional, dl. Liviu Rebreanu, a fost din prima clipă un susţinător al „Surorilor lAman”. Directorii de scenă însă, au fost de altă părere. Piesa a trecut prin mâinile lor, ale tuturor, fără ca Vreunul să-i bănuie calitatea. La un moment dat a fost chiar evocat — de la pensie — dl. Vasile Enescu, pentru ca să se recurgă, în disperare de cauză, la, serviciile d-lui Sică Alexandrescu. Astfel, din săptămână in săptămână şi aătoase şi morale. Modele în această privinţă sunt dramaturgii spa fflicli, apoi Sheakespeare, drama, târgul norvegian Bjornstjeme Björsason. Pe popor în luptele sale, în simţirea sa, pe popor în puterea sa tremonică şi uriaşe, în înţelepciunea sa, în sufletul său profund, ştie să-l pună pe scenă Victor Hugo şi numai el. Adorator al poporului şi libertăţei, el le reflectă pe amândouă în contururi mari, gigantice. Pe acest bard al liibertăţei, îl recomandăm cu multă seriozitate, junimii, ce va vrea să încerce în drame naţionale. Poetul Alexandru Vlahuţă în asmintirile lui despre Eminescu, spusa ea între altele: „Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă „Sărmanul Dionis”. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică, adâncimea fascinantă a gândurilor lui, mă umplea de un fior mistic, de o admiraţie estetică. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura Românilor. Niciodată nu s’a văzut la noi un temperament de artist complectat de o cultură atât de vastă şi de o originalitate atât de marcantă. In poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într’uin relief izbitor. Simţi îndată că ai deaface cu uni din lună în lună, din felcer în subchirurg şi din subchirurg în felcer, „Surorile Aman" au apucat vara. Spectacolul a dovedit la 5 iunie ceeace noi sugerasem în coloanele „Rampei” și ceeace anunțasem într’un articol subscris în „Curentul” : un nou autor dramatic s’a născut, iar talentul lui este din acelea care nu permit îndoiala. Să închidem deaceea — in mod provizoriu — capitolul capacităţilor şi al înfumurărilor regizorale, pentru a deschide pe cel referitor la PIESA In ce constă valoarea „Surorilor Aman” ? In primul rând în gravitatea temei, în adâncimea ei psihologică, Sandra Cocorăscu nu scrie teatru convenţional. Are adică acel dar de a pătrunde în cutele sufleteşti ale personagiilor şi de a înfăţişa probleme din cele care supără, care irită şi care zguduie fiind deopotrivă de adevărate şi de veridice, probleme ale omului de totdeauna şi ale vieţii. Nu era lipsită de risc ideia de a înfăţişa pe scenă drama fetei bătrâne- Cele trei surori, Caterina, Eliza şi Jana, oglindesc etapele succesive ale unei ineluctabile ofiliri. Dragostea reuşeşte până la urmă să oprească procesul psichologic al celei mai tinere. Dar tânărul Mihai Varlam, amant al Janei, este un simplu accident, în viaţa cea de tot singură a surorilor Aman. împăcate, cele trei fete bătrâne vor trăi pentru copil, cu bucuria de a afla în fine, adevăratul scop al existenţei, într’o maternitate menită să aibe strălucirea unei răscumpărări. Din text se desprinde un soiu de panfeminism, o pledoarie menţinută în cadrele artei, în favoarea moralei naturale, în care bărbatul s’ar vedea redus la rolul de trântor fecundant, pentru ca femeiei să-i revie sarcina de a exprima reformator. Primele lui poezii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, coloare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice neatinse încă până la el. Eminescu a fost jertfa glorioasă a unei societăţi frivole şi nepăsătoare. Intr’o ţară cu atâtea nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moară decât într’un spital de nebuni”. COMEMORAREA LUI EMINESCU în Spitalul 329 Z. I. Din iniţiativa Directorului Spitalului Principele Nicolae din Şoseaua Pantelimon 279, va avea loc Duminică 14 Iunie 1942, la ora 11% comemorarea în acest Spital a poetului Eminescu, 53 de ani de la moartea lui. După parastas va vorbi un delegat al Soc. Scriitorilor Români. Vor citi versuri din Eminescu, poeta d-na Madeleine Andronescu, d. N. Brancomir, d. Conabie de la Teatrul Naţional, iar tenorul de la Soc. Radio.Difuziune, d. Alexandru Grozuţa va cânta câteva doine şi cântece pe versurile lui Eminescu, sensurile ascunse ale firii. Iată de ce obiecţia d-lui Mircea Ştefănescu, în „Curentul” ni se pare nefundată : Mihai Varlam nu putea — în concepţia autoarei — să fie altfel prezentat decât ca o inconsistentă „nălucă” . Jeana nu luptă decât cu ea însăşi, cu prea feminina ei slăbiciune. Biruinţa este a orgoliului, în sensul cel mai nobil al noţiunii. Bărbatul, visător, nevertebrat, şovăelnic, simbolizează tocmai ceea ce apriga feminitate a Jeanei trebuia să respingă, pentru a se menţine pe drumul arid al dragostei absolute. Jeana se vrea iubită numai pentru ea; în tragicul refuz din incidentul al IV-lea surorile presimţind doar dureroasa voluptate a sacrificiului, află putere nouă, pentru a înfrunta o lume alcătuită din prejudecăţi şi din socoteli laşe. Adevăratul subiect al piesei este sufletul femeiei, suflet deabia întrezărit în ingenuitatea logodnicei lui Ionel, impertinent şi spontan în fiinţa Getei, răscolit până în cele mai greu de mărturisit ale lui străfunduri, în sbuciumul principalelor trei eroine. Doamna Sandra Cocorăscu dovedeşte astfel dealungul celor patru „incidente” un simţ ascuţit al vieţii veritabile, o cutezanţă psichologică din cele puţin obişnuite şi preţioase, un dar remarcabil de a scoate în relief vibraţiile secrete, vibraţiile fine ale inimii. Dl. Ion Marin Sadoveanu a socotit în „Timpul”, că tema ar fi fost mult mai apropiată de genul romanului sau al povestirii. Ne-a mirat această observaţie, sub pana unui hotărît adversar al conceptului V-U10 despre acţiune. Pentru un adept al formulei Scribe-Sarcey, reflexia ar fi fost normală. Dl Ion Marin Sadoveanu nu putea să nu constate însă că „Surorile Aman” se înrudesc mai curând cu felul modern de a scrie teatru, sacrificând evenimentul exterior, preocupărilor de a sugera de a construi din tăceri, din reticenţe, din emoţii conţinute, drama cea din lăuntru. Şi fiindcă d-sa a citat cu toate precauţiile necesare pe Cehov, să ne fie iertat dacă amintim din numărul acelor delicaţi „Compagnons de la Chimére”, pe Jean Victor Pellerin pe Amiel, pe J. J. Bernard. De ce deosebeşte Dl. Ion Marin Sadoveanu, două subiecte în „Surorile Aman” ? De ce desparte povestea celor trei fete bătrâne de analiza dragostei, care a copleşit pe cea din urmă ? Un „subiect” nu exclude pe celălalt; cele trei surori sunt diferite între ele şi autoarea le-a tipizat cu destul simţ de caracterizare. Drama celei mai tinere însă, este în fond drama lor comună. Eliza, aflând „păcatul” Jeanei, îşi mărturiseşte regretul şi invidia. Caterina, înţelegătoare, peste aşteptări, iartă. Jeana însăşi a iubit pentru ca înaintea de căderea cortinei să auzim acea minunată replică de sinteză dramatică, drept răspuns la invitaţia servitoarei : „Da, într’adevăr, suntem servite”. Piesa conţine fireşte, numeroase stângăcii technice, stângăcii inerente mai ales promiţătoarelor debuturi. Este posibil ca pe viitor, autoarea să se „perfecţioneze", dar teamă ne este că deopotrivă majorităţii confraţilor asale întru scris, progresele pe care le va realiza în meşteşug, vor afla compensaţie în dificienţe de substanţă. Pentru moment n’avem însă impresia că în anumite scene din „Surorile Aman” se face „literatură”, aşa cum afirmă d. Mircea Ştefănescu. Incidentul al III-lea chiar are după opinia noastră, o valoare dramatică reală. întreg textul însă, este dintre acelea care tributare regiei, nu află împlinire optimă decât într’un perfect realizat spectacol-REGIA D. Sică Alexandrescu are în montarea „Surorilor Aman”, un merit îndoit. Spre deosebire de colegii d-sale, mai puţin blagosloviţi de zei, a înţeles piesa. In al doilea rând, a dat actorilor indicaţiile cele mai nimerite, reuşind dacă nu să închege un ansamblu, apoi să limpezească drumul unor necontestate creaţii. D. Sică Alexandrescu n’a izbutit în schimb să creeze atmosfera cerută de indicaţiile exprese ale textului. Să recunoaştem că n’a fost în acest scop ajutat nici de decoruri, nici de timpul absolut necesar repetiţiilor. In genul acesta de spectacol, numărăm prea puţine elemente registrale capabile de a imprima sunetelor şi lucrurilor inerte, acel ritm unitar care trans-E vorba de vacanţa oficială în care intră orchestra „Filarmonica” şi „Opera Română” după o activitate laborioasă şi demnă de laudă. O vacanţă care nu le scuteşte de muncă nici pe una nici pe cealaltă întrucât agibele instituţii vor da spectacole chiar pentru spitalele de răniţi, fiind mobilizate la dispoziţia naţiunii. O stagiune densă al cărei ecou răsfrânge încă frumoasele preţuiri obţinute de orchestra noastră simfonică la Bratislava şi Viena, de minunata artă dirijorală a maestrului George Georgescu la Roma, culminând cu răsunătorul succes obţinut de curând cu cele două concerte date de „Filarmonica” în capitala Bulgariei, — o stagiune în care s’au perindat spre marea mulţumire a publicului bucureştean, virtuoşii solişti şi renumiţii dirijori europeni. Şi o muncă încordată pornită din convingerea împlinirei unei datorii sacre, — al cărei exemplu de rarisima frumuseţe morală a fost activitatea marelui nostru George Enescu, — încununează încheerea acestei stagiuni. Pe de altă parte, „Opera Română”, cu limitatele ei mijloace de expansiune peste graniţe şi cu insurficientul şi imperfectul ei local de împrumut, a recoltat, — la rândul ei, — lăudabile succese datorite nu atât îmbogăţirii repertoriului, ci nivelului artistic al spectacolelor şi setei de divertisment a publicului. Acum căldura verii alungă pe spectatori din sălile închise şi parcă o oboseală provenită dintr’o continuă încordare deasupra textelor a pus stăpânire şi pe interpreţi, — cântăreţi sau instrumentişti, — şi pe public, mai doritor de grădinile cu lăutari şi de plimbările în aer liber decât de concentrare pentru a asculta o simfonie sau o operă lirică. După strălucita solie artistică a Filarmonicei noastre în ţara vecinilor de la Sard, următor căreia relaţiunile de prietenie au fost şi mai cordial manifestate, maestrul George Georgescu a dirijat Duminică 31 Mai a. c. concertul de închidere a stagiunii. DAMNAŢIUNEA LUI FAUST Urmând ordinea cronologică, trebue să mărturism întreaga şi unanima admiraţie a melomanilor noştri pentru superba interpretare a „Damnaţiunii formă o scenă şi o sală, într’o mică şi melodioasă cutie de rezonanţă. Ar fi trebuit pentru ca spectacolul să întregească textul, talentul şi străduinţa unui elev al „pravdei” stanislawskyene sau o personalitate formată la şcoala lui Baty. La noi, direcţia de scenă se rezumă deobiceiu în distribuirea rolurilor unei vedete „cu public” şi în copia decorurilor după machetele din străinătate. D. Sică Alexandrescu a făcut un efort personal, pentru care trebue felicitat, cu tot regretul pe care îl provoacă mediocritatea unora din rezultatele pe care le-a obţinut. INTERPRETAREA Presa a fost în general parcimonioasă în elogii, faţă de cele trei principale interprete. Intr’o epocă de teatru, în care actriţele preferă să se gudure decât să joace, ele au izbutit trei frumoase creaţii, pentru care se cuvine să le închinăm flori de Stil şi de fervoare. D-na Cleopan Cernăţeanu a jucat incontestabil, cel mai frumos rol din cariera d-sale. A întrupat de la prima scenă până la cea din urmă, ingenuitatea, sensualitatea, sentimentul, mândria şi melancolia Jeanei, cu accente de mare artistă. D-na Lily Popovici a evocat sufletul frânt al Elizei, utilizând mijloace rafinate şi subtile, mijloace pe care puţine le au mai la îndemână decât le are d-sa lui Fausta de Berlioz dăruită de neegaita pătrundere şi putere de muncă a gloriei noastre naţionale : George Enescu, in seara zilei de 30 Mai a. c. Căci nu trebue să uităm că paralel cu „Filarmonica", — şi chiar mult mai mult decât aceasta, — maestrul Enescu a concertat şi a dirijat de sumedenie de ori, atât in Bucureşti, cât şi in provincie• Ultima dată, la „Ateneul Român" ne a prezentat grandioasa operă a genialului compozitor francez, Hector Berlioz: „Damnaţiunea lui Faust", cu care ocazie orhestra soc. de ,,Radio" s’a acoperit de binemeritate laude pentru disciplina şi maleabolitatea dovedite în realizarea intenţiilor maestrului Enescu. FILARMONICA Revenim la ultimul concert al „hilarmonicei”, — concertul de închidere a stagiunii, dirijat de maestrul George Georgescu. Odată cu înapoierea de la Sofia, (unde peste jumătate din membrii Filarmonicei noastre au fost decoraţi pentru meritele lor artistice), d. George Georgescu a oferit şi publicului bucureştean o probă de felul cum a executat acolo Simfonia întâia de Brahms. După ce înainte de plecarea la Sofia ne oferise un fel de repetiţie generală a câtorva lucrări ce trebuiau să figureze în programului pentru Bulgaria, In adevăr, executarea primei simfonii („Do minor”) a lui Brahms, — străbătută de spiritul lui Beethoven până a se integra în ciclul celor nouă simfonii, primind chiar denumirea de „cea de a zecea simfonie a lui Beethoven”, a stârnit o ne. D-na Marieta Sadova a creat în Caterina, cu autoritate şi adâncă vibraţie umană, un tip de neuitat. D-na Maria Voluntari a adus în spectacol, pe lângă notele de humor şi unele emoţionante accente de durere reţinută. Dl. Toma Dumitriu, fals distribuit, a luptat cu autenticul său talent, pentru a ieşi la suprafaţă. Deasemenea d-şoara Cella Dima, care însă ne-a făcut să regretăm prezenţa în rol a Victoriei Mierlescu. Dl. N. Motoc şi d-şoara E. Cozachievici au apărut în roluri episodice, cu elegantă discreţie. CONCLUZIE Marele public trece cu prilejul „Surorile Aman” un examen de seriozitate, examen la care unii dintre cronicarii noştri teatrali au căzut. Din atmosfera de la premieră se poate totuşi conchide că mulţimea a înţeles „nivelul ridicat" de la care autoarea a vorbit publicului, pentru a întrebuinţa fericita expresie a cronicarului Mircea Ştefănescu, singurul care până la scrierea rândurilor de faţă a preţuit calitatea textului, şi a înţeles în ce măsură el este scris „pe viu” cu pană măiastră. N. CARANDINO N. B. — După ce am dat la tipar Cronica de mai sus, d-nii Al. Anestin în „Ordinea” şi Mihai Anastasiu în „Seara”, au abundat în sensul nostru, aşteptată însufleţire a publicului, care la apariţia maestrului George, seu la pupitru nu părea destul de convins pentru a ratifica succesele de la Sofia. Ca un singur instrument plin de vlagă, instrumentiştii Filarmonicei, mai solidari în disciplină ca niciodată şi mai entuziaşti în expresia coloristică a textului, răs-, pundeau la cele mai delicate nuanţări ale dirijorului, care a dovedit că oridecâte ori vrea ceva colaboratorii săi sunt gata să-i dea. Trei fragmente simfonice din Wagner: 1) Preludiul la „Tristan” şi moartea Isoldei; 2) Idila „Sieg,fried” şi 3) Uvertura la „Maeştrii FESTIVALUL VERDI „Opera Română” trage, de asemenea, cortina odată cu cel mai bun spectacol închinat memoriei marelui compozitor italian Giuseppe Verdi, opera „Otello”, care nu se cântase de multă vreme în condiţiunile excelente din seara zilei de 4 iunie. Festivalul a început cu opera „Trubadurul” din care s’au cântat două acte. D.na Grozea în rolul Leonorei şi d.na Snejina în al Azucenei, au cântat cu aceeaşi simţire ca şi în alte dăţi. D. Enăceanu în rolul contelui, ca deobiceiu a fost prea muit convins de aplauze inoportune că este un mare cântăreţ fiindcă tună cu tărie vocală. D. Emil Marinescu, eroul serii, a luat în piept cu bărbăţie şi rolul lui Manrico din „Trubadurul” şi pe cel titular din „Otello” şi într’o excelentă dispoziţie vocală, cu vibrantul lui temperament dramatic, a dat măsura adevăraţilor interpreţi de linie europeană. D. M. Arnăutu, care a apărut pentru prima oară în diabolicul rol al intrigantului Jago, a desvoltat un emoţionant joc de scenă şi a cântat cu artă superioară, făcând o creaţie puternică şi reînviind pentru câteva momente figura marelui Jean Atanasiu. Dana Costescu.Duca a stăpânit cu multă autoritate artistică un rol în care altă dată strălucise cu mare prestigiu o fostă, — până mai ieri, — colegă a d-sale. Reuşita acestui grandios spectacol a mai fost asigurată şi de iscusinţa şi însufleţirea dirijorală a maestrului Jean Bobescu, care alături de Emil Marinescu şi Mihail Arnăutu, a binemeritat preţuirea, entusiastă a publicului. Nicolae Lazar : 53 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIHAIL EMINESCU ! Urmare din pag. lal. 3SKBBSBBBBBiBBBB8S B0NSIBillBBBaMBBBlBBBBBBBBBSIBBBSBBBBBBBBflBBBlB Sfârşitul unei stagiuni Cronica ultimelor spectacole D-na Cleopan Cernăţeanu D. N. Arnăutu Se va juca la Teatrul Naţional cel puţin până la 1 Iulie şi la Studio toată vara Suntem informaţi că stagiunea Teatrului Naţional se va prelungi cel puţin până la 1 Iulie, dată de la care se vor lua noi hotărâri ţinându-se seama de participarea publicul M la spectacole. La Studio se va juca fără întrerupere tot timpul verii. S-a hotărât deasemenea că anul acesta actorii Teatrul Naţional nu vor avea nici um fel de concediu. RAMPA 3 •