Rampa, ianuarie 1944 (Anul 4, nr. 108-111)
1944-01-01 / nr. 108
ANUL IV. NR. loa o jsoftApomr j 81BI i'j**' 8 PAGINI 20 LEI NUMĂR DE ANUL NOU TcATRALA si CINEMATOGRAHCA Redacţia şi Administraţia , ABONAMENTE: director: GEORGE GREGORIAN STR. ACADEMIEI 17 ET. S 3000 lei institutii TEL 4.36.76 1000 lei particulari ] SAMBATA llANUĂRie 194a mort TRADITIE SECULARA PESTE TOT VINURI- SAMPANIE . Chemări de peste ani: Cu puguşorul in satul copilăriei maestrului GEORGE ENESCU de GH. AZAMFIRII 88 tărite in mintea noastră, totdeauna, primele clipe luminoase din viaţă. I ! Nu putem uita nicicând colţul de pământ care ne-a fost leagănul copilăriei. Şi cei mai mulţi dintre noi, vorba poetului ne-am născut într’um bordei învelit cu paie. Şi de aceea pentru mulţi dintre noi, oricât de orbitoare ar fi luminile cetăţii de scaun sau oricât de ispititoare sunt chemările vieţii citadine, în popasurile de trăire singuratecă, gândul ne alunecă pe un colţ de cer, ce se întrevede din îngrămădirea caselor semeţei fie până la undele limpezi ale pârâiaşului ce şerpuieşte prin mijlocul satului, fie pe câmpia înverzită din preajma lui, fiesub umbra nucului rotat ce străjueşte poarta căsuţei din deal. I _____________________________________________________________________ în aceste clipe mohorâte de iarnă întârziată, de aceste sărbători triste, când întreg pământul e cuprins de flăcări, şi demonul morţii stăpâneşte lumea, gândul ni se afundă în noianul anilor celei dintâi copilării şi ne poartă pe meleagurile celor dintâi paşi ai vieţii. O! Clipe fericite! Ce departe sunt de noi. Ne-a fost sortită venirea pe lume şi trăirea anilor copilăriei sub acelaş colţ de cer senin de ţară, într’un îndepărtat cătun de pe meleagurile Moldovei, cu geniul neamului şi al lumii, maestrul George Enescu, în Livenii Sefianului din ţinutul Dorohoiului. Ne-a fost sortită nu numai această fericită împrejurare, dar şi aceea de a fi trăit în ograda curţii boereşti a maestrului. Din pâcla anilor mulţi, stăruiel în aducerile aminte, neuitata seară a anului nou, la curtea boerului Costache. In acel colţ de îndepărtată Moldovă, toată bogăţia de comori a datinelor străbune cu variatele lt. H Soreştile lor forme de manifestare se concentrează numai în această seară de început de an. Şi pe acele meleaguri, pentru anul nou, se făceau pregătiri nu şagă, pentru că se mergea cu uratul la Curtea boerului Costache Enescu — tatăl maestrului — care ţinea la datini şi care ca om cuprins cu moşii ce se ’ntindeau peste mai multe sate, primea urătorii până şi de dincolo de hotarele moşiilor. Ba veneau cu steaua, cu irozii, chiar şi târgoveţii din Dorohoi ,ra în toiul iernei. Una 117 din acele ierni grele pe cari numai în nordul Moldovei le ’ntâlneşti. Zăpada troenise cărările. Cât vedeai cu ochii numai o mare de troene. Iar soarele sclipitor îşi revărsa radele sale reci peste întinsul mării de zăpadă. Şi în acest decor sărbătoresc ne-a fost dată trăirea celor dintâi bucurii de copil, primul pluguşor. Erau cei dintâi fiori ai paşilor de afirmare, cea dintâi manifestare individuală. Cu multe zile înainte, clopoţelul care cu glasul lui metalic avea să vestească sosirea urătorilor în pragul caselor din sat, aştepta pe poliţa hornului, gătit cu busuioc aducător de noroc şi cu canafori de plişcă roşie semn de bucurie şi bună vestire. Când soarele stătea să scapete spre asfinţit, încotoşmanat cu strae groase, cu căciula bine îndesată pe urechi, cu traista pentru daruri atârnată după gât, cu mâna strânsă pe lopăţica clopoţelului, am luat troenii mentis, croindu-mi drum spre curtea boerească, unde cu aceeaşi fiori, mă aştepta Mihai Aruştii, tovarăşul de phigu'O' era gătită de sărbătoare. In toate colţurile luminau felinarele. In faţă, cerdacul de sticl era inundat de lunină. Argaţii, dela un capăt la celalt forfoteau după treburi. Gloata plugarilor începea să se adune sub cerdacul din faţă. Veneau din toate părţile, din toate vânturile şi din toate satele. Aşa era la curtea boerului Costache, care n’avea porţi fiindcă primea pe oricine şi la o asemenea sărbătoare erau şi toate uşile deschise. Se adunau cei dintâi, copiii cu pluguşorul; veneau apoi cei cu buhaiul, cu capra, cu ursul, cu căluţul, laurmă cei cu steaua, cu irozii şi flăcăii satului cu plugul cel mare, cu lăutari. Când tot norodul de plugari era adunat în faţa cerdacului, apărea Conu Costache. Om de statură potrivită, bine legat, rumen la faţă, cu ochii întunecoşi şi ageri, cu o mustaţă căruntă subt un nas ce trăda hotărîre. Venea cu paşi agale, cu cuşma bine îndesată pe cap, cu şuba pe umeri şi cu faţa sclipind de bucurie, aruncând asupra tuturor priviri înţelegătoare şi cu un zâmbet de încurajare dădea semnalul de începere, aşezându se molatec pe scaunul din dreptul ferestrelor. * Aşa ne-a primit boerul Costache pe noi cei dintâi plugari, aşa ne-a ascultat urarea noastră cu glas tremurat în clinchetul clopoţeilor gătiţi cu busuioc. Şi după noi pe ’ntreaga ceată de plugari. Aşa primise cu mulţi ani înainte, pe atâţi plugari. Era la curtea boerului Costache cea mai mare sărbătoare a anului, cea mai mare sărbătoare a satelor ce se lua la întrecere în prezeentarea tradiționalelor datini. IContinuare în pag. 6) GEORGE ENESCU ( . SE CLOTINA e tiMPUL de VLADIMIR CORBASCA Fiecare, în orice ramură ar activa poate vorbi după 20 ani, despre generaţia lui. De aceia, poate, am fost şi eu solicitat de direcţia Rampei, să scriu ceva despre generaţia mea, fireşte, fiind vorba despre generaţia scriitorilor cari au pornit în publicistică odată cu mine. Am venit în Capitală, la Facultate, în toamna anului 1919. Intram prima dată în cel mai mare oraş al ţării şi eram timid. Desigur, nu facultatea am căutat-o în primele zile de viaţă nouă, ci redacţiile revistelor unde trebuia să trimit pentru „coşurile“ începătorilor, primele mele poezii. Am găsit redacţiile, iar prin ele pe Gemizam, mai târziu George Mihail Zamfirescu. Am mai cunoscut nu ştiu unde pe Dem. Gâlman şi pe George Urziceni, mai târziu George Dunaitrescu Dorul. Aceştia patru am început să fierbem de cum ne-am întâlnit , să fierbem şi să vrem ceva „în mare“ Ce ? Nu ştia nimeni, până când în una din zite, (era într’o sărbătoare) ne-am pomenit cu încă vreo 80 de copii care vroiau şi ei ceva „în mare‘‘, adunaţi acasă la Gogu Cristescu, azi avocat specialist în procese de notariat. ,bătrâniii‘‘ au plecat în ziua aceia de-acasă, desigur, pentru a înlesni întrunirea. Discret am zărit-o pe Tita Cristescu, sora amfitrionului nostru, victima de mai târziu a otrăvirii celebre acoperită, pare-se, şi azi de mister, şi pe sora ei, pregătite şi ele , s’o şteargă“ de-acasă, pentru a rămâne întrunirea netulburată de aspectul familiar. Aici, după câteva ceasuri de sgomot infernal, am hotărât întemeierea „Societăţii Tinerilor Scriitori Români“, preiată din nevoia de a lupta împotriva scriitorilor „bătrâni“. Ce aveam noi cu scriitori bătrâni ? se va întreba oricine. Dacă ar fi să arăt cauzele acestei răzvrătiri din statutele pe care le aveam în cap, n'aşi putea spune absolut nimic. Precizez, însă, din atmosfera discuţiilor noastre de atunci, că această Societate s’a născut din vina scriitorilor „bătrâni“, cari nu ne băgau în seamă ; şi cari, aflaţi pe la diferite reviste, ne cam aruncau opera la coş. Şi în sfârşit, prin bunătatea unui om în „doaga“ noastră, — eram toţi cam la 20 ani — am început să ne întrunim în fiecare sărbătoare într-o casă dintr'o uliţă care se făcea din Calea Dorobanţilor, spre dreapta cum am merge înspre , Roata Lumii“. Câteva tipuri : subsemnatul, înflăcărat şi vorbind fără sfârşit. Pasămite, mai pierdusem din timiditate, deoarece îmi dădusem seama că şi la Bucureşti sunt proşti, nu numai în provincie. Şi-mi spuneam că, „dacă eu surrt un provincial prost, apoi am destui tovarăşi între noi“. George Mihail Zamfirescu, tăcut, şi cu rezerve în tot ce propuneam eu , întotdeauna cu asemenea rezerve. Dem. Gâlman, echivalând în orice împrejurare viaţa cu preţul unui glonte de revolver nelucrat încă în fabrică. George Urziceni, bun şi împăciuitor cu toţi. Iar ceilalţi, împărţiţi : unii cu mine, alţii cu Gemizam. De partea mea nu mai ştiu pe cine am avut ; îl ţin minte pe Urziceni, care era şi de partea lui Gemizam, când nu eram eu faţă. Unul, îşi spunea Bolduri despre care azi nu mai ştiu nimic, era de partea lui Gemizam şi avea mereu în manuscris studii despre ,,supra-om"“. Iar altul, într’adevăr se numea Mihail, nu mai ştia nici despre ei nimic, era de partea tuturor şi scria tot un fel de fiilosofie. Iar printre ei, un „copilandru“ de 17 ani, de o inteligenţă scăpărătoare şi de o cultură dincolo de orice margini a fi concepută la o asemenea vârstă, care a murit în 1921, de tuberculoză mi se pare. Cam aceştia eram oarecum mai răsăriţi, iar cu noi încă vreo 15 die cari nu-mi mai amintesc de nici unul nimic. In şedinţele noastre ne citeam „operele“. Cei fără vocaţie, admirau pe cei cu vocaţie. Iar cei cu vocaţie, se invidiaiu între ei şi se credeau datori să aibă în atenţie pe cei fără vocaţie, evident, în schimbul laudelor ce ei trebuiau să le aducă după fiecare manifestare literară. Dar cea mai aprinsă discuţie o făceam împotriva scriitorilor „bătrâni“. Intr’o zi se anunță un festival al. ' (Continuare «n pag. 61 IRVING BERLIN In numărul trecut al ,,Rampei“ a apărut un reportaj ,,Magnatul jazzului american la Londra“, care-mi aparţine şi care din trio greşeală de paginaţie a apărut resemnat. Revista teatrală pomenită în coada prezentului titlu a aruncat o mănuşe (cel puţin nu era de lână): Irving Berlin e EVREU. In reportajul meu nu-i făceam nici un fel de apologie lui Berlin, ci relatam un fapt, de mare interes pentru amatorii de muzică bună, fapt care se contura prin înscenarea unei comedii muzicale — de către Berlin — la Londra. Băgaţi bine de seamă nu era vorba de elogiul lui Berlin, ci de un simplu fapt teatral care nu putea fi emis, din considerente minore, ca acele născocite de revista sus numită. Deşi banal totuşi e adevărat spus: Arta n’are patrie. Când a murit Lesllie Howard, sau când s’a stâne Reinhardt — evrei recunoscuţi şi răscunoscuţi n’au publicat oare toate ziarele, indiferent de culoare rânduri elogioase? Nu mai verhess de press germană care a ştiut să dea întâietele acestora, şi pe cert revista in chestie a uitat s’o atace. Timp e destul, dar e greu de crerat că lipsa de bun simţ va putea merge până acolo. Doct net nu ne-am epuizat elogiile la adresa lui Berlin — deşi ar fi trebuit — ci în jurul faptului artistic în sine. Căci dacă — după „Spectator“ — are şi artistul patria g* — după noi — faptele artistice n au nici Patrie, nici culoare. Iar prin aceste rânduri noi ne socotim satisfăcuţi. A 1 Tocmai uitasem să amintim un lucru: IRVING BERLIN NU E EVREU, e IRLANDEZ. Numele lui nu e trecut pe nicio listă care să-l interzică, deşi le-am controlat pe toate şi deşi aceste liste cuprind pe TOŢI EVREII. Evreu e Irving Georges, care nu are nicio legătură cu Irving Berlin, după cum ,,SPECTATOR“ n’are nicio legătură cu faptele artistice de peste graniţă. * Sunt totuşi interesante procedeele, polemice ale revistei amintită — involuntar . O virgulă scăpată la paginaţie, o literă întoarsă pe dos şi un evreu car» nu « evreu, dar o mare artist. Atâta tot. V. POPOVICI