Rampa, mai 1943 (Anul 3, nr. 73-74)

1943-05-02 / 18. szám / nr. 73

ANUL In­i NR. 73 8 PAGINI 15 LEI DUMINICA 2 MAI 194 SHMPHMNIE IMOT TEATRALA si CINEMATOGRAFICA Redacția și Administrația ABONAMENTE: CALEA VICTORIEI Nr 31. Etaj I­­ 3000 lei instituții Telefon 4.47.60 700 lei particulari ♦ Ros­er ------................. f.- W «r- Datorii uitate... de A. POP MARŢIAN O hotărîre înţeleaptă, venită de sus, a păstrat banului, la ghişeul teatrelor, capacitate de valută forte. De aceea, teatrele sunt pline, de două şi chiar de trei ori în fiecare zi. Ceea­ ce lipseşte la echivalentul valutar, în costul biletului de intrare, se compensează prin vânza­rea tuturor locurilor din sală, lucru nerealizabil până mai­eri, decât în zilele de sărbătoare. Consecinţa firească a nouii prosperităţi, actorii au în­ceput să fie bine plătiţi. De câtva timp citim lucruri mi­nunate, despre salarii şi supra­licitări, ce cotează în chip strălucit elemente actoriceşti cu totul tinere, care ţin afi­şul la teatrele aşa zise „particulare“. In străinătate, actori retraşi din teatu, cu­rente, proprietăţi şi automobil, se văd destui. La noi, aşa cum au început să meargă lu­crurile, ar fi cu putinţă ca, cei mai mulţi, să aibă măcar o bătrâneţe scutită de umilinţe. Mai ales pentru cei care sunt acum în plină activitate, şi vor putea să cotizeze timp de cincisprezece ani de azi înainte la Casa de pensii a Sindicatului artiştilor. N’a fost însă întotdeauna aşa Chiar * azi se mai strecoară printre noi, sfioase şi ignorate, câteva umbre şovăitoare, imagini dureroase ale mizeriei, câţiva mari săraci sau mari sărace, artişti care au cunoscut şi ei, la vremea lor, succesele îmbătătoare, poate chiar gloria. * * Desprind, cu tristeţe, dintre amintirile mele nu tocmai depărtate, două icoane întunecoase. I­ntr’o zi acum câţiva ani, eram din casa boerească, adevărat palat, pe care o cumpărase Sindicatul artiştilor din fondurile sale. Am stat în loc o clipă să privesc şi pe-afară măreţul imobil care înfăţişa trecătorilor pros­peritatea Societăţii noastre. Lângă mine s’a oprit atunci o bătrână distinsă, sărăcăcios îmbrăcată, care îmi zâmbea cu chipul supt de nemâncare. Mi-am amintit, nu fără greutate, cine era O cunoscusem, întâmplător, într’o familie. Era o fostă glorie a s.-.ei ro­mâneşti. Nu rostise atunci, nici un cuvânt prin care să-și deplângă soarta, nici o încriminare pe socoteala nimănui. — „Frumoasă casă și-a cumpărat Sindicatul nostru“ —­ îmi spuse ea zâmbind. Eram gata să admit cu mândrie lauda bătrânei artiste, când un gând îmi strânse de­odată inima. — Ați venit pe la noi ? — am întrebat-o eu în loc de răspuns. — Da. Am şi eu o pensie, aici. Veneam s’o încasez Nu e mare. O mie de lei lunar. Când ne-am despărţit, mi-a fost ruşine să mai arunc o privire înspre somptuosul edificiu al bogatei noastre a­­sociaţiuni actoriceşti. * * Venisem de curând la Bucureşti. Locuiam cam departe de teatru, şi salariul meu de tânăr începător nu-mi îngă­­duia să întrebuinţez alt mijloc de locomoţiune decât tram­vaiul. Intr’o zi, la ora prânzului, vagonul era mai înţesat de lume decât oricând. O ceartă se iscă, pe neaşteptate lângă mine Un tânăr iritat, brutaliza pur și simplu o doamnă bătrână. — Nu ’mpinge așa, cucoană, că nu ești la piață. Doamna n’a răspuns nici un cuvânt. Două lacrimi mari­­ se rostogoleau însă pe obraz. Am simțit că tot sângele mi se scurge din inimă.O recunoscusem pe o fostă cele­britate — o mare artistă de-a noastră, care strălucise, ca stea de întâia mărime, pe scenele străine. M’am ferit să arăt că o cunosc, ca să nu-i sporesc şi mai mult umilinţa. * * Ce altă încheere aşi putea să dau acestor melancolice­ evocări, decât un îndemn cald, îndreptat spre toţi colegii noştri, conducători de teatre sau simpli angajaţi, ca în aceste zile de creştinească reculegere, să se gândească la camarazii­ lor mai puţin norocoşi, la marii şi micii săraci ai vieţii teatrale, şi să le cedeze o neînsemnată parte, o adevărată firimitură, din ospăţul lor? O singură Reprezentaţie dăruită integral de directori, de interpreţi, de fisc, încasarea unui singur spectacol, la fie­care teatru, cedată Sindicatului pentru a împărţi ajutoare mai însemnate pensionarilor săi,­­ n’ar fi decât un sacri­ficiu cuvenit în aceste vremuri de îndatoriri generale. IDARIA BOITA NU R A S P UN S iată o mare artistă. Cine a vă­­de LUCIA STURDZA BULAP-JURA zut-o în „Ultima noa­pte“, în „Madame Bovatry, în „Corsarul“, sau în „Mioara“, a fost, credem moi, stăpânit de farmecul şi sen­sibilitatea acestei rare interprete înzestrată cu o fină intuiţie a teatrului, cu o siluetă de trestie, Maria Botta este făptura deli­cată care stăpâneşte sala de la Maria Botta este fără înde­plita aparte. ocnii s-:­uroas­­trii şi umezi, veşnic pe aripile visului, gestul său graţios, aris­tocrat, timbrul vocii sale cald, plin de o emoţie sinceră până la identificare, până la trăire suges­tionează, ţintueşte sufletul celui mai sceptic dintre spectatori. Jocul Mariei Botta, plin de un temperament inteligent dirijat, vibraţia sa cu nuanţe de lirism, trădează o trăire aproape unică, a procesului creator şi ne îndre­ptăţeşte să-i prevedem tinerei şi frumoasei artiste a primei noa­stre scene, un destin din cele mai rare­ In numărul de Paşte al gazetei noa­stre, a apărut sub titlul „O CANDE­LA APRINSA“, un articol al colabo­ratorului nostru d. Sergiu Dumitre­­scu, la care d-na LUCIA STURDZA BULANDRA ne trimite răspunsul de Nu a trecut încâ o lună de când a murit Tony Bulandra, şi s-a şi domolit vâltoarea cu care s au revărsat: uimirea, du­rerea, mărturiile de admiraţie şi de dragoste provocate de vestea dispariţiei lui de pe sce­na teatrului şi a vieţei, încetul cu încetul, noianul preocupă­rilor zilnice, dominate de eve­nimentele mondiale, precum şi Sărbătorile de Paşti, au reluat primul plan în captivarea inte­resului tuturor. Totuş un sunet mai stărue, ca un dlăngănit domol de clopot funerar şi cucernic, cerând să nu fie lăsată să se stingă „candela aprinsă“ — ca pe treptele unui altar — între de­corurile unde mai stătue ecoul glasului său de neuitat". Şi are dreptate camaradul care socoteşte că este o misiu­ne sfântă aceia de a păstra candela mereu aprinsă. Ca în cursa denumită: „Goa­na torţelor", când concurenţii se străduiau să ducă torţa ne­stinsă până la ţinta aleasă, tre­cându-şi-o din mână în mână, când cel care o purta simţea că i se slăbesc puterile — tot astfel marii înaintaşi ai teatru­lui de pretutindeni şi de la noi transmiţându-şi — din genera­ţie în generaţie — focul sacru al artei teatrale, l-au atras pe Tony Bulandra, în chip magne­tic, în vârtejul lor îmbătător, spre ţinta idealului lor artistic, mereu mai înălţător, mai înde­părtat, aproape de neatins. Ales între aleşi, — vrăjit — de chemarea de care se sim­ţea pătrunsă şi exaltată firea lui de artist de o sensibilitat­e excepţională, Tony Bulandra a îmbrăţişat cu evlavie, cu entu­­siasta torţa tâlfâindă şi — re­nunţând la toate îndemnurile a­­tâtor cariere cari îi re­­citau in­teligenţa şi darurile ciu de nu­meroase cu care era s­zestrat — el şi-a închinat viaţa teatru­lui, aşa cum şi-ar fi închinat-o în faţa altarului din biserică. Erin cale afară de modest, nici­odată pe deplin satisfăcut de efortul realizat, el păşea cu elan sinicios pe calea sp­e per­fecţiune. Nu a banit­, nici până în ul­time­­a sa e­ti­pe, cât era de preţuit, de iubit de marele pu­blic, de camarazi, de presă, de toţi cari la moartea lui­­ au a­­dus prinosul lor de dragoste şi de admiraţie. Şi după cum scrie camaradul ca a a semnat grti­­cos şl „O candelă aprinsă" tovarăşei sale de viaţă îi ră­mâne ca unică mângâere să nu lase să se stingă candela, ce pulpă e încă între decorurile unde stărue ecoul glasului său. Ea va străjui pentru a menţine vie în memoria tuturor cine a fost Tony Bubundra, în deplină­tatea carierei sate artistice ca şi în pâlpâirea atât de sfâşie­toare a ultimelor sale cline. Dar pentru cât timp încă ? Cât poate să ram dăinuiască calea vieţei care îi mai rămâ­ne şi el de parcurs. Sarcina revine aeci genera­lilor tinere de azi şi de mâine. Grija aceasta incumbă ca­marazilor caii în cuvinte lapi­dare şi emoţionante au afirmat la mormântul lui, că Tony Bu- Icmndia — le-a fost pildă şi maestru — recunoscând im­­pecit că lor le-a fost transmi­să flacăra artistică pentru ca să o ducă mai departe nepă­­sând-o să se stingă. Sinceritatea afirmărei acestor camarazi este chezaşa că şi ei la rândul lor nu o vor lăsa să se stingă, şi am convingerea că se vor strădui să o ducă mai departe aşa cum a dus-o Tony Bulandra, aşa cum a fost do­rinţa lui car­ne,a fost pildă şi maestru. față: f ■HiBEISiifiSSIBăBHBHSBBIiP'ilwrinf fflCPESEai O FI MARE UI» fi EL, DAR E MAI TARE GEORGE L Intr’o revistă de specialitate s’a putut ceti zilele acestea o ştire foarte gravă pentru mişcarea noastră mu­zicală : d. Ionel Perlea s’a supărat foc pe „Filarmonica“ şi pe ,,Opera Română“ (mai bine zis, pe orhestra comună a acestor instituţii), nu vrea să mai dirijeze în ţară şi pleacă în străinătate. Ca unii cari cunoaştem cazul ab ovo, ne permitem să afirmăm că in­formaţia este puţin eronată, căci iar cum stau lucrurile . Nu d. Ionel Perlea s’a supărat, ci d. Georgel Cocea l’a rulat. In cali­tatea lui de mânuitor al fondurilor Filarmonicei, d- Cocea a promis foştilor săi colegi de arcuş o gratifi­­care cu condiţia ca să-l accepte pe el ca dirijor ori de câte ori va voi. Zis şi făcut! La o parte, deci, cu Perlea. — O fi Ionel Perlea dirijor mare, dar şi Georgel Cocea e director tare. Ori, cum.­­„buturuga mică (dar tare) răstoarnă carul mare“... — Tot aşa şi Cocea Va răsturnat pe Perlea... — Exact! Şi ştiu de ce ? — ? — Penru ca toate concertele desti­nate a fi conduse de Ionel, să-i revie lui Georgel... — Nu p­ricep de loc! — Nici nu-i de mirare! Dar să-ți esplic: Icel mai frumos vis al lui Georgel Cocea e să ajungă director general al Filarmonicei, în locul lui Gogu Georgescu... Şi cel mai pericu­los concurent la această ascensiune este... Perlea... Și... deh! — Bine, dar Georgel parcă era odată mare violoncelist şi profesor... — Cred că este și acum, dar nu­mai pe statul de salarii al Filarmo­nici și Academiei Regale de r­uzică... — Atunci, ce-are a face..... vio­loncelul cu epurele ? Sau Cocea administratorul finan­ciar al Filarmonicei cu Perlea, doc­toralul dirijor ?... — Văd că tot n’ai priceput! Publi­cul însă, îl vrea, se prăpădește de dragul lui. Se non é vere, é bene trovato.

Next