Rampa, aprilie 1943 (Anul 3, nr. 69-72)
1943-04-04 / nr. 69
ANUL III — NR. 69 8 PAGINI 15 LSI DUMINICA 4 APRILIE 1934 VINURI MOTT PESTE TOT TEATRALA şl CINEMATOGRAFICA director: GEORGE GREGORIAN Redacţia şl Administraţia CALEA VICTORIEI Nr. 31, Etaj I Telefon 4.17.60 ABONAMENTE: 3000 lei instituţii • 1 700 lei particulari m Marea contusie a Teatrului de TOMA VLADESCU Sfârşeam deunăzi articolul nostru arătând că Teatrul Naţional nu-şi poate servi marele lui repertoriu tocmai pentru că îi lipsesc marii actori cari să ducă pe umerii lor atâta nobilă şi covârşitoare povară — actori însă cari de fapt nu lipsesc, dar s’au risipit la celelalte teatre, fiindcă Naţionalul nu i-a mai putut păstra... O lege a teatrelor, intransigentă desigur şi perfect biurocratică, impune şi pe actori, ca pe toţi funcţionarii Statului, la tristele rigori ale limitei de vârstă care, după 50 sau 55 ani mi se pare, interzice artistului să mai aibă talent, vieaţă şi putere de muncă, îi interzice, cu un cuvânt, să mai poată servi Teatrul. Dac’ai trecut de cincizeci de ani aşadar nu-l mai poţi juca — la Naţional bine înţeles — nici pe Regele Lear de pildă, deşi, mi se pare, sublimul rege nebun este cel puţin septuagenar... Veţi recunoaşte că este un lucru foarte curios... Curios desigur pentru actori ! Fiindcă dacă il poţi înlocui pe un arhivar la percepţie, cu un arhivar mai tânăr la aceeaşi percepţie, aş vrea să văd totuş cum îl vom putea înlocui pe Nottara în Lear dacă nu vom face apel la Storm de pildă, — Iau cum îl vom găsi pe Oedip dacă nu ne vom resemna să i-i cerem lui Tony Bulandra, aş zice! Fiindcă, vedeţi d-voastră — şi aici este tot secretul ! — marii actori se nasc mult mai puţini, decât... marii arhivari ! Dar legea nu vrea să ştie, — şi vedem că până astăzi nimic n’a venit să-i schimbe aceste triste capricii... Cum prinde că un actor, la Naţional, a ajuns în culmea gloriei — glorie pe care a dat-o Teatrului ! — atunci îl scutură energic de mână, îi cere biletul de vaccin, legitimaţia, hârtiile şi actul de naştere mai ales... Cum şi-a permis să mai joace ? El nu ştia că nu se mai poate? A trecut cu două luni sau trei de vârsta prevăzută în statutul funcţionarilor publici — şi doar lucrul e scris negru pe alb: la vârsta aceasta nu, ci un actor, în Teatrul Naţional, nu mai poate să aibe talent Iar dacă-l reclamă Shakespeare sau Sorphocles, Goethe, Schiller, Răcîne sau Pirandello sau Shaw — domnii aceştia să tacă, nici ei n’au citit Statutul. Cam aşa se petrec lucrurile... Marelui actor i se dă pensia şi i se fac talentul. Apoi este dat afară pe o uşe care se închide în urma lui ca să nu mai păstreze decât golul imens rămas — şi poate câţiva adolescenţi cari se vor crede stăpâni, dar nu vor fi decât foarte puţini şi mai ales vor rămâne să nu mai priceapă nimic Embrasserez-vous la fumée D'un nom qui passe et luitl Şi într’adevăr din aceşti mari actori începe să nu mai rămână cu timpul decât un nume care străluceşte într’un fel de fum depărtat... Goniţi din marele teatru, ei au trecut în teatrele mici — dar aici ei n’ar mai putea să fie decât o destul de palidă amintire a lor ! Ca nişte prinţi aduşi să susţină dialoguri vulgare — albatroşi condamnaţi să rămână mari pe ţărmuri atât de mărunte... Cu un singur cuvânt, în timp ce Teatrul Naţional respinge tocmai actorii mari — de cari el singur are nevoe: el singur joacă marele repertoriu — aceşti actori au fost obligaţi să se risipească prin teatrele comerciale care ştim bine că n’ar avea neapărat nevoe de Storin, de Bulandra sau de Bulfinschi pentru măruntele lor preocupări.. Fără ei însă, Naţionalul nu va putea să joace valabil nici Oedip, nici Falstaff, nici Lear ! Iată atunci trista confuzie care va trebui să înceteze! Şi fiindcă e vorba de „limită de vârstă”, n’ar fi rău poate ca rigorile ei să se aplice în definitiv chiar legii teatrelor... O lege destul de bătrână! O lege care fără îndoială că a trăit destul.... marietta Sadova D-na Marietta Sadova, intelectuală de rasă, marea artistă de compoziţie a scenei româneşti, reprezintă credem noi tipul ideal de profesoară de conservator. Femee inteligentă, de o rară cultură, elevă a Susanei Déprés la Paris, cu un talent pedagogic înăscut, cu o râvnă neobosită întru cercetarea tuturor problemelor ce condiţionează o bună formare a tinerelor elemente de teatru, d-na Marietta Sadova a dăruit recent actorului român, o minunată carte de studii. Parteneră a lui Nottara şi Demetriad, Iancovescu şi Storin, Lucia Sturza Bulandra şi Maria Ventura, interpreta lui: Oscar Wilde, Wedekind, Schiller, Edmond Rostand, Ibsen, Leonid Andreiev, Marcel Achard Sacha Guitry, Shakespeare, şi Thombon Wilder în : „Lulu“, „Soţul ideal“, „Desiré“, „Enric al IV“ „Oraşul Nostru“, „Cirano de Bergerac“, „Don Carlos“ şi „Amfisa“, apoi în „Titanic Vals“ şi „Surorile Aman“, d-na Sadova aduce prin prezenţa sa pe scena românească parfumul actriţei distinse fi femeii superioare. Despre George Enescu, sau scris în presa românească şi în cea internaţională mii de recenzii, privind arta lui instrumentală, s’au făcut conferinţe şi s’au publicat şi mici studii de analiză asupra operii lui componistice, multe şi drepte adeveriri pline de o recunoaştere cinstită a covârşitoarei lui personalităţi. Când se va ivi însă biograful de talent care să scrie primul volum despre viaţa şi opera acestui titan, George Enescu va deveni un isvor sacru la care se vor adăpa mereu toţi cei însetaţi de frumuseţea armoniilor, ca şi istoriografii muzicei. Atunci se vor scrie tomuri multe, aşa cum s-au scris şi se vor mai scrie despre: Mozart, Beethoven ,Wagner, etc. Rândurile de faţă, sunt doar un modest omagiu lateral pe care îl facem omului, căci prea este incomensurabilă arta lţii ca să ne putem încumeta să-l privim şi pe aceastălaltă latură. După Mihail Eminescu, geniul poeziei româneşti, şi Nicolae Iorga, genialul dascăl al Neamului, George Enescu, — întemeetorul muzicei româneşti culte, — este a treia mare glorie naţională, pe care nordul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ne-a dăruit-o spre fericirea şi mândria poporului nostru. George Enescu nu coboară din vre-o strălucită generaţie de muzicanţi, nu e chintesenţa vreunei generaţi de mari compozitori, ci vlăstarul uneia de mici agricultori. Geniul lui a ţâşnit din pridvorul modestei căsuţe din satul Liveni, ca un cântec de ciocârlie, drept către Soare, pentru ca din strălucirea şi dogoarea astrului să-şi ia nimb de lumină appoloniană şi să deschidă ţării lui drum de armonii divine în lume. • Ca virtuos violonist interpret, ca pianist de rafinată sensibilitate, ori ca fascinator şef de orhestră, marele muzician a cutreerat ani de-a rândul — aproape toată tinereţea lui, — Europa şi cele două Americi, ducând peste tot, ca un trubadur, odată cu arta lui minunată de executant, farmecul peisajului românesc din capodoperile lui simfonice. O mai substanţială propagandă ca aceea făcută prin artă nu se poate şi un mai desăvârşit propagandist ca George Enescu, nu putea avea ţara noastră. Ori, tocmai din cauza călătoriilor lui printre străini, era un eveniment epocal să putem asculta şi noi pe vremuri un concert Enescu, la noi acasă. Dacă nu era acea mare iubire a lui de Neam şi de pământul natal, acea nostalgie a primelor impresii şi amintiri din copilărie care să-l cheme cu glas tainic, poate că doar auzeam de el, dar nu l-am fi venerat niciodată. In marile clipe de încordare ale poporului său, George Enescu fost prezent şi toată munca şi arta lui, le-a pus în slujba Patriei şi a lor săi. El a dat primele îndrumări temeinice pentru organizarea mişcării muzicale, pe tinerii artişti compozitori i-a ajutat cu largheţă de nabab, dându-le concursul său efectiv pentru afirmare şi stimulându-i prin premii şi exemple de muncă persoonală. Pe de altă parte, societăţile şi organizările în scop filantropic, festiv, cultural, au găsit in sufletul şi în arta lui Enescu cel mai desinteresat sprijin. A cântat peste tot, a cântat pentru toţi, — buni sau răi, — fără să-şi precupeţească nici sănătatea, nici munca, nici arta. Dar colindul prin spitalele de răniţi cu vioara la subsuoară, — atât în primul război mondial, cât şi în cel actual, pentru ca din arcuşul lui vrăjit să picure balsam alinator în sufletele eroilor imobililizaţi în patul de suferinţă?! Pentru George Enescu, studiul serios aprofundat, munca de fiecare zi, de fiecare clipă, este marea satifacţiune a vieţii, este raţiunea de existenţă însăşi. De o modestie care întrece orice închipuire, se furişează stângaci prin lume ca să nu fie observat; iar exploziile de admiraţie ale publicului îl stânjenesc. Nu-i plac vorbele goale, — „nimicurile“, cum spunea el odată, — şi nici linguşirile, care-l întristează. Nu umblă după glorie, fiindcă geniile adevărate simt mai mult povara decât bucuria gloriei. (Continuare în pag. 3-a) George Enescu de NICOLAE LAZAR ÎNTOARCERE Sfânt desface soarele umbrela Peste oameni, peste cai şi gând. Vino vis şi culcă-te sub mână ! Treceţi amintirilor la rând.. Mâine poate, prin noroi din nou, Voi uita că-s om şi-am să blestem. Vino viaţă şi-aplecaţi pe brânci, Să visăm atât cât mai putem. Camaradă bună, eşi mai Tafe — Chipul tău de aur și de har, Imi aduce-aminte de femeia Ce-a rămas plângând la Krasnodor !... VIRGIL CARIANOPOL Din volumul „Poeme de pe front" sub tipar. 1)