Rampa, decembrie 1942 (Anul 2, nr. 53-54)

1942-12-06 / nr. 53

Anul II. No. 53 Dum­nica 6 Decemb. 1942 Prețul Lel 10 TrATEAl A* ii cInCMATOCRATICX Director sGEORGE GREGORIAN de PETRU MANOLIU Literatura dramatică nu cunoaşte decât cinci autori cari au adus, în scenă, supranaturalul sub forma unor umbre: Eschyle, Seneca, Shakespeare, Voltaire şi Hauptmann. Dar, dacă faptul acesta al in­troducerii într’o acţiune teatrală, a unui spirit, este explicabil la primii pat­ru, el pare cel puţin surprinzător la un autor contemporan cum este Gerhart Hauptmann. Este adevărat că, autorul „Iiphigra­ei la Delphi“, a crescut sub tutelele lui Shakespeare şi Goethe, şi deci era natural ca Întreaga sa activitate să se resimtă de prezenţa lor. Numai că, asta nu explică de ce Hauptmann aduce şi el în scenă o umbră. Epoca elisabetană şi publicul pentru care Shakespeare l-a scris pe „Hamlet“, îngăduiau o familiaritate cu lumea de dincolo, şi se acore­tau foarte bine cu toată gama unor superstiţii specifice credulităţii şi naivităţii. Nu ar fi aparţinut veacului său şi n’ar mai fi avut nici un public, în clipa în care Shakespeare ar fi refuzat să facă din spirite personagii de tragedie. Dar, de aici, nu trebuie să deducem că, adevărata cauză pentru care Shakespeare aduce umbre pe scenă, stă în faptul că pu­blicul sau epoca îi cereau acest lucru. Prezenţa supranaturalului în opera shakespeariană are o explicaţie în însăşi structura geniului aceluia care ni l-a cre­at pe „Hamlet“. Nu e locul, în această notă, să arătăm care este funcţiunea supranaturalului la Shakespeare, însă ceia ce trebuie să reţinem din felul în care ştie să ni-l prezinte, e că Shakespure era convins de existenţa acestui supranatural. Forte mai convins chiar decât Eschyle şi Seneca, deoarece n­oi unul d­e aceştia nu reuşesc să aducă umbra atât de firesc şi de logic încât chiar şi noi scepticii, de azi, s’o prim­im ca pe­ un motiv de emoţie şi conflict dramatic. Şi asta probabil fiindcă adevărata receptivitate a misterului este o consecinţă a creştinismului, nu o stare sufletească a antichităţii, deşi chiar şi Homer vorbea de umbra lui Achile. Cât priveşte de încercarea lui Voltaire de­ a aduce în scenă o umbră, nu trebuie să ne reţină, deoarece ea a fost făcută pentru a-l hulii pe Shakespeare. Prea sceptic şi prea lucid, Voltaire nu credea în supranatural, aşa­dar nu e de mirare dacă încercarea sa provoacă mai curând compătimirea, deşi epoca sa, cu tot raţionalismul enci­clopedist, nu era refractară supranaturalului. Doar Goethe era con­temporan cu Voltaire, când, a avut intuiţia lui Faust. Voltaire însă n’a crezut un nimic, nici chiar în geniul său, şi poate de aceea şi-a îngăduit să vorbească despre orice cu o egală uşurinţă El es­te pre­cursorul scepticismului şi al lucidităţi veacului al XIX care se întin­de, — paradoxal, — până în anul 1939 când începe secolul al XX- lea Nu este iarăşi locul să arătăm cam­ sunt caracteristice1«1 acestui început de nou veac. E suficient doar să atragem atenţia că acestui nou veac, Hauptmann îi dăruieşte o operă în care supranaturalul este repus în drepturile sale shakespeariene. Umbra Kleytemnestrei care apare în „Tphigenia la Delphi", cuprinde o semnifcaţie de trebuie să ne reţină atenţia, mai cu seamă dacă nu uităm că poeţii sunt, prin natura lor profeți. '^'fiSestruTR Kalse Soreanu joacă la Teatrul Municipal în DAMA CU CAMELII M 1 Maeștrii! Nicolae Soreanu a fost invitat de Teatrul Municipal să joace rolul Duval tatăl din .,Dama cu camelii“. Marele artist, abea întors din turneu, a aceptat să apară în a­­cest rol în care — după cum se știe — a realizat o mare creaţie, alături de tinerii săi parteneri Ma­deleine Andronescu şi George Mărutză. „Dama cu camelii“ se anunţă astfel ca un spectacol deosebit de interesant pentru care direcţia Teatrului Municipal nu precupeţe­şte nici un sacrificiu. Montarea ce se pregăteşte ca­podoperei lui Alex. Dumas-fiul şi care va costa peste un milion lei, va fi slujită după cum se vede şi de interpreţii cei mai potriviţi. Pentru întâia oară Margueritte Gautier, va fi reînsufleţită de o actriţă care are vârsta rolului şi o înfăţişare conformă cu viziunea a­utorului. La fel Armand Duval este tâ­năr,­ fără ajutorul fardurilor. Alături de acești interpreţi, în cadrul romantic al epocei, prezen­ţa maestrului N. Soreanu aduce contribuţia marei sale personali­tăţi artistice întregind o distribuție strălucită.­ ­" bărbierul din Sevilla" la Opera din Cluj - Timişoara Un spectacol strălucit, aclamat de o sală tixită, după care s’au fo­tografiat protagoniştii, „Figaro“ (Baritonul Moarcăş) „Rosina” (so­prana lirică Lya Hubic) şi dirijorul Leontin Anca. D-ra Hubic va sp­re un acelaş rol la Opera din București, în ca­drul schimbului artistic intre cele două opere* Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I Telefon 4.47.60 500 lei particulari 2000 Iei Instituţii 8000 lei abonamente cu publi­citate ABONAMENTE­­ VINURI MOTT PESTE TOT n nou debuşeu pentru­i noştri In numărul 50 al „Rampei”, la articolul meu, Intitulat „Sugestie pentru Opera Română,” am dat câ­teva soluţii menite să pună capăt şomajului la Opera Română, prin crearea unei secunde companii li­­rice, care să dea spectacole de ope­ră in toată ţara românească, fiind obligaţi şi protagoniştii Operei, — artişti consacraţi, — iar nu numai elementele tinere, să participe prin rotaţie la aceste turnee ale Operei Române. S’a produs tnsâ o regretabilă e­­roare de tipar In acest articol , prin inversiunea unor capitole. Credem că cititorii au putut și singuri face în­dreptările cuvenite pentru continui­­tatea ideii, cu ajutorul cifrelor ce am pus la fiecare propunere. Se poate vorbi de o nouă întreprin­dere a Operei, îndată ce se hotărăște un turneu permanent al ei. Totul însă depinde, de persoana care va fi delegată să ia răs­punderea acestor tur­nee ale Operei. In pri­ma linie trebuie un ma­re animator. Numai în cazul acesta turneele Operei nu vor fi o sarcină pentru stat, ci din potrivă, vor aduce Încă venit In astfel de proporţii că s’ar putea ajunge să ceară o subvenţie m­ai mică din partea Statului şi in acelaş timp s’ar putea chiar mări salariile artiştilor In general, dându­­ii-se astfel posibilitatea să ducă o viaţă corespunzătoare rangului lor social. Organizaţia acestei trupe ,­ perma­nente volante de turneu ca să aibă randament, cere un mecanism com­­plicat şi bine pus la punct,, după modelul aplicat in Spania, a­lte ainei, cred ca pentru salva­rea prestigiului artei lirice şi dra­­mati­ce in ţară şi pentru realizarea u­­nei adevărate opere de cultură pe acest tărâm, va trebui ca Direcţiu­nea Generală a Teatrelor şi Opere­lor, acceptând acest proect de trupă lirică permanentă să fixeze totodată şi norme noul după care se vor face în viitor turneele. Directorul Operei, d. Tiberiu Bre­­diceanu, la râvna ce-l Însufleţeşte, a dat o probă de turneu, făcută astă vară la Braşov şi Sibiu. Turneul a­­cesta a fost făcut pentru ca să se demonstreze minorităţilor, destoinicia noastră pe acest tărâm, dar a tasu­­mat şi ran deficit financiar. Dar d. director Brediceanu se gân­deşte mereu la descongestionarea tru­pei de Operă. In această privinţă am­ o propunere. Desigur, că unii dintre protago­niştii Operei Române, nu mai co­respund necesităţilor, din cauza vâr­stei înaintate. Dar trebuie să se procedeze altfel, decât până acuma. Şi anume, până la apariţia nouei legi a Teatrelor şi Operelor, sâ se pre­­zinte D-lui ministru al Cultelor şi Artelor un amendament care sâ aibă la vedere situaţia excepţională pen­tru acei câţiva protagonişti, cari sunt adevăraţii fondatori ai Operei, amendament­ care să prevadă sporul necesar unei demne pensionări, sub forma unor gradaţii la fel cum se a­­cordă la Învăţământ (gradaţie după merit). Să se mai acorde celui pen­sionat un spectacol în beneficiul lui, şi totodată ca o încoronare a acti­­vitâţii sale, să facă parte în viitor şi din consiliul operei, in mod onori­­fic, cu dreptul să-şi spună cuvântul şi să dea sugestii. In felul acesta, cred că cei scoşi la pensie pentru vârstă ori scăderea mijloacelor vo­­cale, vor avea mulţumirea sufletea­scă reală şi vor conveni să iasă la pensie. Altă categorie de cântăreţi cari nu corespund cerinţelor, să fie pur şi simplu licenţiaţi. Astfel, chiar dacă se descongesti­onează opera anul acesta prin ieşi­rea la pensie a celor mai la vârstă peste câţiva ani vom ajunge în aceiaşi si­tuaţie ca cea de as­tăzi, prin afluenţa de noui absolvenţi ai A­­ca­demiei de Muzică. Dacă însă se aplică formula tur­neului în provincie, nu se va mai produce nici o tulburare. E momentul să mă îndrept pe ca­­lea aceasta către directorul „Uni­versului”’ şi să-i fac acest apel , căl­duros­. Domnule Stelian Popescu, De la care eşti fiu de preot, care ai clădit de Prof. M. VULPESCU biserici pentru rugăciune edificii im­punătoare pentru studenţi, ascultă glasul unui alt fiu de preot, care prins de vrăjile cântului ce am moş­­tenit din strămoşi şi care am colin­­iat ca artist in lumea largă, văzând astăzi cum ţara noastră e plină de artişti, care din păcate sunt ursiţi să cânte la «fiii proaste, fără acustică, o vreme ce in străinătate sunt pri­ciţi cu braţele deschise Domnule Stelian Popescu, ascultă glasul unui luptător pentru reînvierea artei liric­­e române, care este şi glasul tutu­ror artiştilor cânăreţi şi a românilor iubitori de muzică, şi fă ca Opera să aibă un adăpost demn de ea la ţara românească­ la iniţiativa şi deschide lContinuare în pag. 3-a) D. Camil Petrescu chem­at să pună in scenă la Teatrul National D. Liviu Rebreanu, Directorul General al Teatrelor, a invitat pe­­ Camil Petrescu să pună în sce­nă „Hyménée“ de Edouard Pourdet la Teatrul Naţional. Este o piesă scrisă în timpul războiului actual, care se reprezintă la Paris aproape de doi ani în şir. .Autorul este cu­noscut publicului românesc pentru că a fost în repetate rânduri ju­cat la Bucureşti. încă mai dăinu­­eşte în amintirea tuturor, marele succes obţinut la Studio de come­dia sa „Timpuri dificile“, „Hyménée“, va avea ca princi­pali interpreţi pe d-n­i: Valentine­­anu, C. Antoniu şi Motoc şi pe d-nele: Uly Popovici, Eliza Petră­­chescu, Nora Peyov, Fifi Mihailo­­vici şi Migri Nicolau. Repetiţiile au început erL *«s. T. 1- 1 I­II D. CAMIL PETRESCU fi *&?B9Sr Actorul x- y. soseşte de curând într’un oraş de provincie îndepăr­tată, cu o piesă de mare succes. Ajuns pe la cinci după masă, se gândeşte ca până seara să mai co­linde oraşul unde avea şi prieteni şi cunoştinţe şi admiratori. Tot rătăcind pe străzi, iată că, deodată, de la* un colţ, îi răsare în cale ci­neva pe care mai-mai să nu-1 recu­noască. — Eu­­sunt cutare şî cutare, şop­ti provincialul jenat că actorul îl uitase. — A, da, desigur, îmî amintesc.. Ce ţi-i Şi cu memoria asta, domnu­le. Păstrează toate fleacurile, şi uită tocmai esenţialul..­ Ce mai faci? — Bine,... de, cu vremurile, cu greutăţile... — Ai ieşit la pensie? — La pensie? Păi sunt din anul când..­— Da? făcu actorul curios şi nereuşind să-şi aducă aminte dacă l-a cunoscut cândva. Insă tocmai când se silea să-şi amintească­ şi cu o clipă înainte de-a renunţa, provincialul îi spune precipitat şi cu multă jenă: — Sunt la pensie din anul când v’am împrumutat 2000 lei... Eraţî cam strâmtoraţi... Se întâmplă.­. Insă acum aud că vă merge bine... Două mii de lei la mata, azi, sunt o nimica toată, însă mie mi-ar prinde tare bine, aşa că, dacă aţi vrea... — Sigur, îmi amintesc, îl între­rupse spontan actorul- Te rog să mă ierţi, însă cum Şi eu în lumea artelor emit bancnote ca şi B. N. R.-ul, îţi voi plăti datoria in ma­­neta mea. Spunând astea, scoase cinci bile­te pentru spectacolul de seară, i se întinse provincialului care le luă zăpăcit de replică, și dispăru în amurgul care se lăsase între timp.. Rămas cu biletele, provincialul porni spre casă și, în drum, se a­­bătu pe la prăvălie să ia ceva pe datorie. Și, din una ’n alta povesti patronului întâmplarea. — Unde-s biletele? făcu acesta entuziasmat. — Iată te! — Cât fac? — Păi știu eu! — 2000 lei!.­. î ţi ,iau pe ete mai, fă de cinci sute... Vrei? — Mai întrebi, răspunse pensio­narul zăpăcit deabinelea, înţele­gând abia atunci câtă dreptate a­­vuse actorul când îi spusese că, în lumea lui, emite şi el bancnote. Serbarea Marinei Române la Radio Bucureşti Duminică 6 Dec., a. c. de Sf. Ni­colae,, ocrotitorul pescarilor şi ma­rinarilor, la orele 18 se va difuza la posturile noastre de Radio o oră în­­, Tinată Marinei române. D Vice Amiral Nicolae Păiş Mi­nistrul Marinei va pronunţa un cu­vânt către marinari. Se va difuza cu această ocazie sce­­nariul radiofonic „Victoria e a noas­tră” scris special pentru această fes­­dvitate de către d. Al. Mitic, talen­tatul scenarist consacrat de mult de realizările d-sale. Din distribuţia scenariului menţi­onăm pe d-nii: Nicolae Brancomir Marcel Gingulescu, d.rele : Jenny Ar­­geșanu, Nadia Ștefănescu și mice florentina Fatiade. Regia technică d. Dem. Psatta. BÂRFE­ALA de TRAIAN VARAŞTEANU Cel mai important proces menit să influenţeze intr’un fel sau în­­tr'altul viaţa şi destinul actorului este fără îndoială BARFEALA. Inerentă vieţii de teatru indispen­sabilă, bârfeala reprezintă pentru actor, actul cel mai consumat al existenţei sale. După cum Edel­­weis­ul nu poate trăi fără tăria a­­meţitoare a culmilor, tot aşa ac­­torul nu poate trăi fără bârfeală. Când este supărat sau vesel, obo­sit sau proaspăt, fericit sau la ca­pătul pesimismului, în succes sau în plin fiasco, actorul bârfeşte. Bârfeşte în cabină d­in cidişe la ca­fenea sau acasă. Ar bârfi şi in scenă dar nu se poate. Ai­torul bârfeşte mereu şi cu orice prilej, ca să diminueze valoarea celor cari nu sunt de faţă şi ca să fie pe plac celor cu care discută. Bârfeşte ca să se autosugestione­e de lipia valorii celorlalţi, punân­­du-şi în valo­re persoana sa. Câ­teodată bârfeşte numai ca să se amuze. Dar asta se întâmplă mai rar. Bârfeala cabotinului este neins­pirată, neconvingătoare, mai ales că după ce te bârfeşte prostul se simte cu musca pe căciulă şi când te întâlneşti cu el lasă ochii în pă­mânt. Actorul deştept însă bârfeşte cu prestanţă, documentat şi cu auto­ritatea criticului pregătit, iar când te întâlneşti cu el, te mai şi sfi­dează. La început actoraşul bârfeşte din patimă, pe urmă din obişnuinţă. Am putea spune că în primele lui manifestări de bârfeală, este sin­cer, entuziast, curat, debitul lui verbal având ceva de predică, de luptă, de critică cinsttă. Mai târ­ziu însă devine sceptic, şiret, fal şi ipocrit. Bârfeala sa devine veni­noasă, rea, şi permanentă ca un tic nervos, devine ţară sufletească. Oare dacă toţi actorii ar fi ta­lentaţi, inteligenţi, fini şi pregătiţi, s’ar mai băi fi în teatru? Eu cred că da pentru că actorul este în pri­mul rând om şi pe urmă artist.

Next