Rampa, februarie 1943 (Anul 3, nr. 61-64)
1943-02-07 / nr. 61
TEATRALA şi CIMEMATOGRAFICA Redacţia şi Administraţia ■EA VICTORIEI Nr. 31. Et Telefon £ 47.60 ABONAMENTE: DIRECTOR : GEORGE GREGORIAN 700 lei particulari 3930 lei instituţii 1 DUMINICA 7 FEBRUARIE 1943 VINURI MOTTI PESTE TOT Stil romanesc lo Teatre de TOMA VLADESCU Arta unui popor — nu ştiu dacă a spus-o şi D. de la Paisse — dar însumează ca siguanţă toate manifestările de frunos, şi astfel toate elanurile lui n spre altă lume decât a noastră. S’ar părea evident — dar veţi vedea că sunt totuş mai multe lucruri de spus... Intre acestea, aş vrea să arăt că Teatrului, de pildă, nu i s’a cerut decât foarte pulțin din tot ce-ar fi putut să ne dea. N’am căutat într'adevăr să vedem întru cât va fi existând, cu siguranţă, un teatru, care în anumită măsură ne-ar defini numai pe noi, şi care ar purta astfel pecetea geniului propriu. Dar dacă avem o muzică populară care se compune numai cu pământul acestei ţări, şi cu corul care-i bolteşte hotarele, dacă balada anonimă şi poesia populară identifică sufletul nostru de veacuri, dacă anumite linii aparţin numai plasticei noastre şi dacă, fireşte, marea noastră literatură are caracterele ei particulare şi proprii — e aproape de necrezut atunci că până astăzi nu ne-am gândit la un stil care ar fi propriu teatrului nostru numai, şi ar desăvârşi astfel, ar împlini formula mustră de artă. Dar eroarea, nu mi se pare că ar fi greu s’o găsim... Ea este acolo unde cred că n’am priceput prea mult — și nici astăzi poate nu pricepem destul — ce este, cu adevărat, „teatrul“... L-am confundat, și încă îl confundăm, mai se pare, cu literatura dramatică numai ! Teatrul nostru ar fi astfel Alecsandri, ar fi Caragiale, Delavrancea şi poate, puţin, Dagilla... Dar aceasta, ce este?... Nişte, pe cât bag de seamă, numai literatura teatrului ! Teatrul nostru în schimb, mai este şi „interpretarea“ acestui repertoriu—şi, dincolo de el fără îndoială, interpretarea care se dă la noi repertoriului universal, cu viziunea, cu „poezia“ și cu arta actorului nostru... Am arătat că, în arta complicată a scenei, actorul aduce o operă proprie, a lui, o operă autonomă aproape și personală. Ca să nu mai revenim, trimitem la articolul nostru trecut (unde lucrul se va putea pricepe, — cu oate greşelile de punctuaţie şi tipar!). Dar atunci opera aceasta, a lui, actorul nostru cum va avea el s’o obţină? Cu aceleaşi elemente — absolut aceleaşi — de care dispune oricare artist născut pe pământul nostru. In acest tezaur al formelor noastre proprii, în care scriitorul de pildă găseşte un plâns anumit, un anumit humor — din acelaş fond comun, actorul nostru va avea să-şi compună expresia lui de dramă şi de humor, de tragedie şi de râs... El va fi putut să înveţe cu destul folos desigur, la şcoala unui Monnet sau de Ferrandy, sfâşierea lui Oedip şi humorul lui Harpagon... Când va imagina el însă aceste vieţi, când va avea să compună el însuş, în jocul lui — şi în măsura în care va fi mare artist — se va recunoaşte jalea de acasă sau posibilităţile adecvate, oricât de vaste desigur, dar ale unui humor care ne este propriu... Artistul francez, în expresia lucrului de eleganţă, să zicem, va fi desigur Solidar cu marele artist al eleganţei de oriunde aiurea. Francezul ar avea surpriza încântată a unui Tony Bulandra, de pildă... Iar la rândul nostru, noi încercăm surpriza de tot atâta emoţie, a unui Le Bargy, Boucher, sau Boyer. Nuanţele însă — egal de bogate de o parte şi alta — rămân totuş perfect vizbile pentru ochiul care ştie să vadă ! Stil românesc în teatru, atunci? Acest mod particular în care artiştii noştri mari, din totdeauna, s’au explicat, într’o formulă proprie, cu repertoriul autochton și universal. Dar tot va trebui să mai revenim USnlHISoE Suntem informaţi că după apariţia în coloanelegazetei noastre a fotografiilor şi a articolelor ele- gioase la adresa, arti- iştilor meritoşi, anumiţi indivizi se prezintă în numele „Rampei” cu cereri de bani. Rutiăm pe cei vizitaţi de asemenea indivizi să ne telefoneze cazul spre a-i deferi pe apaşi parchetului. Pentru reclamele cu plată administraţia îşi trimite achizitorii cu chitanţele respective. Pentru articolele redacţionale şi fotografiile cerute de aceste articole, nu se iau bani şi deci nimeni nu are dreptul să se prezinte cu astfel de cereri în numele nostru. Marietta Anca ____ 11 in mi «mim mim— Sunt zece ani de când a debutat pe scena Teatrului Naţional o tânără absolventă de conservator, venită dinnordul Maramureşului, o fată înaltă, de o frumuseţe stranie, care a fost remarcată, din prima clipă, prin originalitatea înfăţişării şi a jocului său. Astăzi ea este cariatidă a repertoriului de înaltă ţinută artistică. Marietta Anca, a interpretat nenumărate roluri, aducând întotdeauna, în careul de vrajă al scenei, o psichologie femenină complexă şi tulburătoare. Vocea sa — de o rară armonie în tonurile medii — privirile ei grele de enigmă, atitudinile de o felinitate neliniştitoare, — detaşează cu putere pe strălucita protagonistă a Naţionalului, de tipul mai dulceag al artistelor care fac carieră cu un fizic ,,drăguţ”, şi care sunt „aşa de dulci’! — de acele frumuseţi de carte poştală ilustrată, subt care te simţi ispitit să scrii ,,sărbători fericite”. Tipul de frumuseţe femenină al Mariettei Anca întâmpină poate unele rezistenţe din partea spectatorilor, dar tulbură şi impresionează. Nici arta ei nu poate fi decât răscolitoare. „In amurg” — ,,îngerul” — „Isabela, regina Spaniei” — ,,Patima roşie” — „Nostra Dea” — au fost treptele spre desăvârşire ale unei bogate naturi artistice, şi ale unui superior instinct dramatic. MARIETA ANCA aaBE9^aBBBBBaB9HgfaaBBBBBBaBBaBBI H. NICOLAIDE iţeles pe gloria de „supervizor’ a lui Puiu Maximilian încearcă în „Gioconda Palace’’ să devină director de scenă. Deocamdată „spartanul” a împrumutat o morgă de circumstanţă. Pe rând, aferat, distrat, gânditor, Hristu nu mai stă de vorbă decât cu direcţiunea. Cum însă până la urmă Nicuşor Constantinescu e „supervizorul oficial al revistei, lui Nicolaide nu-i revine decât să fie un director de scenă... „supervizat ” CEL MAI PROST PLĂTIT ACTOR La ceasul de faţă este — culmea ironiei — chiar marele Ion Iancovescu. „Impăratul” are un foarte convenabil contract cu teatrul Mic: 15 la sută din reţetele brutto ale numitului teatru. Magnific contract pentru un spectacol care face săli dacă nu pline, cel puţin nu prea golaşe. Oricum la „Cicerone’’ publicul nu prea se înghesuie la casă şi reţetele serale vraiază între 5000—6000 de lei pe seară, maestrul încasează tocmai cât cheltuieşte pe zi cu ţigările 800—900 de lei. Ceiace l-a făcut pe „împărat” să exclame indignat: — Cum domnule, au marele lancovescu, câştig mai puţin pe seară ca Tamara Vasilache. VIRTUIILE CRITICULUI de TRAIAN IPRASTEA VI/ Aceste rânduri nu au pretenţia să înveţe pe criticii veritabili cum să se manifeste. Criticul de rasă se naşte cu vocaţia de blând corector al faptelor omeneşti de artă, în drumul lor spre perfecţiune. Fără să ie un creator în esenţă, criticul este în primul rând un mare iniţiat, adică un om pe deplin format, pregătit şi orientat în obiectul pe care este chemat să-l critice. Trebue să fie un pasionat, un preţios prieten al creatorului pe care o fină intuiţie a perfecţiunii, îl îndeamnă să dirijeze din umbră cu o discreţie nobilă faptele de artă ale acestuia. Noţiunea de meserie în critica de artă, constitue, credem noi, cea mai mare confuzie. Criticul trebue să fie un proaspăt diletant (totuşi perfect iniţiat), un pionier entuziast care aspiră şi crede. O experienţă îndelungată, oboseşte, toceşte antenele, falsifică intuiia, subiectivizează", profesionalizează. Sensul existenţial şi funcţional al criticei este în primul rând arătarea autenticului prin semnalarea defecţiunilor de structură sau tratare, de ideie sau de technică constructivă. O critică veritabilă (singura care justifică noţiunea) este fără îndoială aceea care ajută, care stimulează, nu cea care paralizează şi descurajează. O critică brutală este de la început falimentară ca scop, negativă ca efect. Un mare critic este totdeauna un mic Socrate, abil dar cinstit, prevenitor dar entuziast. Cât de magistrală să fie o critică, nu-şi va putea ajunge scopul (convingerea artistului de calităţile dar şi de lipsurile personalităţii lui fcreatoare), dacă nu va fi persuasivă prin loialitatea şi sinceritatea ei. Căci scopul criticei este să convingă pe artist de imperfecţiunea lui, nu pe cei chemaţi să-i contemple creaţia. Prin urmare criticul autentic trebue să fie şi un fin psiholog. Mijlocul utilizat de dânsul pentru obţinerea unei recunoaşteri din partea celui criticat trebue să fie sugestia. O critică lipsită de obiectivitate nu va putea niciodată să sugestioneze pe artist. Din potrivă îl va comprima, îi va închista sufletul, îi va strânge dinţii a înverşunare, îi va încorda muşchii, nervii. Judecata criticului de rasă va trebui să fie deci sănătoasă, lucidă, va trebui să trateze totul fără parţialitate, vanitate sau ton de sus. Tonul superior în critica de artă, împiedică de la început o apropiere cel puţin logică a celui criticat, de vederile chiar juste ale criticului, îndepărtând pentru totdeauna poate, o eventuală colaborare între cei doi. Şi credem că tocmai acesta este rostul criticei. De a orenta forţele creatoare ale artistului. Tot ce depăşeşte această noţiune este poletrcă, subiectivism şi de multe ori patimă şi răutate. ^apnaaaaBBBas Teatrul experimental „Sfânta Ioana“ la Teatrul Comoedia Suntem în măsură să afirmăm că d. Sică Alexandrescu distinsul animator al Teatrului Comoedia a îmbrăţişat ideile şi lupta unui grup de actori tineri conduşi de un tânăr şi inspirat actor şi polemist teatral pentru realizarea unor spectacole experimentale cu piese din marele repertoriu. In dorinţa d-sale de a promova elementul tânăr şi a realiza total valorile teatrale ţinute în umbră, marele om de teatru, pune multă râvnă şi întreaga sa autoritate în această nouă formulă. Credem că primul spectacol al acestei mişcări teatrale va avea loc în cursul lunei Martie la ora şase în teatrul din pasaj cu „Sfânta Ioana” capodopera lui Bernard Shaw, în rolul principal, jucând o actriţă tânără, una din valorile de curând consacrate ale teatrului românesc. La „Teatrul Mic” Puiu Iancovescu joacă rolul unui avocat fanfaron poreclit „Cicerone‘‘. Cicerone perorează Grav nesocotind firescu . Spectatorii protestează: Quousque tandemIancovescul Titi Dumitrașcu