Rampa, ianuarie 1944 (Anul 4, nr. 108-111)

1944-01-01 / nr. 108

ANUL IV. NR. loa o jsoftApomr j 81BI i'j**' 8 PAGINI 20 LEI NUMĂR DE ANUL NOU TcATRALA si CINEMATOGRAHCA Redacţia şi Administraţia ,­­ ABONAMENTE: director: GEORGE GREGORIAN STR. ACADEMIEI 17 ET. S 3000 lei institutii TEL 4.36.76 1000 lei particulari ] SAMBATA llANUĂRie 194a m­ort TRADITIE SECULARA PESTE TOT VINURI- SAMPANIE . Chemări de peste ani: Cu p­uguşorul in satul copilăriei maestrului GEORGE ENESCU de GH. AZAMFIRII 8­8 tărite in mintea noastră, totdeauna, primele clipe luminoase din­­ viaţă. I ! Nu putem uita nicicând col­ţul de pământ care ne-a fost lea­gănul copilăriei. Şi cei mai mulţi d­intre noi, vorba poetului­­ ne-am născut într’um bordei învelit cu paie. Şi de aceea pentru mulţi dintre noi, oricât de orbitoare ar fi luminile cetăţii de scaun sau oricât de ispiti­­toare sunt chemările vieţii citadine, în popasurile de trăire singuratecă,­­ gândul ne alunecă pe un colţ de cer, ce se întrevede din îngrămădirea­­ caselor semeţei fie până la undele limpezi ale pârâiaşului ce şerpu­ieşte prin mijlocul satului, fie pe câmpia înverzită din preajma lui, fie­­sub umbra nucului rotat ce străjueşte poarta căsuţei din deal. I _____________________________________________________________________­­­­ în aceste clipe mohorâte de iarnă întârziată, de a­­ceste sărbători triste, când întreg pământul e cuprins de flă­cări, şi demonul morţii stăpâneşte lumea, gândul ni se afundă în noianul anilor celei dintâi copi­lării şi ne poartă pe meleagurile celor dintâi paşi ai vieţii. O! Clipe fericite! Ce departe sunt de noi. Ne-a fost sortită venirea pe lume şi trăirea anilor copilăriei sub a­cel­aş colţ de cer senin de ţară, într’un îndepărtat cătun de pe meleagurile Moldovei, cu geniul neamului şi al lumii, ma­estrul George Enescu, în Livenii Sefianului din ţinutul Dorohoiu­­lui. Ne-a fost sortită nu numai această fericită împrejurare, dar şi aceea de a fi trăit în ograda curţii boereşti a maestrului. Din pâcla anilor mulţi, stăruiel în aducerile aminte, neuitata­­ seară a anului nou, la curtea bo­erului Costache. In acel colţ de îndepărtată Moldovă, toată bogăţia de co­mori a datinelor străbune cu va­riatele lt. H Soreşti­le lor forme de manifestare se concentrează numai în această seară de înce­put de an. Şi pe acele meleaguri, pentru anul nou, se făceau pregătiri nu şagă, pentru că se mergea cu u­­ratul la Curtea boerului Costa­che Enescu — tatăl maestrului — care ţinea la datini şi care ca om cuprins cu moşii ce se ’ntin­­deau peste mai multe sate, pri­mea urătorii până şi de dincolo de hotarele moşiilor. Ba veneau cu steaua, cu irozii, chiar şi târ­goveţii din Dorohoi­ ,­ra în toiul iernei. Una 117­ din acele ierni grele pe­­ cari numai în nordul Mol­dovei le ’ntâlneşti. Zăpada troe­­nise cărările. Cât vedeai cu o­­chii numai o mare de troene. Iar soarele sclipitor îşi revărsa radele sale reci peste întinsul mării de zăpadă. Şi în acest decor sărbătoresc ne-a fost dată trăirea celor din­tâi bucurii de copil, primul plu­­guşor. Erau cei dintâi fiori ai paşilor de afirmare, cea dintâi manifesta­re individuală. Cu multe zile înainte, clopo­ţelul care cu glasul lui metalic avea să vestească sosirea urăto­rilor în pragul caselor din sat, aştepta pe poliţa hornului, gătit cu busuioc aducător de noroc şi cu canafori de plişcă roşie semn de bucurie şi bună vestire. Când soarele stătea să scapete spre asfinţit, încotoşmanat cu strae groase, cu căciula bine în­desată pe urechi, cu traista pentru daruri atârnată după gât, cu mâna strânsă pe lopăţica clo­poţelului, am luat troenii men­tis, croindu-mi drum spre curtea boerească, unde cu aceeaşi fiori, mă aştepta Mihai Aruştii, tova­răşul de phigu'O' era gătită de sărbă­toare. In toate colţurile luminau felinarele. In faţă, cerdacul de sticl era inundat de lunină. Argaţii, dela un capăt la celalt forfoteau după treburi. Gloata plugarilor începea să se adune sub cerdacul din faţă. Veneau din toate părţile, din toate vân­turile şi din toate satele. Aşa era la curtea boerului Costache, care n’avea porţi fiindcă primea pe oricine şi la o asemenea săr­bătoare erau şi toate uşile des­chise. S­e adunau cei dintâi, co­piii cu pluguşorul; veneau apoi cei cu buhaiul, cu capra, cu ursul, cu căluţul, la­­urmă cei cu steaua, cu irozii şi flăcăii satului cu plugul cel ma­re, cu lăutari. Când tot norodul de plugari era adunat în faţa cerdacului, apărea Conu Costache. Om de statură potrivită, bine legat, ru­men la faţă, cu ochii întunecoşi şi ageri, cu o mustaţă căruntă subt un nas ce trăda hotărîre. Venea cu paşi agale, cu cuşma bine îndesată pe cap, cu şuba pe umeri şi cu faţa sclipind de bu­curie, aruncând asupra tuturor priviri înţelegătoare şi cu un zâmbet de încurajare dădea sem­nalul de începere, aşezându se molatec pe scaunul din dreptul ferestrelor. * Aşa ne-a primit boerul Cos­tache pe noi cei dintâi plugari, aşa ne-a ascultat urarea noastră cu glas tremurat în clinchetul clopoţeilor gătiţi cu busuioc. Şi după noi pe ’ntreaga ceată de plugari. A­şa primise cu mulţi ani înainte, pe atâţi plugari. Era la curtea boerului Costa­­che cea mai mare sărbătoare a anului, cea mai mare sărbătoare a satelor ce se lua la întrecere în prezeentarea tradiționalelor datini. IContinuare în pag. 6) GEORGE ENESCU ( . SE CLOTINA e tiMPUL de VLADIMIR CORBASCA Fiecare, în orice ramură ar activa poate vorbi după 20 ani, despre ge­neraţia lui. De aceia, poate, am fost şi eu soli­citat de direcţia Rampei, să scriu ceva despre generaţia mea, fireşte, fiind vorba despre generaţia scriito­rilor cari au pornit în publicistică o­­dată cu mine. Am venit în Capitală, la Facultate, în toamna anului 1919. Intram prima dată în cel mai mare oraş al ţării şi eram timid. Desigur, nu facultatea am căutat-o în primele zile de viaţă nouă, ci re­­dacţiile revistelor unde trebuia să tri­mit pentru „coşurile“ începătorilor,­­ primele mele poezii. Am găsit redacţiile, iar prin ele pe Gemizam, mai târziu George Mihail Zamfirescu. Am mai cunoscut nu ştiu unde pe Dem. Gâlman şi pe George Urziceni, mai târziu George Dunaitrescu Dorul. Aceştia patru am început să fier­bem de cum ne-am întâlnit , să fier­­bem şi să vrem ceva „în mare“ Ce ? Nu ştia nimeni, până când în una din zite, (era într’o sărbătoare) ne-am pomenit cu încă vreo 80 de copii care vroiau şi ei ceva „în mare‘‘, adu­naţi acasă la Gogu Cristescu, azi avo­cat specialist în procese de notariat. ,bătrâniii‘‘ au plecat în ziua aceia de-acasă, desigur, pentru a înlesni întrunirea. Discret am zărit-o pe Ti­ta Cristescu, sora amfitrionului nos­tru, victima de mai târziu a otrăvirii celebre acoperită, pare-se, şi azi de mister, şi pe sora ei, pregătite şi ele , s’o şteargă“ de-acasă, pentru a ră­mâne întrunirea netulburată de as­pectul familiar. Aici, după câteva ceasuri de sgomot infernal, am hotărât întemeierea „So­cietăţii Tinerilor Scriitori Români“, preiată din nevoia de a lupta împo­triva scriitorilor „bătrâni“. Ce aveam noi cu scriitori bătrâni ? se va întreba oricine. Dacă ar fi să arăt cauzele acestei răzvrătiri din statutele pe care le aveam în cap, n'aşi putea spune ab­solut nimic. Precizez, însă, din atmos­fera discuţiilor noastre de atunci, că această Societate s’a născut din vina scriitorilor „bătrâni“, cari nu ne bă­gau în seamă ; şi cari, aflaţi pe la diferite reviste, ne cam aruncau o­­pera la coş. Şi în sfârşit, prin bunătatea unui om în „doaga“ noastră, — eram toţi cam la 20 ani — am început să ne întrunim în fiecare sărbătoare într-o casă dintr'o uliţă care se făcea din Calea Dorobanţilor, spre dreapta cum am merge înspre , Roata Lumii“. Câteva tipuri : subsemnatul, înflă­cărat şi vorbind fără sfârşit. Pasă­­mi­te, mai pierdusem din timidi­tate, deoarece îmi dădusem seama că şi la Bucureşti sunt proşti, nu numai în provincie. Şi-mi spuneam că, „dacă eu surrt un provincial prost, apoi am destui tovarăşi între noi“. George Mihail Zamfirescu, tăcut, şi cu re­zerve în tot ce propuneam eu , întot­deauna cu asemenea rezerve. Dem. Gâlman, echivalând în orice împre­jurare viaţa cu preţul unui glonte de revolver nelucrat încă în fabrică. George Urziceni, bun şi împăciuitor cu toţi. Iar ceilalţi, împărţiţi : unii cu mine, alţii cu Gemizam. De partea mea nu mai ştiu pe cine am avut ; îl ţin minte pe Urziceni, care era şi de partea lui Gemizam, când nu eram eu faţă. Unul, îşi spunea Bolduri despre care azi nu mai ştiu nimic, era de partea lui Gemizam şi avea mereu în manuscris studii despre ,,supra-om"“. Iar altul, într’adevăr se numea Mi­hail, nu mai ştia nici despre ei ni­mic, era de partea tuturor şi scria tot un fel de fiilosofie. Iar printre ei, un „copilandru“ de 17 ani, de o inteli­genţă scăpărătoare şi de o cultură din­colo de orice margini a fi concepută la o asemenea vârstă, care a murit în 1921, de tuberculoză mi se pare. Cam aceştia eram oarecum mai ră­săriţi, iar cu noi încă vreo 15 die cari nu-mi mai amintesc de nici unul nimic. In şedinţele noastre ne citeam „o­­perele“. Cei fără vocaţie, admirau pe cei cu vocaţie. Iar cei cu vocaţie, se in­vidiaiu între ei şi se credeau datori să aibă în atenţie pe cei fără vocaţie, evident, în schimbul laudelor ce ei trebuiau să le aducă după fiecare manifestare literară. Dar cea mai aprinsă discuţie o fă­ceam împotriva scriitorilor „bătrâni“. Intr’o zi se anunță un festival al. ' (Continuare «n pag. 61 IRVING BERLIN In numărul trecut al ,,Rampei“ a apărut un reportaj ,,Magnatul jaz­zului american la Londra“, care-mi aparţine şi care din trio greşeală de paginaţie a apărut resemnat. Revista teatrală pomenită în coa­da prezentului titlu a aruncat o mănuşe (cel puţin nu era de lână): Irving Berlin e EVREU. In reportajul meu nu-i făceam nici un fel de apologie lui Berlin, ci re­latam un fapt, de mare interes pen­tru amatorii de muzică bună, fapt care se contura prin înscenarea unei comedii muzicale — de către Berlin — la Londra. Băgaţi bine de seamă nu era vor­ba de elogiul lui Berlin, ci de un simplu fapt teatral care nu putea fi emis, din considerente minore, ca acele născocite de revista sus numită. Deşi banal totuşi e adevărat spus: Arta n’are patrie. Când a murit Lesllie Howard, sau când s’a stâne Reinhardt — evrei recunoscuţi şi răscunoscuţi n’au pu­blicat oare toate ziarele, indiferent de culoare rânduri elogioase? Nu mai verhess de press germană care a ştiut să dea întâie­te­le acestor­a, şi pe cert revista in chestie a uitat s’o atace. Timp e destul, dar e greu de cre­rat că lipsa de bun simţ va putea merge până acolo. Doct net nu ne-am epuizat elogiile la adresa lui Berlin — deşi ar fi tre­buit — ci în jurul faptului artistic în sine. Căci dacă — după „Specta­tor“ — are şi artistul patria g* — după noi — faptele artistice n au nici Patrie, nici culoare. Iar prin aceste rânduri noi ne so­cotim satisfăcuţi. A 1 Tocmai uitasem să amintim un lucru: IRVING BERLIN NU E E­­VREU, e IRLANDEZ. Numele lui nu e trecut pe nicio listă care să-l interzică, deşi le-am controlat pe toate şi deşi aceste liste cuprind pe TOŢI EVREII. Evreu e Irving Georges, care nu are nicio legătură cu Irving Berlin, după cum ,,SPECTATOR“ n’are nicio legătură cu faptele artistice de peste graniţă. * Sunt totuşi interesante procedeele, polemice ale revistei amintită — in­voluntar . O virgulă scăpată la paginaţie, o literă întoarsă pe dos şi un evreu car» nu « evreu, dar o mare artist. Atâta tot. V. POPOVICI

Next