Rampa, februarie 1943 (Anul 3, nr. 61-64)

1943-02-07 / nr. 61

TEATRALA şi CIMEMATOGRAFICA Redacţia şi Administraţia ■EA VICTORIEI Nr. 31. Et Telefon £ 47.60 ABONAMENTE: DIRECTOR : GEORGE GREGORIAN 700 lei particulari 3930 lei instituţii 1 DUMINICA 7 FEBRUARIE 1943 VINURI MOTTI PESTE TOT Stil romanesc lo Teatre de TOM­A VL­ADES­CU Arta unui popor — nu ştiu dacă a spus-o şi D. de la Pa­isse — dar însumează ca sigu­­anţă toate manifestările de fru­­nos, şi astfel toate elanurile lui n spre altă lume decât a noas­tră. S’ar părea evident — dar veţi vedea că sunt totuş mai multe lucruri de spus... Intre acestea, aş vrea să arăt că Teatrului, de pildă, nu i s’a cerut decât foarte pulțin din tot ce-ar fi putut să ne dea. N’am căutat într'adevăr să vedem întru cât va fi exis­tând, cu siguranţă, un teatru, care în anumită măsură ne-ar defini numai pe noi, şi care ar purta astfel pecetea geniului propriu. Dar dacă avem o muzică populară care se compune nu­mai cu pământul acestei ţări, şi cu corul care-i bolteşte hota­rele, dacă balada anonimă şi poesia populară identifică sufle­­tul nostru de veacuri, dacă anu­mite linii aparţin numai plasti­cei noastre şi dacă, fireşte, ma­rea noastră literatură are carac­terele ei particulare şi proprii — e aproape de necrezut atunci că până astăzi nu ne-am gândit la un stil care ar fi propriu tea­trului nostru numai, şi ar desă­vârşi astfel, ar împlini formula mustră de artă. Dar eroarea, nu mi se pare că ar fi greu s’o găsim... Ea este a­­colo unde cred că n’am priceput prea mult — și nici astăzi poate nu pricepem destul — ce este, cu adevărat, „teatrul“... L-am confundat, și încă îl confundăm, mai se pare, cu literatura drama­tică numai ! Teatrul nostru ar fi astfel Alecsandri, ar fi Caragiale, Delavrancea şi poate, puţin, Da­­gilla... Dar aceasta, ce este?... Ni­şte, pe cât bag de seamă, numai literatura teatrului ! Teatrul nostru în schimb, mai este şi „interpretarea“ acestui repertoriu—şi, dincolo de el fără îndoială, interpretarea care se dă la noi repertoriului universal, cu viziunea, cu „poezia“ și cu arta actorului nostru... Am arătat că, în arta compli­cată a scenei, actorul aduce o operă proprie, a lui, o operă au­tonomă aproape și personală. Ca să nu mai revenim, trimitem la articolul nostru trecut (unde lu­crul se va putea pricepe, — cu oate greşelile de punctuaţie şi­­ tipar!). Dar atunci opera aceasta, a lui, actorul nostru cum va avea el s’o obţină? Cu aceleaşi ele­mente — absolut aceleaşi — de care dispune oricare artist năs­cut pe pământul nostru. In acest tezaur al formelor noastre proprii, în care scriito­rul de pildă găseşte un plâns a­­numit, un anumit humor — din acelaş fond comun, actorul nostru va avea să-şi compună expresia lui de dramă şi de hu­mor, de tragedie şi de râs... El va fi putut să înveţe cu destul folos desigur, la şcoala unui Monnet sau de Ferrandy, sfâ­şierea lui Oedip şi humorul lui Harpagon... Când va imagina el însă aceste vieţi, când va avea să compună el însuş, în jocul lui — şi în măsura în care va fi mare artist — se va recunoaşte jalea de acasă sau posibilităţile adecvate, oricât de vaste desi­gur, dar ale unui humor care ne este propriu... Artistul francez, în expresia lucrului de eleganţă, să zicem, va fi desigur Solidar cu marele artist al eleganţei de oriunde aiurea. Francezul ar avea sur­priza încântată a unui Tony Bulandra, de pildă... Iar la rândul nostru, noi încer­căm surpriza de tot atâta emo­ţie, a unui Le Bargy, Boucher, sau Boyer. Nuanţele însă — egal de bogate de o parte şi alta — rămân totuş perfect vizbile pen­tru ochiul care ştie să vadă ! Stil românesc în teatru, atunci? Acest mod particular în care ar­tiştii noştri mari, din totdeauna, s’au explicat, înt­r’o formulă pro­prie, cu repertoriul autochton și universal. Dar tot va trebui să mai reve­nim USnlHISoE Suntem in­f­ormaţi că după apariţia în­­ coloanele­­gazetei noa­stre­ a fotograf­iilor şi a articolelor ele-­­ gioase la­ adresa, arti- i­ştilor m­eritoşi, anu­miţi indivizi se pre­zintă în numele „Ram­pei” cu cereri de bani. Rutiăm pe cei vizitaţi de asemenea indivizi să ne telefo­­neze cazul spre a-i deferi pe apaşi par­chetului. Pentru re­clamele cu plată ad­ministraţia îşi trimi­te achizitorii cu chi­tanţele respective. Pentru articolele re­dacţionale şi fotogra­fiile cerute de aces­te articole, nu se iau bani şi deci nimeni nu are dreptul să se prezinte cu astfel de cereri în numele no­stru. Marietta Anca ____ 11 in mi «mim­ mim— Sunt zece ani de când a debutat pe scena Teatrului Naţional o tână­ră absolventă de conservator, venită din­­nordul Maramureşului, o fată înaltă, de o frumuseţe stranie, care a fost remarcată, din prima clipă, prin originalitatea înfăţişării şi a jocului său. Astă­zi ea este cariatidă a reper­toriului de înaltă ţinută artistică. Marietta Anca, a interpretat ne­numărate roluri, aducând întotdeau­­na, în careul de vrajă al scenei, o psichologie femenină complexă şi tulburătoare. Vocea sa — de o rară armonie în tonurile medii — privi­rile ei grele de enigmă, atitudinile de o felinitate neliniştitoare, — detaşează cu putere pe strălucita protagonistă a Naţionalului, de tipul mai dulceag al artistelor care fac carieră cu un fizic ,,drăguţ”, şi care sunt „aşa de dulci’! — de acele frumuseţi de carte poştală ilustrată, subt care te simţi ispitit să scrii ,,sărbători fericite”. Tipul de frumuseţe femenină al Mariettei Anca întâmpină poate une­le rezistenţe din partea spectatorilor, dar tulbură şi impresionează. Nici arta ei nu poate fi decât răs­colitoare. „In amurg” — ,,îngerul” — „Isa­bela, regina Spaniei” — ,,Patima roşie” — „Nostra Dea” — au fost treptele spre desăvârşire ale unei bogate naturi artistice, şi ale unui superior instinct dramatic. MARIETA ANCA aaBE9^aBBBBBaB9HgfaaBBBBBBaBBaBBI H. NICOLAIDE iţeles pe gloria de „supervizor’ a lui Puiu Maximi­lian încear­că în „Gioconda Palace’’ să de­vină director de scenă. Deocamdată „spartanul” a îm­prumutat o morgă de circum­stanţă. Pe rând, aferat, distrat, gândi­tor, Hristu nu mai stă de vor­bă decât cu direcţiunea. Cum însă până la urmă Nicuşor Con­­stantinescu e „supervizorul ofi­cial al revistei, lui Nicolaide nu-i revine decât să fie un director de scenă... „supervizat ” CEL MAI PROST PLĂTIT ACTOR La ceasul de faţă este — culmea ironiei — chiar marele Ion Iancove­­scu. „Impăratul” are un foarte conve­nabil contract cu teatrul Mic: 15 la sută din reţetele brutto ale numitu­lui teatru. Magnific contract pentru un spec­tacol care face săli dacă nu pline, cel puţin nu prea golaşe. Ori­cum la „Cicerone’’ publicul nu prea se înghesuie la casă şi reţetele serale vraiază între 5000—6000 de lei pe seară, maestrul încasează tocmai cât cheltuieşte pe zi cu ţigările 800—900 de lei. Ceiace l-a făcut pe „împărat” să exclame indignat: — Cum domnule, au marele lan­­cove­scu, câştig mai puţin pe seară ca Tamara Vasilache. VIRTUIILE CRITICULUI de TRAIAN I­PRASTEA VI/ Aceste rânduri nu au pretenţia să înveţe pe criticii veritabili cum să se manifeste. Criticul de rasă se naşte cu vocaţia de blând corector al faptelor omeneşti de artă, în dru­mul lor spre perfecţiune. Fără să i­e un creator în esenţă, criticul este în primul rând un mare iniţiat, a­­dică un om pe deplin format, pre­gătit şi orientat în obiectul pe care este chemat să-l critice. Trebue să fie un pasionat, un preţios prieten al creatorului pe care o fină in­tuiţie a perfecţiunii, îl îndeamnă să dirijeze din umbră cu o discreţie nobilă faptele de artă ale acestuia. Noţiunea de meserie în critica de artă, constitue, credem noi, cea mai mare confuzie. Criticul trebue să fie un proaspăt diletant (totuşi perfect iniţiat), un pionier entu­ziast care aspiră şi crede. O expe­rienţă îndelungată, oboseşte, toceşte antenele, falsifică intu­iia, subiecti­­vizează", profesionalizează. Sensul existenţial şi funcţional al criticei este în primul rând arăta­rea autenticului prin semnalarea defecţiunilor de structură sau tra­tare, de ideie sau de technică con­structivă. O critică veritabilă (sin­gura care justifică noţiunea) este fără îndoială aceea care ajută, care stimulează, nu cea care parali­zează şi descurajează. O critică brutală este de la început falimen­tară ca scop, negativă ca efect. Un mare critic este totdeauna un mic Socrate, abil dar cinstit, pre­venitor dar entuziast. Cât de ma­gistrală să fie o critică, nu-şi va putea ajunge scopul (convingerea artistului de calităţile dar şi de lip­surile personalităţii lui fcreatoare), dacă nu va fi persuasivă prin lo­ia­l­i­ta­tea şi sinceritatea ei. Căci scopul criticei este să convingă pe artist de imperfecţiunea lui, nu pe cei chemaţi să-i contemple creaţia. Prin urmare criticul autentic trebue să fie şi un fin psiholog. Mijlocul utilizat de dânsul pentru obţinerea unei recunoaşteri din partea celui criticat trebue să fie sugestia. O critică lipsită de obiectivitate nu va putea niciodată să sugestioneze pe artist. Din potrivă îl va comprima, îi va închista sufletul, îi va strânge dinţii a înverşunare, îi va încorda muşchii, nervii. Judecata criticului de rasă va trebui să fie deci să­nătoasă, lucidă, va trebui să trateze totul fără parţialitate, vanitate sau ton de sus. Tonul superior în cri­tica de artă, împiedică de la înce­put o apropiere cel puţin logică a celui criticat, de vederile chiar juste ale criticului, îndepărtând pen­tru totdeauna poate, o eventuală colaborare între cei doi. Şi cre­dem că tocmai acesta este rostul criticei. De a or­enta forţele crea­toare ale artistului. Tot ce depă­şeşte această noţiune este pole­­tr­că, subiectivism şi de multe ori patimă şi răutate. ^apnaaaaBBBas Teatrul experimental „Sfânta Ioana“ la Teatrul Comoedia Suntem în măsură să afirmăm că d. Sică Alexandrescu distin­sul animator al Teatrului Co­moedia a îmbrăţişat ideile şi lupta unui grup de actori tineri conduşi de un tânăr şi inspirat actor şi polemist teatral pentru realizarea unor spectacole expe­rimentale cu piese din marele repertoriu. In dorinţa d-sale de a promova elementul tânăr şi a realiza total valorile teatrale ţinute în umbră, marele om de teatru, pune multă râvnă şi în­treaga sa autoritate în această nouă formulă. Credem că primul spectacol al acestei mişcări teatrale va avea loc în cursul lunei Martie la ora şase în teatrul din pasaj cu „Sfânta Ioana” capodopera lui Bernard Shaw, în rolul prin­cipal, jucând o actriţă tânără, una din valorile de curând consacra­te ale teatrului românesc. La „Teatrul Mic” Puiu Ian­­covescu joacă rolul unui avo­cat fanfaron poreclit „Cicero­ne‘‘. Cicerone perorează Grav nesocotind firescu . Spectatorii protestează: Quousque tandemIancovescul Titi Dumitrașcu

Next