Rampa, martie 1943 (Anul 3, nr. 65-68)

1943-03-07 / nr. 65

MNUL III — NR. 65 8 PA­GINI 15 LEI TEATRALA si CINEMATOGRAFICA DIRECTOR: GEORGE GREGORIAN * V ty* ' - '• >i" *4? •• NNffcv • >• Redacţia şi Administraţia ABONAMENTE: CAUZA VICTORIEI Nr 31. Etaj I 3000 lei instituţii Telefon 4.47.60 700 lei particulari DUMINICA 7 MARTIE 194 MOIT VINURI PESTETOT DREPTURILE POLEMICEI O discujie începută cu scrisoarea unui „actor bătrân" — dar până astăzi, tot anonim — care ne făcea anumite obiecfii îmitr'un număr tre­cut din revista „Bis", tinde să ia un caracter mai larg, iar noi cari n'am dorit în tot scrisul nostru decât pu­tină salubritate, puţină ordine, multă ordine chiar, n'am putea fi decât mulţumiţi. De la situaţia teatrelor şi a artiş­­ti­or noştri aşa­dar, ne găsim de data asta pe alt plan al discuţiei, într'un domeniu în care se pare că urmează să examinăm drepturile polemicei, rosturile şi calitatea ei. Revista „Bis" se arată mulţumită de noi. La rândul nostru deopotrivă nu i-am putea decât mulţumi pen­tru curtuoasia, pentru colaborarea ei chiar, în slujba unor adevăruri — ■Modeste poate — dar pe care n'ar fi deloc rău să le putem găsi im­­preună. Aşa­dar cu aceeaşi bună credinţă putem fireşte continua — în convingerea că vom avea şi mai departe aceleaşi răspunsuri precise, exacte, fără răstălmăciri, fără plic­ticoase abilităţi mai ales, aşa de altfel cum noi înşine ne obligăm să scrim aici. Şi nu ştiu dacă e un o­­magiu, dar îmi fac o plăcere să cred că revista „Bis" autoriză ace­ste nădejdi... De ce este vorba, aşa­dar ? Cu un cuvânt, ni se arată că în timp ce într’una din paginile „Rampe­" se putea urmări o polemică măsu­rată, justă, amabilă chiar, în altă pa­gină totuş, a aceluiaş ziar, tonul po­lemic avea altă vehemenţă, altă coloare, era poate violent şi bru­tal .. Iar „Bis" se întreabă : este posi­bil ? Şi noi răspundem : sigur că ia ! Şi se va vedea imediat dece... Mai întâi fireşte am putea să în­­rebăm dece intervine „Bis" într’o discuţie, cu care ar putea să n'aibă nîciun contact... Dar nu întrebăm ! .Bis" face foarte bine că intervine l­a rândul nostru poate, noi înşine vom avea calitatea să dăm un răs­puns — dar o facem şi noi desigur din aceeaşi preocupare de adevăr care n'ar putea lăsa pe nimeni in­diferent. Şi atunci — fiindcă pozi­ţiile sunt lămurite ! — putem porni m­ai departe... Dar mai întâi anumite precizări ni se par necesare. Scriind aceste rânduri îmi amin­tesc că am fondat şi condus la multe cotidiane, mai multe perio­dice — şi la mai multe desigur am colaborat. Dar dacă adeseori nu e­­ram deplin solidar nici chiar cu a­­cele publicaţii pe care eu însumi le conduceam — nu era atât de uşor să le controlezi — cu atât mai mult, în foile la care colaborez, ră­mânând să fiu singurul meu direc­tor, nu-mi cunosc altă solidaritate decât cu mine însumi, cu scrisul meu, cu modesta mea semnătură. Am spus-o de câte ori am avut pri­lejul și profit s-o repet — rămâ­nând să nu colaborez decât acolo de TOMA VLADESCU unde sunt primit cu această orgo­lioasă infirmitate! Aşa­dar nici de data asta nu ar fi vorba să mă solidarizez cu nimeni nici să iau apărarea cuiva — şi mai puţin desigur a d-lui George Gre­gorian! Se ştie că este un om care n'ar putea cere să fie apărat... Dar adevărul este de partea d-lui Gregorian — şi acest su­rv­gur adevăr ne cheamă, el ne obli­gă să cerem cuvântul aici. Trebue să spunem atunci că, in­tervenind în discuţie, „Bis" a comis o eroare. Şi poate, chiar, a comis mai multe... Pasiunea adevărului, ea însăşi, nu este totdeauna fără pri­mejdii ! „Bis" compară astfel — și este prima eroare — două lucruri care nu se potrivesc de fel. Noi am răspuns aici corect „ac­torului bătrân", fiindcă era un om care ni se adresa corect şi ne cerea lămuriri ! Era datoria noastră să răspundem pe acelaș ton pe care ni se vorbea. De altă parte însă ce vedem? Poetul, scriitorul George Gregorian este stropit cu tot noroiul unei căli­mări fără nume — şi atunci fireşte „Grengoar” aplică acestui îndrăz­neţ, prin coloanele „Rampei" o foarte severă corecţiune, dar pen­tru Dumnezeu !, pe deplin meri­tată ! Să indigneze asta pe cine­­■ va ? O altă eroare însă este aceea în care „Bis" privind severitatea pe­depsei — pare să nu cunoască to­tuș nimic din delictul care a de­terminat această severitate ! „Gren­goar" — cu humorul lui obicinuit— nu făcea totuș decât să răspundă.­. Să creadă atunci revista „Bis" că această lume nu merită apărare ! Dar mai ales să nu se compare invectiva agramată din subsolul unei tarabe, cu onestul cuvânt al unui actor „bătrân" dela „Bis",­­ căruia nu i s'a putut răspunde decât corect. Ce vor zice cititorii atunci în faţa acestor două polemici ? Ni se pare că ştim acum puţin ce vor spune aceşti cititori... Ei se vor documen­ta mai întâi. Şi vor fi mulţumiţi de­sigur, văzând că fiecăruia i se răs­punde după cuviinţă... Dar ca şi aceşti cititori, confraţii de la „Bis", în a căror bună cre­dinţă credem, suntem convinşi, ei înşişi nu ne vor putea pretinde să stropim gunoaiele cu apă de tran­dafiri, — nici să acordăm o strân­gere de mână, când simţim bine că ceea ce ni se întinde nu e de­cât o copită ! Ca în toate împrejurările vieţei, şi de data aceasta, fără îndoială, a­­celaş suum cuique e singura lege mSL ax­ia Moh­or* D-na Maria Mohor reprezintă în teatrul românesc, fără îndoială, ti­pul de perfecțiune fizică cerută u­­nei actrițe. Posedând un generos temperament şi o fină intuiţie, per­sonalitatea artistică a D-nei Maria Mohor a fost destinată dintr'un în­ceput, celui mai variat şi cuprinză­tor repertoriu. De la Mitsuko din ,,Bătălia" lui Claude Farrere la nora din „Soacra şi Nora" lui Goldoni, de la ,,Prizoniera" lui Ed. Bourdet la „Comedia Zorilor" a lui Mircea Ştefănescu, fiind pe rând interpre­ta lui Geraldi­, Oscar Wilde, Coc­teau, jucând alături de Marioara Voiculescu, Ventura, Tony Bulan­­dra, in : „Grand Hotel", ,,Sărutul în fața oglinzii", „Nunta de argint", „Părinji teribili", talentul excelentei actrițe nu sa desmintit o clipă, fie în dramă modernă, fie în comedia del arte. După ce a repurtat un semnifica­tiv succes în „Măicuţa" la Teatrul „Muncă şi Lumină" pe care îl ser­veşte cu o devoţiune de pionier D-na Maria Mohor trăeşte acum în fiecare seară, în alt oraş, destinul Desdemonei, alături de marele său camarad Romald Bulfinsky. Maeştri şi discipoli de TRAI­AN VARAŞTEANU Noţiunea de maestru, implică în primul rând, calitatea de stă­pân al obiectului, desăvârşit cu­noscător al legilor sub care se poate exprima o artă. Maestrul este (depăşind înţelesul etimolo­gic al cuvântului) cristalizarea perfecţiunii la care se poate a­­junge într’o artă. Este autori­ta­tea supremă, iniţiatul iniţiaţilor. Maestrul reprezintă aşadar, o de­săvârşită personalitate creatoare, iar ca etapă cronologică, un sta­diu al vieţii artistului, un stadiu de coacere, de apogeu al resur­selor conţinute de structura sa. Discipolul, pe de altă parte, este mugurul din care va înflori creatorul, sădit în substanţa mae­strului. Setea discipolului de a­­devărurile cele mai pure ale ar­tei, ia totdeauna aspectul unei devoţiuni totale faţă de maestrul capabil să i-o satisfacă. încrede­rea discipolului în soluţiile dă­ruite de maestrul său îşi are iz­vorul, desigur în marea admira­ţie, în nesdruncinata convingere de superioritatea certă a acestuia. Totdeauna, discipolul este cel care-şi alege maestrul. Acesta nu face altceva decât să-l accepte- Acceptarea discipolului la ospă­ţul creaţiilor ulterioare, constitue cel mai hotărât indiciu că intui­ţia maestrului i-a descoperit va­loarea. Discipolul, nu este deci un tolerat, ci o valoare certifi­cată de maestru, un fiu spiritual pe care acesta şi-l doreşte. Im­portanţa lui spirituală este prin urmare în strânsă corespondenţă cu dimensiunile spirituale ale maestrului şi după cum copilul este prelungirea în timp a fiinţei fiziologice a părintelui, tot astfel discipolul este forţa chemată a prelungi în timp esenţa maestru­­lui. Când viaţa maestrului sau imen­sitatea materialului cu care ara de luptat nu-i dă acestuia posi­bilitatea de a se realiza total. In timpul cuvenit, discipolul este cel destinat prin vocaţie sau prin simpla prezenţă lângă străda­niile maestrului său, să ducă fla-* căra mai departe. Un maestru autentic, adică o substanţă menită să străbată timpurile, va avea o veşnică ob­sesie : găsirea discipolului care să legitimeze în faţa generaţiilor viitoare, arta sa, realizată prin meşteşugul său. Oferindu-i posta­mentul muncii, informaţiei şi formaţiei sale, marele maestru va avea o singură mare ambiţie: să aducă prin evoluţie, fiinţa disci­polului la accentele sale, asta in sensul pregătirii şi orientării, lăsându-i acestuia deplina liber­tate a mijloacelor sale proprii în care va crede să se manifeste. Realizarea, va fi însă obiectivul vizat de maestru, iar drumul par­curs de eforturile discipolului spre acest obiectiv, va fi numai cel profetizat de maestru. In această mare întrecere a spiritelor, maestrul şi discipolul sunt două destine sudate printr’o afinitate miraculoasă, sortite să străbată lumile de piedici şi pul­bere spre o ţintă unică: idealul de artă D. Sică Alexanfirescu UllllllllllllllllllllllllllHllllllllIllllllllllllIlllllllllllllllllllllllllllllllllllHHIIll VA CREA UN TEATRU DE ARTA Suntem în măsură să afir­­măm că d. Sică Alexandresc­u după ce va aduce radicale re­paraţii teatrului său, va pune bazele unei senzaţionale com­panii teatrale formată aproape exclusiv din elemente tinere şi talentate. Noua companie se va numi „Comedia Teatru de ar­tă" şi va reprezenta: piese cla­sice, bucăţi din dramaturgii con­temporani substanţiali şi lucră­rile reuşite ale proaspeţilor au­tori dramatici români. Mi STAI PE TINE Ea către el: La cassa unui teatru din centrul Capitalei. Naţional, Studio, Comoedia, etc... Un domn şi o doamnă se pre­zintă şi cei două locuri. Atât dom­nul cât şi doamna sunt eleganţi, au unele şi alte bijuterii. Se vede că au bani. Se simte că dincolo de bani pentru ei nu mai există o altă plă­cere. Au venit totuşi şi la teatru. Probabil fiindcă au auzit că aşa tre­bue când eşti bogat. Casieriţa le sp­une: — Nu mai avem decât strapontine... — Ce? face domnul uitând că e îmbrăcat elegant. __ Strapontine, accentuiază casie­riţa. Doamna şi cu domnul se privesc nedumeriţi. El către ea: — Luăm ? — Ce? — N’ai auzit! Altceva n’are... Domnul ar vrea să spună strapon­tine, dar nu ştie cum se pronunţă şi tace. Doamna tace şi ea. El către ea: — Ei, ce facem ? — Ia! Domnul către casieriţă: __ Dă-mi două d'alea, dar să nu fie în vreo lojă de rangul trei... Casieriţa dă biletele, reţinăndu-şi zâmbetul. Domnul plăteşte încruntat, ia biletele, apoi, înainte de­ a pleca, spune tare ca să fie auzit: — Ce ţi­ e şi cu teatraliştii ăştia... Nu mai ştiu cum să stoarcă bani de la oameni... Dau nume noui la scau­ne, ca să poată cere mai mult“... Şi­­ depărtânduse exclamă : Auzi ’mneata, o să-i spună unui scaun „stai pe time“"

Next