Rampa, mai 1943 (Anul 3, nr. 73-74)
1943-05-02 / 18. szám / nr. 73
ANUL Ini NR. 73 8 PAGINI 15 LEI DUMINICA 2 MAI 194 SHMPHMNIE IMOT TEATRALA si CINEMATOGRAFICA Redacția și Administrația ABONAMENTE: CALEA VICTORIEI Nr 31. Etaj I 3000 lei instituții Telefon 4.47.60 700 lei particulari ♦ Roser ------................. f.- W «r- Datorii uitate... de A. POP MARŢIAN O hotărîre înţeleaptă, venită de sus, a păstrat banului, la ghişeul teatrelor, capacitate de valută forte. De aceea, teatrele sunt pline, de două şi chiar de trei ori în fiecare zi. Ceea ce lipseşte la echivalentul valutar, în costul biletului de intrare, se compensează prin vânzarea tuturor locurilor din sală, lucru nerealizabil până maieri, decât în zilele de sărbătoare. Consecinţa firească a nouii prosperităţi, actorii au început să fie bine plătiţi. De câtva timp citim lucruri minunate, despre salarii şi supralicitări, ce cotează în chip strălucit elemente actoriceşti cu totul tinere, care ţin afişul la teatrele aşa zise „particulare“. In străinătate, actori retraşi din teatu, curente, proprietăţi şi automobil, se văd destui. La noi, aşa cum au început să meargă lucrurile, ar fi cu putinţă ca, cei mai mulţi, să aibă măcar o bătrâneţe scutită de umilinţe. Mai ales pentru cei care sunt acum în plină activitate, şi vor putea să cotizeze timp de cincisprezece ani de azi înainte la Casa de pensii a Sindicatului artiştilor. N’a fost însă întotdeauna aşa Chiar * azi se mai strecoară printre noi, sfioase şi ignorate, câteva umbre şovăitoare, imagini dureroase ale mizeriei, câţiva mari săraci sau mari sărace, artişti care au cunoscut şi ei, la vremea lor, succesele îmbătătoare, poate chiar gloria. * * Desprind, cu tristeţe, dintre amintirile mele nu tocmai depărtate, două icoane întunecoase. Intr’o zi acum câţiva ani, eram din casa boerească, adevărat palat, pe care o cumpărase Sindicatul artiştilor din fondurile sale. Am stat în loc o clipă să privesc şi pe-afară măreţul imobil care înfăţişa trecătorilor prosperitatea Societăţii noastre. Lângă mine s’a oprit atunci o bătrână distinsă, sărăcăcios îmbrăcată, care îmi zâmbea cu chipul supt de nemâncare. Mi-am amintit, nu fără greutate, cine era O cunoscusem, întâmplător, într’o familie. Era o fostă glorie a s.-.ei româneşti. Nu rostise atunci, nici un cuvânt prin care să-și deplângă soarta, nici o încriminare pe socoteala nimănui. — „Frumoasă casă și-a cumpărat Sindicatul nostru“ — îmi spuse ea zâmbind. Eram gata să admit cu mândrie lauda bătrânei artiste, când un gând îmi strânse deodată inima. — Ați venit pe la noi ? — am întrebat-o eu în loc de răspuns. — Da. Am şi eu o pensie, aici. Veneam s’o încasez Nu e mare. O mie de lei lunar. Când ne-am despărţit, mi-a fost ruşine să mai arunc o privire înspre somptuosul edificiu al bogatei noastre asociaţiuni actoriceşti. * * Venisem de curând la Bucureşti. Locuiam cam departe de teatru, şi salariul meu de tânăr începător nu-mi îngăduia să întrebuinţez alt mijloc de locomoţiune decât tramvaiul. Intr’o zi, la ora prânzului, vagonul era mai înţesat de lume decât oricând. O ceartă se iscă, pe neaşteptate lângă mine Un tânăr iritat, brutaliza pur și simplu o doamnă bătrână. — Nu ’mpinge așa, cucoană, că nu ești la piață. Doamna n’a răspuns nici un cuvânt. Două lacrimi mari se rostogoleau însă pe obraz. Am simțit că tot sângele mi se scurge din inimă.O recunoscusem pe o fostă celebritate — o mare artistă de-a noastră, care strălucise, ca stea de întâia mărime, pe scenele străine. M’am ferit să arăt că o cunosc, ca să nu-i sporesc şi mai mult umilinţa. * * Ce altă încheere aşi putea să dau acestor melancolice evocări, decât un îndemn cald, îndreptat spre toţi colegii noştri, conducători de teatre sau simpli angajaţi, ca în aceste zile de creştinească reculegere, să se gândească la camarazii lor mai puţin norocoşi, la marii şi micii săraci ai vieţii teatrale, şi să le cedeze o neînsemnată parte, o adevărată firimitură, din ospăţul lor? O singură Reprezentaţie dăruită integral de directori, de interpreţi, de fisc, încasarea unui singur spectacol, la fiecare teatru, cedată Sindicatului pentru a împărţi ajutoare mai însemnate pensionarilor săi, n’ar fi decât un sacrificiu cuvenit în aceste vremuri de îndatoriri generale. IDARIA BOITA NU R A S P UN S iată o mare artistă. Cine a văde LUCIA STURDZA BULAP-JURA zut-o în „Ultima noapte“, în „Madame Bovatry, în „Corsarul“, sau în „Mioara“, a fost, credem moi, stăpânit de farmecul şi sensibilitatea acestei rare interprete înzestrată cu o fină intuiţie a teatrului, cu o siluetă de trestie, Maria Botta este făptura delicată care stăpâneşte sala de la Maria Botta este fără îndeplita aparte. ocnii s-:uroastrii şi umezi, veşnic pe aripile visului, gestul său graţios, aristocrat, timbrul vocii sale cald, plin de o emoţie sinceră până la identificare, până la trăire sugestionează, ţintueşte sufletul celui mai sceptic dintre spectatori. Jocul Mariei Botta, plin de un temperament inteligent dirijat, vibraţia sa cu nuanţe de lirism, trădează o trăire aproape unică, a procesului creator şi ne îndreptăţeşte să-i prevedem tinerei şi frumoasei artiste a primei noastre scene, un destin din cele mai rare In numărul de Paşte al gazetei noastre, a apărut sub titlul „O CANDELA APRINSA“, un articol al colaboratorului nostru d. Sergiu Dumitrescu, la care d-na LUCIA STURDZA BULANDRA ne trimite răspunsul de Nu a trecut încâ o lună de când a murit Tony Bulandra, şi s-a şi domolit vâltoarea cu care s au revărsat: uimirea, durerea, mărturiile de admiraţie şi de dragoste provocate de vestea dispariţiei lui de pe scena teatrului şi a vieţei, încetul cu încetul, noianul preocupărilor zilnice, dominate de evenimentele mondiale, precum şi Sărbătorile de Paşti, au reluat primul plan în captivarea interesului tuturor. Totuş un sunet mai stărue, ca un dlăngănit domol de clopot funerar şi cucernic, cerând să nu fie lăsată să se stingă „candela aprinsă“ — ca pe treptele unui altar — între decorurile unde mai stătue ecoul glasului său de neuitat". Şi are dreptate camaradul care socoteşte că este o misiune sfântă aceia de a păstra candela mereu aprinsă. Ca în cursa denumită: „Goana torţelor", când concurenţii se străduiau să ducă torţa nestinsă până la ţinta aleasă, trecându-şi-o din mână în mână, când cel care o purta simţea că i se slăbesc puterile — tot astfel marii înaintaşi ai teatrului de pretutindeni şi de la noi transmiţându-şi — din generaţie în generaţie — focul sacru al artei teatrale, l-au atras pe Tony Bulandra, în chip magnetic, în vârtejul lor îmbătător, spre ţinta idealului lor artistic, mereu mai înălţător, mai îndepărtat, aproape de neatins. Ales între aleşi, — vrăjit — de chemarea de care se simţea pătrunsă şi exaltată firea lui de artist de o sensibilitate excepţională, Tony Bulandra a îmbrăţişat cu evlavie, cu entusiasta torţa tâlfâindă şi — renunţând la toate îndemnurile atâtor cariere cari îi recitau inteligenţa şi darurile ciu de numeroase cu care era szestrat — el şi-a închinat viaţa teatrului, aşa cum şi-ar fi închinat-o în faţa altarului din biserică. Erin cale afară de modest, niciodată pe deplin satisfăcut de efortul realizat, el păşea cu elan sinicios pe calea spe perfecţiune. Nu a banit, nici până în ultimea sa etipe, cât era de preţuit, de iubit de marele public, de camarazi, de presă, de toţi cari la moartea lui au adus prinosul lor de dragoste şi de admiraţie. Şi după cum scrie camaradul ca a a semnat grticos şl „O candelă aprinsă" tovarăşei sale de viaţă îi rămâne ca unică mângâere să nu lase să se stingă candela, ce pulpă e încă între decorurile unde stărue ecoul glasului său. Ea va străjui pentru a menţine vie în memoria tuturor cine a fost Tony Bubundra, în deplinătatea carierei sate artistice ca şi în pâlpâirea atât de sfâşietoare a ultimelor sale cline. Dar pentru cât timp încă ? Cât poate să ram dăinuiască calea vieţei care îi mai rămâne şi el de parcurs. Sarcina revine aeci generalilor tinere de azi şi de mâine. Grija aceasta incumbă camarazilor caii în cuvinte lapidare şi emoţionante au afirmat la mormântul lui, că Tony Bu- Icmndia — le-a fost pildă şi maestru — recunoscând impecit că lor le-a fost transmisă flacăra artistică pentru ca să o ducă mai departe nepăsând-o să se stingă. Sinceritatea afirmărei acestor camarazi este chezaşa că şi ei la rândul lor nu o vor lăsa să se stingă, şi am convingerea că se vor strădui să o ducă mai departe aşa cum a dus-o Tony Bulandra, aşa cum a fost dorinţa lui carne,a fost pildă şi maestru. față: f ■HiBEISiifiSSIBăBHBHSBBIiP'ilwrinf fflCPESEai O FI MARE UI» fi EL, DAR E MAI TARE GEORGE L Intr’o revistă de specialitate s’a putut ceti zilele acestea o ştire foarte gravă pentru mişcarea noastră muzicală : d. Ionel Perlea s’a supărat foc pe „Filarmonica“ şi pe ,,Opera Română“ (mai bine zis, pe orhestra comună a acestor instituţii), nu vrea să mai dirijeze în ţară şi pleacă în străinătate. Ca unii cari cunoaştem cazul ab ovo, ne permitem să afirmăm că informaţia este puţin eronată, căci iar cum stau lucrurile . Nu d. Ionel Perlea s’a supărat, ci d. Georgel Cocea l’a rulat. In calitatea lui de mânuitor al fondurilor Filarmonicei, d- Cocea a promis foştilor săi colegi de arcuş o gratificare cu condiţia ca să-l accepte pe el ca dirijor ori de câte ori va voi. Zis şi făcut! La o parte, deci, cu Perlea. — O fi Ionel Perlea dirijor mare, dar şi Georgel Cocea e director tare. Ori, cum.„buturuga mică (dar tare) răstoarnă carul mare“... — Tot aşa şi Cocea Va răsturnat pe Perlea... — Exact! Şi ştiu de ce ? — ? — Penru ca toate concertele destinate a fi conduse de Ionel, să-i revie lui Georgel... — Nu pricep de loc! — Nici nu-i de mirare! Dar să-ți esplic: Icel mai frumos vis al lui Georgel Cocea e să ajungă director general al Filarmonicei, în locul lui Gogu Georgescu... Şi cel mai periculos concurent la această ascensiune este... Perlea... Și... deh! — Bine, dar Georgel parcă era odată mare violoncelist şi profesor... — Cred că este și acum, dar numai pe statul de salarii al Filarmonici și Academiei Regale de ruzică... — Atunci, ce-are a face..... violoncelul cu epurele ? Sau Cocea administratorul financiar al Filarmonicei cu Perlea, doctoralul dirijor ?... — Văd că tot n’ai priceput! Publicul însă, îl vrea, se prăpădește de dragul lui. Se non é vere, é bene trovato.