Rampa, septembrie 1942 (Anul 2, nr. 40-43)

1942-09-06 / nr. 40

L 2 la Opera de Stat din Viena Opera Română din Bucureşti şi din Cluj-Timişoara continuă să fie rezervoriul de unde Operele din Europa Centrală îşi recrutează elemente valoroase. Deunăzi am anunţat că pentru t­­rangula­rea stagiunei de toamnă a Operei vieneze, „Oper der Stadt Wien” cu ,,Aida”, au părăsit Ca­pitala, Maestrul George George- Gcu, soprana dramatică Lucia Ber­­cescu şi primele balerine ale Ope­rei Române: d-rele Marie Jeanne Loezean­u şi Magdalena Rădule­­scu. Vineri a plecat soprana liri­că d­na Valentina Creţoiu Tasion cu acelaşi destinaţie iar in ziua ur­mătoare tenorul Dinu Bădescu de­­asemenea angajatul Instituţiei ,,O­­per der Stadt Wien”, iar Dum­ni­­că a pornit spre Salzburg, Viena, tenorul Dr. Tomel Spâtaru ca să cânte la marea operă de Stat, a­­colo unde numai tenorul Traian Grozăvescu a avut fericirea să cânte. Ne bucură că şi în cel mai mu­zical centru din lume sunt preţuite talentele româneşti. Despre teno­rul Tomei Spătaru­ noi ne-am ocu­pat la vreme şi am remarcat ca­lităţile lui excepţionale. D-sa care cunoaşte toate subtilităţile cântului ţin nu odată ne-a surprins cu rafinata delicateţă cu care inter­pretează rolurile prime din „Boe­ma”, Rigoletto”, „Traviata”, şi „Mme Butterfly”. Publicul vienez ca şi cel din Salzburg va avea pri­lejul să-l aclame in aceleaşi opere. Era de prevăzut că frumoasele în­suşiri ale tenorului Tomei Spataru vor fi apreciate de cel mai înalt for muzical din Viena. Arta cu care ştie să-şi conducă vocea este cunoscută de toţi, Tomei Spătaru­ fiind un stilist de rară delicateţe, ceea ce contează mult de o scenă europeană. ie­s % A­vil 11 Ho. AO TFATjfAl A'» CINEMATOGRAFIC* Director: GEORGE P­eoul­let TO Dum'nica 6 Septembrie 1949 O critica teatrală din 1836 Critica ce publicăm mai la vale a fost scrisă la 1836 de Barbu Catagiu in Gazeta Teatrului Naţional. Această critică a apărut câteva zile după reprezentaţiile comediilor. Nepotul în locul unchiu­lui de Winterhalder, Bărbatul porn­it de Dr. Grădişteanu şi o jigoliţă de Winterhalder. In aceste trei comedii jucase comicul Burleanu. TEATRUL NAŢIONAL care era şi mai râu încercării mai la toate treabă de a cuprinde de „Trei ani sunt de când voinţa unui om, voinţă Insă de acelea ce nu o opreşte nici o stavilă, nu se clatină la nici o izbire, făcu pentru Întâia oară românul să încalţe cotumnul, să ia masca comică şi să facă să lissune pe scenă astă Ilin­bă, ce mai înainte de 15 ani socotea cineva că nu este In stare de­cât să exprime cu­noştinţele muncitorului sau cel muit , rătăcitele idei ale logofeţilor vremii. „De atunci, tinerii noştri români i ramurile gramaticei şi cu toate că astă o dată­ mai multe talente de naturi deosebite se păru un fel de zvtâcnire la înaintai la fer, car tu cihiu Secîiceî tred­ue să vază cu acea graţie şi nesaţiu un entuziasm de a săvârşi un om singur ceea ce prin alte ţări săvârşesc mai mulţi, şi entuziasmul totdeauna a săvârşit minuni. „Aceşti noui actori luară de-a rându­l toate felurile dramatice şi încercară şi opera şi vodevilul, tragedia şi drama şi comedia şi după potriva vreme­ şi a mijloacelor la toate se arătară mai presus de nădejdile chiar ale începătorilor teatrului naţional. „Bine ar fi fost insă ca dreptul entuziasm ce auditorul simţi atunci să fi fost mai mărginit, ca şi aplauzele lui cele fără vreme făcură pe neîncercaţii actori a se crede desăvârşiţi artişti, şi in locul grijei de a se perfecţiona, le intră o mândrie oare­cum şi o încredinţare că orice fac place şi că parterul e dator să bată în palme, şi celelalte. „Două speţe din toate ramurile dramatice nu ni se arătară la început pe teatru, dar pe urmă se uitară cu totul, tragedia şi drama. Abia Melpomene îşi girată sângerosul pumhar pe scena ro­mânească şi numai de cât peste sângele tragic Terpsicore începu a trage danţuri burleşti şi toată iluzia Românului se strica! Nimic­ sublim, nimic de simţire nu se mai văzu, nimic nu mai făcu să mili vărsăm o lacrimă. Cântecul şi râsul, satira şi ridcolul. ,,Dar Românul s’a văzut că nu e făcut pentru aceasta, căci cu privitorul se ostenea să râză; actorul cu cântecul pâţia ca bietul Cocea cu Marc­ur (?) că publicului nu-i plăcea muzică. „Satira mai mult muşcă de cât face bine, şi Românul a fost destul muşcat, acum cere folos şi va să se vindece, destul i-a fost inima rece, acum va să­­ se încălzească. N’are trebuinţă de căutare, pen­tru că n’are poftă de joc. ,,O nouă scântee electrică era trebuincioasă ca să-l deştepte din trista amorţire şi să arate drumul actorului pe care să apuce, In cât el să simtă plăcere In profesia sa şi privitorului să insufle şi mulţumire şi lacrimi şi recunoştinţă şi binecuvântare. „Misantropia şi pocăinţa fu a doua piatră de încercare a Româ­nului. Actorul român la glasul actorului neamţ se strămută plin de lacrimi, îşi învaţă rolul şi cu lacrămi adevărate vine pe scenă şi tot parterul e stropit de lacrimi. Slavă dar nemuritoare Biuto-IContinuare în pag. /1­o) *............................ Redacția la Administrația Calea Victoriei No. 31 etaj I Telefon 4.47.60 -------------------­.............. ABONAMENTE­­ 500 lei particulari 2000 lei instituții 8000 lei abonamente ca publi­citate MOTT DE PESTE 1OO DE ANI IN SERVICIUL VINICULTURII VINURI de CLASĂ MOTT-MONOpOl ȘAMPANIE DE RASĂ MOtt’N­e Tune ITMGMJVŢIJ tn viaţă şi pe scenă O SECTĂ DEOCHIATĂ. —EXEMPLARE VESTITE IN ISTORIA FILMULUI ŞI A TEATRULUI S’ar părea că soarta intriganţilor este destul de ingrată. Tovărăşia lor nu este căutată, iar ,,prietenia’’ lor plină de şiretenii. Cu toate astea, in­triganţii s’au bucurat Întotdeauna, dacă nu de simpatia semenilor, cel puţin de interesul deosebit de viu, care înconjoară acţiunile lor nefaste, cu un nimb de stranie atracţie. Secta lor cuprinde exemplare de preţ cari şi-au legat numele de is­torie. Unii au Intrat In legendă. Alţii şi-au Întins iţele doar din umbră. De aceşti iluştri maeştri ai intrigii nu ne vom ocupa însă in acest ar­­ticol. Vom face doar un mic studiu al acelor intriganţi, cari în viaţa de toate zilele sunt oameni de treabă, paşnici capi de familie, sportsmeni o­­norabili sau maniaci liniştiţi, oameni cari nu se sfiesc să bea lapte cu paiul, să croşeteze pullovere sau să cultive spanacul Aceşti ciudaţi Intriganţi, sunt, cum aţi ghicit desigur, actori, de film sau de teatru. Fără să fie neapărat anti­patici, ei au In trăsăturile feţii, un nu ştiu ce neliniştitor, care li deose­­beşte Îndată de ceilalţi cetăţeni. De aceia sunt Întâmpinaţi cu răceală, căci publicul crede, că activitatea lor nefastă nu se sfârşeşte odată cu fil­mul sau cu piesa. Apariţia lor în carne şi oase stâr­neşte un gol la stomac, iar cele mai searbăde vorbe ce spun, trec drept­­’ulmi de viclenie. Prestigiul lor e necuprins. La a­­dapoetul acestei rele faime, intrigan­ţii întreţin intrigi... de amor, se În­soară cu fete blânde, joacă cârţi ne­­măsluite, se îmbată In tihnă şi dau autografe plătite. Buni oameni de a­­faceri, sunt foarte prevăzători in mâ­nuirea banilor şi nici prin gând nu le-ar trece să-şi risipească avutul pentru un scop mârşav. Asta numai In film şi teatru se Întâmplă! E adevărat Insă că aprecierile­ de mai sus se potrivesc mai de grabă actorilor de cinema. Bunăoară n’am văzut încă pe nimeni, ocolind pe ne­întrecutul nostru Bălţăţeanu, numai fiindcă a interpretat cu atâta brio rolul marelui inquisitor din „Isabella de Castilia”, sau pe Regele fraticid din „Hamlet”. Deasemeni nici exce­lentul Iancovescu, nu s’a putut plân­ge desigur «de golul din jurul său (el, — care dimpotrivă e... asaltat de creditori, pardon, admiratori, dacă ar fi să ne luăm după limbile rele !) numai fiindcă In piesa „Oraşul fără avocaţi”, a „montat” o intrigă u­­riaşe ! In film Insă chestia, se schimbă! Sunt actori cari o viaţă Întreagă s’au specializat in asemenea roluri. De pildă, Gaston Jaquet ! Actor inte­ligent, cu multă experienţă, este as­tăzi doar foarte rar văzut. A Îmbă­trânit mult şi suferă de gută. Dar odinioară mai tânăr şi neexperiman­­tat, făcea pe alţii să sufere. Ce vreţi, e şi asta o­menire...­­ Alt Gaston (de data asta e vorba de înfiorătorul Modot!) îi ţinea to­vă­răşie Intru­rele, clipind răutăcios din ochii săi mici şi Împrăştiind intrigi ca grindina ! Astăzi şi-a schimbat genul: face pe pungaşul in haine scoţiene şi în­vârteşte tot felul de afaceri necurate. („Casbah”). Dar un singur lucru a păstrat cu credinţă, de care nu s’ar despărţi nicicând : este faimoasa lui perucă, cu cărare la mijloc, care-i a­­coperă din belşug craniul lucios ! Trec anii, oamenii se schimbă. Îm­bătrânesc... Dar peruca lui Modot e veşnic tânără ! Ce păcat numai, că e aşa de prost lucrată ! Frizerii Pa­risului au cuvântul ! Mulţi, care­s au obişnuit să vadă un Hans Albers pe b.terpretul ideal al afjitor eroi de porcină, vor fi poate uimiţi să afle, că idolul lor, a fost la­ Începutul carierii doar un hulit, intrigant ! Acest vajnic mascul, foarte tâ­năr pe atunci, nu se speria câtuşi de puţin, de faima indoelnică ce-l păş­tea. Decât să moară de foame... în­cercase tot felul de meserii până a­­tunci: fusese hamal prin porturi, ma­rinar comercial, muncitor cu ziua. Luptase la circ, „activase” la bâlciu şi o bătaie fără el, era de neînchipuit! Ca joc se dec­sebet în totul de cei­lalţi intriganţi. Publicul se obişnuise să şi vadă intriganţii, apărând cu pri­viri pier­­se, mers pisicesc şi păr ne­gru lucios. Hans­a h’cea prospeţimea tinereţii sale blonde, îmbrăcat cu un prost gust voit, l’ înfăţişa desăvâr­­şit pe ..dandy”­ui de mahala, care seduce cu glume timpite fetiţe né­­ mádé cu vise „mrrdene”. Hans Albers era lisă şi pe placul femeilor mai vârstnice, pe care le a­­meţea cu minciuni sentimentale, ca să le stoarcă apoi de bani sau ceea ce era şi mai rău, să le „şantajeze” cu seninătate! Iar dacă rolul o cerea, nu se dădea în lături să se lase întreţi­nut de negustoresele uliţii... Era dealtfel idolul străzii, regele tavernelor şi spaima scandalagiilor ! Necunoscând frica, apărat de femei, mânuind fără greş cuţitul (vre-o re­miniscenţă paternă? Tatăl său a fost măcelar), şi meşter în cărţi măsluite, Hans Albers cel de odi­nioară, înfăţişa cu adevărat „ca­nalia perfectă” ! Iar arma lui cea mai puternică era Zâmbetul! Zâmbind fura, zâmbind escroca, zâmbind ucidea... Şi fireşte zâmbind răpea pe faţa Contelui ! Ce timpuri frumoase trăiau atunci intri­ganţii !... Să vorbim acum de Marele Maes­tru al intrigii, de ilustrul Adolphe Menjou, osul aşilor şi spaima filmu­lui mut! E curios cum filmul sonor a schimbat caracterele. S'ar spune că graiul a revoluţionat conştiinţa intri­­ganţilor! In orice caz e sigur, că cei mai înrăiţi reprezentanţi ai genului, au făcut dintr’odată „voice-face” cum e cazul şi cu William Powel. Sau e poate numai oboseala anilor? Au devenit oare mai buni intriganţii? Adolphe Menjou, subtil şi mucalit actor, a jucat ani de zile în filme de pierzanie. Ani de zile i-a mers vestea că e un om viclean şi... dat dracu­lui! Nimeni nu-i cunoaşte vârsta. Ni­meni nu ştie de unde a răsărit, ce-a fost şi ce vrea! Asta fiindcă e veş­nic nemulţumit, — de el, — de alţii ş! de toată lumea! Chipul său e bucuria caricaturişti­­lor, care îi exagerează cu entuziasm, pungile melancolice de sub ochi cât şi sprâncenele-i mirate. Mustaţa, ce­lebra lui mustaţă nu vrea să încărun­ţească. Doar spatele uşor îndoit şi un mic „embonpoint” arată că anii au trecut, şi pentru el. Se spune că e originar din Franţa. Tot ce se poate, de vreme ce nu ştie boacă franceza! Paradox? Nu. E ne­închipuit de greu să deosebeşti reali­tatea de reclamă, în... America. Unii spun că a fost chelner. Și asta se poate: poartă doar fracul cu atâta prestanță. |Continuare în pag. f1­­ a1 UN INTRIGANT PE SCENA Tot despre ținuta N. Carandino Un erou din „Pos­­da',ii" lui Dostoievski anume Kol­­lof spune la un moment dat: „Dar toate lucrurile au fost spuse. Fiindcă nimeni nu a­­scultă insă—trebiue mereu sa o luăm dela început". Citatul nu este textual. FI exprimă însă in cuvinte sim­ple gândul erouilui și impli­cit opinia marelui scr­ite-Alai mult. Avem­­presia că­ filozofia lui Kriloff se o sil­­veşte cu realităţile destui sf­­int şi în deosebi cu cel tea­trale de care iu deosebi ne o­­cupăm, justificând printre al­tele şi insistenţa noastră prea marcată pe acelaş teme. Fiindcă nimeni nu ni as­cultă noi nu ne desru­dere. O luăm dela început si repe­tăm cu alte cuvinte aceia• lu­cru. Adevărul nu este fjfdc.i­­una interesant. Teatrul românesc se află intr’un moment de criză gra­vă, intr’un moment în care strădania oamenilor de bine și a celor în măsură să modi’ fice starea de lucruri ar pu­tea totuşi avea importanţă. In toate domeniile fie că e vorba de repertoriu, fie că e vorba de regie, sau de inter­­pretare racile adânci ies la suprafaţă cu o precizie fi cu o iminenţă care nu mai admit soluţii provizorii. Generaţiile prea noui riscă să se formeze iritr’o mentalitate fără legă­tură cu esenţa unei arte pe vremuri nobile. Criteriile succesului comercial precum­pănesc, iar într’o conjuctură politico-economică în care pu­­hicul nu alege ci participă, prea puţini îşi dau osteneala de a câştiga cinstit argintii spectatorului mijlociu. Tonul trebuie dat de sus şi anume pe cele două căi ve­rificate. Intâiu prin exemplu, şi î­­ al doilea rând prin con­trol sever. Dacă la teatrele subvenţio­nate repertoriul clasic şi piesa românească de calitate tre­buie să primeze apoi nici tea­trele particulare nu trebue lă­lContinuare în pag. IIl­al. i cazul maicar. Putină lume ştie că toate, absolut toate teatrele noastre particulare sunt in contravenţie pe chestiunea tarife­lor. Unele informaţii apărute in ga­zete şi reviste au scos la iveală exemplul grădinei Marconi unde con­duce Aurel Maican. Repetăm nu este vorba de un caz singular. Nouile tarife aprobate de Ministe­rul de Finanţe n’au fost încă accep­tate de Ministerul Economiei Naţio­nale. In consecinţă, fiindcă teatrele au­­ trebuit totuşi să joace li s’au dresat procese verbale prin care se constată starea de ilegalitate• Preţurile noui se bucură deci de o realitate de fapt pe care măsura administrativă n’a ratificat-o încă. Aur­el Maican are o singură vină preţurile lui sunt printre cele mici in timp ce duşmăniile pe care per­sonal te trezeşte sunt dintre cele mari. t’iiti. dr talent nu poate treia neobservat. Este acesta avantajul şi in acelaş timp inconvenientul cali­­tăţii, avertismente încet. Încet comedia muzicală şi farsa ieftină au invadat sălile de spectacol din centrul Capitalei. Tot ceea ce odinioară era pe gustul carti­erului Griviţa se oferă astăzi „bo­ierilor” şi distinşilor intelectuali — care fără să strâmbe din nas plă­tesc biletul, asistă şi — vai ! — se distrează. Am notat în această ru­brică faptul că marii actori somează în timp ce elemente dubioase din punct de vedere artistic sunt dispu­tate la lefuri astronomice. Dar ob­servaţiile noastre n’au împiedecat mersul lucrurilor. Dimpotrivă am putea spune chiar că printr’un pa­radox greu de priceput la prima ve­dere, intervenţia noastră a accentuat procesul de descompunere. Iatâ bu­năoară exemplul Măriei Flotti. Fosta societară a Teatrului Naţ­o­nal, profesoară la Conservator şi o veritabilă glorie artistică a ţării a schimbat titlul instituţiei pe care o conduce. Pentru a inaugura Teatrul Maria Filotti directoarea a progra­mat un spectacol prost într’un gen inferior. „Secretara tatii” se bucură de un succes de public pe care ni­velul scăzut al complexului scenic îl explică. Maria Filotti n’a împrumu­tat Întreprinderii decât numele. Şi fireşte dreptul de a încasa pre­ţul biletelor. Naivii care se înghesuie au prin urmare ocazia de a plăti, la tarif ridicat, o etichetă care păcă­leşte în privinţa conţinutului. — Ce e de făcut atunci ? — ne întreba zilele trecute un cetăţean care ne împărtăşea indignarea. — Singura soluţie — am răspuns noi — este boicotul. Publicul inteli­­gent să se abţie. Doamna Maria Fi­lotti nu trebuie încurajată în ten­dinţa pe care o manifestă de a-şi compromite reputaţia. Alt motiv de­cât setea de aur n’a putut să o în­demne la asemenea fapte. Datoria noastră este de a-i demonstra că vul­garitatea nu este rentabilă.

Next

/
Thumbnails
Contents