Rampa, martie 1943 (Anul 3, nr. 65-68)
1943-03-07 / nr. 65
MNUL III — NR. 65 8 PAGINI 15 LEI TEATRALA si CINEMATOGRAFICA DIRECTOR: GEORGE GREGORIAN * V ty* ' - '• >i" *4? •• NNffcv • >• Redacţia şi Administraţia ABONAMENTE: CAUZA VICTORIEI Nr 31. Etaj I 3000 lei instituţii Telefon 4.47.60 700 lei particulari DUMINICA 7 MARTIE 194 MOIT VINURI PESTETOT DREPTURILE POLEMICEI O discujie începută cu scrisoarea unui „actor bătrân" — dar până astăzi, tot anonim — care ne făcea anumite obiecfii îmitr'un număr trecut din revista „Bis", tinde să ia un caracter mai larg, iar noi cari n'am dorit în tot scrisul nostru decât putină salubritate, puţină ordine, multă ordine chiar, n'am putea fi decât mulţumiţi. De la situaţia teatrelor şi a artiştior noştri aşadar, ne găsim de data asta pe alt plan al discuţiei, într'un domeniu în care se pare că urmează să examinăm drepturile polemicei, rosturile şi calitatea ei. Revista „Bis" se arată mulţumită de noi. La rândul nostru deopotrivă nu i-am putea decât mulţumi pentru curtuoasia, pentru colaborarea ei chiar, în slujba unor adevăruri — ■Modeste poate — dar pe care n'ar fi deloc rău să le putem găsi impreună. Aşadar cu aceeaşi bună credinţă putem fireşte continua — în convingerea că vom avea şi mai departe aceleaşi răspunsuri precise, exacte, fără răstălmăciri, fără plicticoase abilităţi mai ales, aşa de altfel cum noi înşine ne obligăm să scrim aici. Şi nu ştiu dacă e un omagiu, dar îmi fac o plăcere să cred că revista „Bis" autoriză aceste nădejdi... De ce este vorba, aşadar ? Cu un cuvânt, ni se arată că în timp ce într’una din paginile „Rampe" se putea urmări o polemică măsurată, justă, amabilă chiar, în altă pagină totuş, a aceluiaş ziar, tonul polemic avea altă vehemenţă, altă coloare, era poate violent şi brutal .. Iar „Bis" se întreabă : este posibil ? Şi noi răspundem : sigur că ia ! Şi se va vedea imediat dece... Mai întâi fireşte am putea să înrebăm dece intervine „Bis" într’o discuţie, cu care ar putea să n'aibă nîciun contact... Dar nu întrebăm ! .Bis" face foarte bine că intervine la rândul nostru poate, noi înşine vom avea calitatea să dăm un răspuns — dar o facem şi noi desigur din aceeaşi preocupare de adevăr care n'ar putea lăsa pe nimeni indiferent. Şi atunci — fiindcă poziţiile sunt lămurite ! — putem porni mai departe... Dar mai întâi anumite precizări ni se par necesare. Scriind aceste rânduri îmi amintesc că am fondat şi condus la multe cotidiane, mai multe periodice — şi la mai multe desigur am colaborat. Dar dacă adeseori nu eram deplin solidar nici chiar cu acele publicaţii pe care eu însumi le conduceam — nu era atât de uşor să le controlezi — cu atât mai mult, în foile la care colaborez, rămânând să fiu singurul meu director, nu-mi cunosc altă solidaritate decât cu mine însumi, cu scrisul meu, cu modesta mea semnătură. Am spus-o de câte ori am avut prilejul și profit s-o repet — rămânând să nu colaborez decât acolo de TOMA VLADESCU unde sunt primit cu această orgolioasă infirmitate! Aşadar nici de data asta nu ar fi vorba să mă solidarizez cu nimeni nici să iau apărarea cuiva — şi mai puţin desigur a d-lui George Gregorian! Se ştie că este un om care n'ar putea cere să fie apărat... Dar adevărul este de partea d-lui Gregorian — şi acest survgur adevăr ne cheamă, el ne obligă să cerem cuvântul aici. Trebue să spunem atunci că, intervenind în discuţie, „Bis" a comis o eroare. Şi poate, chiar, a comis mai multe... Pasiunea adevărului, ea însăşi, nu este totdeauna fără primejdii ! „Bis" compară astfel — și este prima eroare — două lucruri care nu se potrivesc de fel. Noi am răspuns aici corect „actorului bătrân", fiindcă era un om care ni se adresa corect şi ne cerea lămuriri ! Era datoria noastră să răspundem pe acelaș ton pe care ni se vorbea. De altă parte însă ce vedem? Poetul, scriitorul George Gregorian este stropit cu tot noroiul unei călimări fără nume — şi atunci fireşte „Grengoar” aplică acestui îndrăzneţ, prin coloanele „Rampei" o foarte severă corecţiune, dar pentru Dumnezeu !, pe deplin meritată ! Să indigneze asta pe cine■ va ? O altă eroare însă este aceea în care „Bis" privind severitatea pedepsei — pare să nu cunoască totuș nimic din delictul care a determinat această severitate ! „Grengoar" — cu humorul lui obicinuit— nu făcea totuș decât să răspundă.. Să creadă atunci revista „Bis" că această lume nu merită apărare ! Dar mai ales să nu se compare invectiva agramată din subsolul unei tarabe, cu onestul cuvânt al unui actor „bătrân" dela „Bis", căruia nu i s'a putut răspunde decât corect. Ce vor zice cititorii atunci în faţa acestor două polemici ? Ni se pare că ştim acum puţin ce vor spune aceşti cititori... Ei se vor documenta mai întâi. Şi vor fi mulţumiţi desigur, văzând că fiecăruia i se răspunde după cuviinţă... Dar ca şi aceşti cititori, confraţii de la „Bis", în a căror bună credinţă credem, suntem convinşi, ei înşişi nu ne vor putea pretinde să stropim gunoaiele cu apă de trandafiri, — nici să acordăm o strângere de mână, când simţim bine că ceea ce ni se întinde nu e decât o copită ! Ca în toate împrejurările vieţei, şi de data aceasta, fără îndoială, acelaş suum cuique e singura lege mSL axia Mohor* D-na Maria Mohor reprezintă în teatrul românesc, fără îndoială, tipul de perfecțiune fizică cerută unei actrițe. Posedând un generos temperament şi o fină intuiţie, personalitatea artistică a D-nei Maria Mohor a fost destinată dintr'un început, celui mai variat şi cuprinzător repertoriu. De la Mitsuko din ,,Bătălia" lui Claude Farrere la nora din „Soacra şi Nora" lui Goldoni, de la ,,Prizoniera" lui Ed. Bourdet la „Comedia Zorilor" a lui Mircea Ştefănescu, fiind pe rând interpreta lui Geraldi, Oscar Wilde, Cocteau, jucând alături de Marioara Voiculescu, Ventura, Tony Bulandra, in : „Grand Hotel", ,,Sărutul în fața oglinzii", „Nunta de argint", „Părinji teribili", talentul excelentei actrițe nu sa desmintit o clipă, fie în dramă modernă, fie în comedia del arte. După ce a repurtat un semnificativ succes în „Măicuţa" la Teatrul „Muncă şi Lumină" pe care îl serveşte cu o devoţiune de pionier D-na Maria Mohor trăeşte acum în fiecare seară, în alt oraş, destinul Desdemonei, alături de marele său camarad Romald Bulfinsky. Maeştri şi discipoli de TRAIAN VARAŞTEANU Noţiunea de maestru, implică în primul rând, calitatea de stăpân al obiectului, desăvârşit cunoscător al legilor sub care se poate exprima o artă. Maestrul este (depăşind înţelesul etimologic al cuvântului) cristalizarea perfecţiunii la care se poate ajunge într’o artă. Este autoritatea supremă, iniţiatul iniţiaţilor. Maestrul reprezintă aşadar, o desăvârşită personalitate creatoare, iar ca etapă cronologică, un stadiu al vieţii artistului, un stadiu de coacere, de apogeu al resurselor conţinute de structura sa. Discipolul, pe de altă parte, este mugurul din care va înflori creatorul, sădit în substanţa maestrului. Setea discipolului de adevărurile cele mai pure ale artei, ia totdeauna aspectul unei devoţiuni totale faţă de maestrul capabil să i-o satisfacă. încrederea discipolului în soluţiile dăruite de maestrul său îşi are izvorul, desigur în marea admiraţie, în nesdruncinata convingere de superioritatea certă a acestuia. Totdeauna, discipolul este cel care-şi alege maestrul. Acesta nu face altceva decât să-l accepte- Acceptarea discipolului la ospăţul creaţiilor ulterioare, constitue cel mai hotărât indiciu că intuiţia maestrului i-a descoperit valoarea. Discipolul, nu este deci un tolerat, ci o valoare certificată de maestru, un fiu spiritual pe care acesta şi-l doreşte. Importanţa lui spirituală este prin urmare în strânsă corespondenţă cu dimensiunile spirituale ale maestrului şi după cum copilul este prelungirea în timp a fiinţei fiziologice a părintelui, tot astfel discipolul este forţa chemată a prelungi în timp esenţa maestrului. Când viaţa maestrului sau imensitatea materialului cu care ara de luptat nu-i dă acestuia posibilitatea de a se realiza total. In timpul cuvenit, discipolul este cel destinat prin vocaţie sau prin simpla prezenţă lângă strădaniile maestrului său, să ducă fla-* căra mai departe. Un maestru autentic, adică o substanţă menită să străbată timpurile, va avea o veşnică obsesie : găsirea discipolului care să legitimeze în faţa generaţiilor viitoare, arta sa, realizată prin meşteşugul său. Oferindu-i postamentul muncii, informaţiei şi formaţiei sale, marele maestru va avea o singură mare ambiţie: să aducă prin evoluţie, fiinţa discipolului la accentele sale, asta in sensul pregătirii şi orientării, lăsându-i acestuia deplina libertate a mijloacelor sale proprii în care va crede să se manifeste. Realizarea, va fi însă obiectivul vizat de maestru, iar drumul parcurs de eforturile discipolului spre acest obiectiv, va fi numai cel profetizat de maestru. In această mare întrecere a spiritelor, maestrul şi discipolul sunt două destine sudate printr’o afinitate miraculoasă, sortite să străbată lumile de piedici şi pulbere spre o ţintă unică: idealul de artă D. Sică Alexanfirescu UllllllllllllllllllllllllllHllllllllIllllllllllllIlllllllllllllllllllllllllllllllllllHHIIll VA CREA UN TEATRU DE ARTA Suntem în măsură să afirmăm că d. Sică Alexandrescu după ce va aduce radicale reparaţii teatrului său, va pune bazele unei senzaţionale companii teatrale formată aproape exclusiv din elemente tinere şi talentate. Noua companie se va numi „Comedia Teatru de artă" şi va reprezenta: piese clasice, bucăţi din dramaturgii contemporani substanţiali şi lucrările reuşite ale proaspeţilor autori dramatici români. Mi STAI PE TINE Ea către el: La cassa unui teatru din centrul Capitalei. Naţional, Studio, Comoedia, etc... Un domn şi o doamnă se prezintă şi cei două locuri. Atât domnul cât şi doamna sunt eleganţi, au unele şi alte bijuterii. Se vede că au bani. Se simte că dincolo de bani pentru ei nu mai există o altă plăcere. Au venit totuşi şi la teatru. Probabil fiindcă au auzit că aşa trebue când eşti bogat. Casieriţa le spune: — Nu mai avem decât strapontine... — Ce? face domnul uitând că e îmbrăcat elegant. __ Strapontine, accentuiază casieriţa. Doamna şi cu domnul se privesc nedumeriţi. El către ea: — Luăm ? — Ce? — N’ai auzit! Altceva n’are... Domnul ar vrea să spună strapontine, dar nu ştie cum se pronunţă şi tace. Doamna tace şi ea. El către ea: — Ei, ce facem ? — Ia! Domnul către casieriţă: __ Dă-mi două d'alea, dar să nu fie în vreo lojă de rangul trei... Casieriţa dă biletele, reţinăndu-şi zâmbetul. Domnul plăteşte încruntat, ia biletele, apoi, înainte de a pleca, spune tare ca să fie auzit: — Ce ţi e şi cu teatraliştii ăştia... Nu mai ştiu cum să stoarcă bani de la oameni... Dau nume noui la scaune, ca să poată cere mai mult“... Şi depărtânduse exclamă : Auzi ’mneata, o să-i spună unui scaun „stai pe time“"