Rampa, octombrie 1946 (Anul 35, nr. 1-9)
1946-10-21 / nr. 1
RAMPA MARIA VENTURA IŞI POVESTEŞTE VIAŢA — Corul de Bucureşti — Hajdu, primul profesor — Primul flirt — Prima piesă — Discuţiile politice de la Capşa — Cu George Enescu la Palat — Respinsă la Conservator — „Le Temps“ anunţă „O nouă Rachel“ Angajată la Odeon —In timpul primului război mondial — La Comedia Franceză — EVOCĂRI: Regele Carol, Carmen Sylva, Titu Masorescu, Mounet Sully — Halevy — PaulHervieu, Victorien Sardou, Victor Hugo, Silvain, Sarah Bernartot, De Max, Antoine Știri contradictorii, unele îngrijorâtoare, parveneau In ultimul timp. In legătură cu marea noastră actriţă, ăra Maria Ventura. I Din fericire, ştirile acestea s'au dovedit cu totul neîntemeiate. ! Maria Ventura a trăit cumplita tragedie a ocupării Franţei, a, fiuc&nd insă, din locul retras care i-a fost impus de teroarea nabilistă, modesta ei contribuţie la eliberarea Franţei care nu este doar Ţara unui popor, ci Ţara tutuor omenilor liberi. Ne-am gândit să inaugurăm seria martior interviewte„ alo -Bampei“ renăscute, cu povestirea vieţii aceleia care e socotită ca "o glorie artistică a două ţări. î D'ra Maria Ventura locueşte acuma la Neuily, lângă Paris. „ D-r a ,va juca in curând, la teama Vieux-Colombier, în piesa i^.Mégarée“, a unui autor debutant, Maurice Druon. I l-am scris d-rei Ventura cu rugămintea să ne indice câteva bunănunte din cariera sa biruitoare. : D-ra Ventura a avut bunătatea să răspundă scrisorii primită in numele „Rampei“. • Folosind interesantele precizari ale d-rei Maria Ventura căi ţm material selecţionat, suntem în măsură să înfăţişăm v?f '‘neromanţătă a uneia dintre mariie actriţe ale vremii. - Dorul de Bucureşti«« F ».Sunt bucureŞteană, — precizează, cu fergoliu, ăra Ventura. Imi sunt dragi Bucureşti, pentru poezia şi pitorescul lor, atât 'de deosebite 'de-ale oraşelor din Occident. Fiecare colţişor îmi oboacă lucruri şi oameni dispăruţi.‘ In zilele grele ale războiului, pe lanatâtea suferinţe, 'dorul nespus după la Bucureşti îmi stârnea adevărate ’dureri »zice, întrerupte prin hohote de plâns. „ Mi-e dor de ţată/ mni-e dor de Bujcureşti, şi d’abia aştept ziua, pe care o socotesc aproape, să revăd locurile !pe care mă leagă amintiri scumpe. Am văzut lumina zilei în strada Edgard Quinet, într’o casă lipsită de hotelul Capşa Uite Domniţa XXI In primii trei ani ai vieţii, am avut ochi albaştri — fi naş putea spune că: am fost un copil prea, frumos, baram chiar foarte urâtă. Biata mamă, foamea deseori înspăimântată. ..Cum iam putut să fac tu un copil atât de Urât?'1 Se pare că somam, leit cu bunicAztLCU, Domnița Rosetti, pe cetre n'am cunoscut-o insă. ■ Când mai crescusem, şi mă duceam pe la Galaţi, bătrânele observau: ,.UUe Domnița':1. Bunică-W.ea.. femeie 'de o bunătate rară, a fost una dintre primele care şi-a eliberat robii ţiganii de pe mafie. Se pare că de la ea am moştenit jileiîe liberaile şi democratice.j ., , j | - HaşcBeu' — primul pr©' fesot* Eram extrem de sburdalnică şi înzestrată cu un temperament băieţesc. De altfel până la vârsta de şapte ani, am fost îmbrăcată băeţeşte, probabil ca să mă pot da mai bine pe rampa scării, pe care alunecam cu o iuţeală vertiginoasă, de la etajul al doilea până la parter Am avut un singur frate, fiul d-nei Catargi, prima soţie a tatei, pe care l-am pierdut însă când nu împlinisem încă cinci ani. Am suferit de toate bolile care te pândesc la vârsta copilăriei: anghiui febră tifoidă, pojar, înainte să împlinesc Şase ani, ştiam să citesc şi să scriu binişor. Primele buchii le-am învăţat de la Haşdeu, bun prieten cu tatăl meu şi un nelipsit al casei noastre. Deasemenea de primele mie noţiuni în ale cărţii, mă leagă amintirea Mitropolitului Ghenadie, un alt prieten al tatei. Scrindoi Aveam mania să inventez cuvinte, îmbogăţind astfel limba noastră, care mi se părea cam săracă, aceasta spre hazul filologului Haşdeu, care admira inventitatea mea. Astfel, pentru că nu i se părea destul de plastic cuvântul toc, eu am inventat cuvântul „scrindot" şi până astăzi am rămas cu mania de a interveni, deindată ce mi se pare că Gineva greşeşte un cuvânt —, manie care deseori are darul să enerveze. Deseori, când tata se angaja în doscutii nesfârşite la Capşa, eu veneam să-l iau acasă. La aceiaşi masă pe mai aflau: Ricu Filipescu, Carp şi Titu Maiorescu. Prins în focul discuțiunilor, tata nu se desprindea cu uşurinţa din grup, astfel că deseori mit poftea şi pe mine la masă şi ascultam foarte atentă discuţiile lor literare şi politice, dar mai mult politice. Probabil că de atunci, am rămas cu pasiunea politică. Când cu multă greutate discuţia lua sfârşit Maiorescu îmi oferea o cutie cu bomboane. Era aşadar fatal ca eu să-mi înteţesc cât mai mult vizitele la Capşa. — dar, deseori, adormeam cu capul pe tăblia mesei. „ „ Vream să fiu aerFaţă iacă de la vârsta de cinci ani îi spusesem Tatei că vreau să mă fac actriţă. •La început, el nu mi- a dat niciun fel de importanţă» dar mai târziu, pe la 13 luni, văzând că stârnesc, mi-a spus: „ Bine, fă-te actriţă, dar nu apoî în ţară. Bietul Tata voia să urmez Literele, pentru a mă face profesoară. Nu mult după aceasta ara apărut pentru prima oară pe senă- interpretând un folosor în piesa Tatei, _ ,,Copila dini flori ^ Peste trei ani, m'am înscris la Conservator, la clasa maestrului N°ttara, dragul meu Maestru (Dumnezeu să-l aibă în pază), căruia îi datoresc, într'o larga măsură tot ce-am izbutit sa realizez in cariera mea. La Conservator am fost colega cu Tony Bulandra, care mi-era partener aproape la toate scenele pe care le repetam , , , După absolvirea Conservatorului am plecat în străinătate, cu bursă dată de Siegele Carol I“. Ilit BHSfitaSelj, d© copia««« Perioada copilăriei Măriei Ventura ne-o evoacă Maestrul Nottara, în cuvinte simţite în cuprinsul „Amintirilor" sale. Desprindem ,parcă o văd pe Marioara Ventura Primul flirt**• 1 iţi copilărie, mă duceam la Câmpina unde eram, găzduită tn celebrul tfistol al lui Haşdeu. Deseori Haşdeu mă lua cu el in cavoul fiicei sale lui Ha, de la cimitirul Bella. Lucru curios Haşdeu nu era deloc trist când se afla lângă cosciugul fiicei sale, pentru care avusese o iubire imensă. Fericit om, care era încredinţat de existenţa vieţii de după moarte şi care prin mijlocul spiritismului, al cărui fervent adept era, curtea să comunice zilnic cu Iulia lui dragă. Haşdeu făcea mare haz de discuţiile care se iveau intre tata, ateu eottonis, şi Ghenadie Mitropolitul de chestiuni religioase. Practicam cu pasiune sportul bicicletei ji Intri oi m‘am ciocnit cu un ţilt amator al pedalei Şi aşa primul vuu flirt a fost Bazică Danielopol. Eravucafea primar-«^ Clasele primare le-aru învăţat în casă. La început am avut de guvernantă o poloneză, pe d-na Dankowsky, iar fatal târziu pe o irlandeză, Miss O‘Neill, pe care tata mi-a luat-o ca să mă înveţe englezeşte. Rezultatul a fost că Miss O'Neill a învăţat destul de bine franţuzeşte, cu însă nicio boabă englezeşte. Am dat examen de absolvire a cursului primar la pensionul Lolliot, după care atau flst înscrisă la Institutul Negoescu- Fără să fie tocit“ cum se spune în Utilicaj Şcolăresc, mă pomeneam cea dintâi la examene. Excelam la Istoriei, literatură, limba latină, dar în schimb nu prea mă pasionau matematicile şi geografia. Prima piesă. Prima piesă de teatru pe care am văzut-o, a fost feeriat,Fata aerului De-a doua zi, mi-a intrat în cap că trebue neapărat să mă fac balerină. Tata era şi compozitor, fiind unul dintre cei mai buni elevi ai lui Liszt. Ţin minte şi acum indignarea tatei, când la o reprezentaţie de operă la Teatrul Naţional, a eşit furios din loja Direcţiei şi a început să vocifereze pe culoarul lojilor: .-Bine Dinulzeule, dar Wagner nu se conduce ca o mazurcă!1' ,j , ■ K. , ANUL VENTURA F.EIXTA LA „VIEUX CSL^BJfc.it ' UN MARE REPORT de Soon Nossoff strada Labirint. Cădea în brânci şi se ridica. Era un noduliț de copil, de vreo trei anişori poate, care în loc să plânga ca tofi copiii cari fac buf, din potrivă. Se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: batea straşnic pământul cu tălpile, până ce isbutea să alerge fiica împiedecare, până la zăbrelele de la stradă; şi atunci, victorioasă, se întorcea spre noi, cari stăm pe scaune la taifas, şi ne spunea cu o bucurie covârşitoare, isprava ei. Obstinaţia aceasta, era primul indiciu de vo■ iinţă Şi energie spre a zori menirea ce era însemnată de fireul care, fără ceea sforţare nu şi-ar fi manifestat aşa de timpuriu astedaruri ■nepreţuite. Multe năsbături făcea copila: îi placea mai ales să se amestece «« repetiţiile pe care le făcam eu şi cu maica sa FanŞeta la piesa „Mărturisirea"1, o dramă de Sarah Bernhardt, pe care am jucat-o la Eforie. Se amesteca în repetiţii* făceam noi, în mişcarea de mise în scenă, un pas 'doi spre dreapta, ori spre stânga, cât cum aleargă plinii'o curte lungă ’din colea fi dânsa cu paşii ei mărunţi Dădea muma-sa un accent de durere sau de groază, se căznea să-i dea şi dânsa îndată Calotescu, un prieten al familiei, O lua de mână şi o da afară. 1 Atunci tărăboia, ţipete, plânsete, protestări, voia să deschidă uşa, dar nu putea, fiindcă nu ajungea cu mâna până la clanţă, in fine mumă-sa o aducea din nou în odaie, o dojenea frumos, o făcea să promită că va fi cuminte, o săruta pe amândoi obrajii şi o punea să stea pe un scaun, în vreme ce papa Ventura, care făcea pe suficient de complezenţă, vocifera desnădăjduit: „Dimnecule, asta nu mai e repetiţie!*1. Şi copiliţa se ţinea de vorbă; asculta cuminte la noi Cilm repetăm Numai uneori când mumă-sa era unele gesturi mai pronunţate, se trezea deodată cu ea şi ea din mâini, dar se stăpânea repede şi se uita ne furiş la Calotescu. In pauză însă, ori după ce isprăveam repetiţia, se repezea de pe scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, făcea schimb cu mutra, scotea fel de fel de țipete, zicea că face şi ea teatru şi era aşa de comică, aşa de mucalită, încât cu toţii nu mai puteam de râs şi o aplaudam voios. I'Această mică parodie, de năs pe care copiliţa o dădea inconştient dintr‘ un îndemn instinctiv, era mişcarea talentului care simţea nevoia de expansiune ca şi picăturile de apă limpede ce ţâşnesc prin crăpaturile stâncilor şi se preling pe lângă firele de iarbă. Şi când mai târziu talentul Mario firei Ventura s’a manifestat in întregimea lui şi când a venit să înveţe arta teatrală la noi la Conservator, a fost pildă de ‘sărguinţă şi de exactitate, „ adevărata cale a propăşirei“. Cu George Enescu la Palat Mătuşa mea, d-na Mavrogheni, mare doamnă de onoare a Reginei EUsabeta, m‘a dus pentru prima oară la Palat. — povesteşte Maria Ventura. N‘am avut niciun fel de emoţie, pentru că buna Carmen Sylva, mare iubitoare de copil, nu putea inspira aşa ceva. Mă mângâia, şi la aceleaşi reuniri la care cânta Enescu mă punea Să spun poezii înzestrată cu o mare doză de răbdare, m-a invăţat să «pun celebra bucată ,Der Erlkönig". Imi inspira însă teamă Regele^ Carol, cu figura lui severă, veşnic atentă. Când Regele îi făcea apariţia, d-na Mivrogheni îmi şoptea insistent: ,,Ţin-te dreaptă, ţin-te dreaptă!“ O® şi cioica lui Balzac... Însoţită de Miss O Nill am plecat la Paris. Când am descins în gara ale Ei, Parisul, învăluit de umbre mi s-a părut sfâşietor de trist. Am simţit însă un sentiment de ambiţie, trecând prin măreţul Bulevard care duce de la Place de la Concorde la Arcul de Triumf, simbol al Victoriei şi al Credinţei Ca şi în suflerul eroului lui Balzac, care priveşte de la fereastra mansardei,oraşul frematând de vieaţă, — şi sufletul meu a fost străbătut de o ambiţie irezistibilă de a mă face şi eu cunoscută în acest oraș. La Paris m'am înscris la liceul Lamartine, locuind chiar în internatul Liceului, împreună cu Miss O'Neill. RESPINSA LA CONSERVATOR Chiar a doua zi dela sosire mam prezentat la marele Mounet - Sully, pentru care aveam o scrisoare de recomandaie dată de tata, care o cunoscuse cu prilejul turneuror făcute la Bucureşti. Sully, după ce a cent scristarea cu atenţie, mi-a spus: ,.foarte bine vrei sâ te prezinţi la Conservator. Dar ia spune-mi ceva să văd dacă ai calităţi!'* Si eu, neştiind altceva, i-am spus celebra .,La Icoană1', uişor de închipuit capul pe care-l făcea Mounetm ftt auzul versurilor lui Vlăhuţă. M'a ascultat totuşi până la sfârşit fi, voriit intrigat, mi-a spus: Da, da, treime să fie foarte bine! Cred totuşi că mai strica să înveţi şi ceva franţuzeşte..'' A treia zi dela sosire, m'am şi prezentat la examenul de admitere al Conservatorului. Purtam fustul scurtă şi, ca să par mai cucoană, mi-am bău cât puţin cocul. Nu aveam deloc emoţii, căci eram la vârsta când inconştienţa alungă simţul răspunderii.. Din comisia de admitere făceau parte: Victorien, Sardou, Halevp, Paul Hervieu- Ctz îndrăzneală, aș putea spurie chiar cu tupeu, am urcat podiumul și am început să recit o scenă din ,,Denise" Pe măsură ce recitam, iluștrii membrii ai comisiei se înveseleau. Dar, la un moment dat, comisiunea a pufnit întrun râs spontan. Să fi fost oare accentul meu atât de caraghios?. Sardou, mi se pare, a început să agite clopoţelul, semn că trebu’ s® încetez. Oricât i-ar fi amuzat, veselia tor ar fi fost de natură sa aducă o ştirbire a pretigiului de care trebui să î® bucure o comisie de admitere. Eu insă n‘am înţeles sensul agitării clopoțelului, așa că-i dădeam mai departe, din ce in ce mai cu foc. . . — Termină domnișoară — mi-a strigat Sardou. ajunge! — Dar de ce? — am răspuns eu foarte mirată. Vreau să-mi termin scena. N'am consimțit să părăsesc podiumul, până când un om de serviciu n‘a venit lângă mine și m'a luat ca binişorul. Eu continuam însă să protestez, mai mult de necaz că învățasem o scena întreagă pe dinafară re uituca să na --nun decât un mic pasagiu. ' Nu m'am descurajat deloc, căci eram prea ambiţioasă. M'am înscris la cursul particular Musset, unde preda Silvan şi Paul Mounet. Şi am început să-mi dau toate silinţele să mă desbăr de orice accent Citeam cu voce tare câta Şase ore pe zi, asistată fiind de un fel de repetitor, care mă întrerupea de câte ori făceam o greşală de pronunţare. După un an m-am prezentat din nou la Conservator, de astă dată cu „Andromaca**. Comisia era cam aceiași. M'au lăsat să spun bucata până la sfârșit, ceece se întâmpla foarte rar. Le urmăream fizionomia celor din Comisie și nu m'ar fi mirat să pufnească din nou într'un râs homeric. Faptul n'ar fi avut deloc darul să mă descurajeze, hotărâtă fiind s'o iau, oridecâte ori va fi nevoie, dela capăt Şi s'a întâmplat ca domnii din comisie, care cu un an înainte au râs, de data asta să plângă cu adevărt. Am sfârşit bucata şi am voit să plec, crezând că aşa e obiceiul. Un uşier a alergat după mine şi mi-a spus: *,Nu plecaţi, căci domnii din comisie vor să vă vorbea«* ,că“, ix? M‘au chemat In cancelarie şi m’au întrebat dacă într'adevăr sunt română. Au rămas însă cu adevărat surprinşi le-am spus că anul trecut fusesem respinsă. Nu le-a venit să creadă şi au recruţi registrele pxamenului 'da anul tre* culţi ȘÎ într'adevăr au găsit alăturat numelui meu, menţiunea: „respinsă, accent ridicol“. De data aceasta, menţiunea eraî *,0 nouă' Rachel s‘a ivit „LE TEMPS5» ANUNŢA I „O NOUA RACHEL V* in scurt timp, am devenit răsfăţata Conservatorului, Halevi si Sardou m‘au prezentat familiilor lor şi mă invitau la toate reuniunile. „i,c Temps“, sub semnătura lui Hebrard a anunţat: „O nouă Rachel!“ La Paris am debutat In împrejurări cfarte comice. înainte să intru în Conservator, nerăbdătoare să joc teatru, m'am dus la directorul unei „Ijcîte** sinistre, un fel de teatru clospar Şi straniu, cu sală mică și mizeră, S® știu și nu-mi pot explica cum a m ^ ^10. Teatrul se nunea „M . Directorul m’a întrebat c» știu să joc. — „Ca toate“, — i.am răspuns. ‘ S‘a mirat de accentul meu. I-am spus că sunt din Bretania. M'a angajat cu 60 de franci pe lună. Nici nu știa măcar cum mă cheamă, fiindcă nu-mi spusesem numele adevărat.Știa vag că mă numesc Arutnev, —■ adică Ventura inversat. Acesta era un pseudonim cu care semn» tata articolele... primul rol jucat _a fost ,,Une gediche bretonne“, „ slujnîcuță oarecare. Zzece zile după debutul meu la „Bodiniero“ intram la Conservator Examenul meu de admitere a fost sa- ,lutat cu elogii, de aproape întreaga presă pariziană.. Directorul meu citise ziarele. Aflase ştia însă că M-lle Ventura ţi nu ştia insă însă că M-lle Ventura ţi cu mine suntem una şi aceiaşi fetiţă. Asta a aflat-o într-o seară când am întârziat de la spectacolele lui, la care continuam săipu sub pseudonim. A început să mă certe. — De ce ai întârziat? — Pentru că am ieșit târziu de la Conservator. — Ești la conservator? — Da. — Nu știam asta... — Am intrat acum. — Dumneata? — Da .— Cum te cheamă? — Ventura. El a făcut ochii mari. — D-ta ești Ventura? Viitoarea Rachel ? Din seara aceia mi-a mărit leafa lunară, de la 60 la 150 de franci. Fiind in anul întâi la Conservator, am jucat la Teatrul d Oeuvre suff dir recţia lui Lugné Pog, r diu Serenata din piesa :„Gibconda” a lui d'Anunzio“. iar In anul al doilea de Conservator am jucat in „Esthera“, alături de Sarah Berrardt şi de Max. Era un spectacol de reconstituire şi marele de Max, care de pe atunci era in pună ascensiune, rugat de Sarah, consimţise să facă simplă figuraţie, infăţişând pe Regele Ludovic al XlV-lea, un rol aproape mut. Tot in anul acela am plecat, cu Sarah de Max, într'un turneu în America de Sud, cu care ocazie am jucat pe Hermiona. Invitaţi de guvernatorul provinciei am dejunat într'o zi în somptuosul Palat dela Adakar. La masă eram serviţi de negrii şi cum era pentru prima dată in viaţă când vedeam oameni de artă rasă, mi s-a făcut frică încât Până la urmă am rămas nemâncată.Am plecat apoi spre Rio de Janeiro, călătorie lungă şi cam plicticoasă. Optsprezece zilej- am plutit între cer şi apă, încât la un moment dat aveam impresia că sunt prizonieră şi cum nu vedeam nici urmă de ţărm, începusem să cred că niciodată nu voi mai pune piciorul pe pământ. Ivirea ţărmului m'a făcut să tresar de bucurie, iar vederea portului mi s'apărut o minune, cu atât mai mare cu cât era neaşteptată. Debarcând, am avut impresia că scapă într-o închisoare și, ca o zănatecă, am început să alerg pe străzile oralului, aşa hai-hui. Sarah, care-şi luase răspunderea persoanei mele faţă de tata, s‘a supărat foarte mult şi a trimes pe toţi actorii să mă caute prin oraş. Cu multă greutate m'au găsit şi buna Sarah m'a admonestat. DSvâiut Sarah, wâatăfcB îEre de ici Sarah, pasionată vânătoare, pleca în fiecare dimineaţă la vânătoare de tei şi tigri, deşi e de prisos sâ spun că regele animalelor nu sdlăşluia re fel în jurul hotelului Corcovoda unde locuiam la Pro. Totuşi, divina Sarah pleca înarmată ca pentru o vânătoare în junglă, parcă o văd, cu o puşcă enormă în mână. Urmată de un servitor cu încă vreo trei puşti. Şi Sarah se înapoia de la vânătoarea de lei, cu o tablă cu fluturi superbi, pe care-i colecţiona în album. Simţea o deosebită plăcere să împugă cu un ac fluturele Şi degusta cu nesaţiu această operaţie. Mă dispreţuia pentru că plângeau de mita coleopterelor atunci când o vedeam în exerciţiul acestor operaţiuni. Prin odăile hotelului Corcovada se plimbau şerpii iar de teama celor veninoşi, eram nevoiţi seara, pentru că nu puteam închide uşiledin cauza căldurii, să dormim cu zăbrele la uŞi Şi la ferestre. Am să-ţi frângă gâtul, sau al s’ajiwigî actriţă mare Sarah s‘a ocupat foarte mult de mine şi cu o răbdare mai mult decât îngerească, căuta -eă-mi, insufle ceva din marele ei talent. Eu, încăpăţânată, eram deseori recalcitrantă. Sarah se înfuria- mă apuca cu putere de bărbie şi îmi spunea: , Fă ce vrei! Dar cu 'te previn că, sau ai să-ţi frângi gâtul, sau ai le ajungi actriţă mare!“. Mi-a dat să joc pe Marguerite Gauthier. La ultima repetiţie se afla în sală şi a început să plângă şiroaie. A venit la mine şi mi-a spus: „Dacă vei mumci, vei ajunge!'1 De o bunătate rară, gelozia care,toa de deobicei pe actrițe îi era un sentiment cu totul străin. Ea a fost acela care a invitat-o pe Duse, marea rivală, să joace la teatrul său. Mă aflam deseori în cabina sa, când i se anunțau diferite persoane: ,,'Ah, « Jean! — spunea Sarah, să intre! Intra sau Jean Richepin sau Mounet Sully şi alţi Jeani, încât la un moment dat aveam impresia că Sarah nu poate iubi decât pe cineva cu numele de Jean. Pe urmă am aflat că era îndrăgostită de Mounet Sully, o dragoste pasionată, născută pe scenă. Jucaseră amândoi în „Emani“, sub direcţia de scenă a lui Victor Hugo. Aştept pe soţul d-silă,,« Pasiunea lui Sarah pentru M°unei Sully lua aspecte extravagante, încărcată cu flori, pleca spre casa lui Mounet Sully, şi-şi făcea un pat, un adevărat pat cu flori, pe covoraşuldin faţa casei marelui artist.Aci dormea până dimineaţa, când doamna Mounet Sully, o femeie bungheză, vrând să teducă dimineața în piață după tărgueli, se împiedeca de trupul marei Sarah. — Dar ce faceţi Doamnă aci fi cer- 1Aştept pe soţul ’dumneavoastră — răspundea foarte liniştită Sarah. MARIA VENTURA desen inedit de VICTOR ION POPA De Max generosul De Max era un om de o bunătate îngereasca. Primea pe toţi scriitorii şi poeţii. Andre Gide era unul dintre marii lui prieteniIntr-un timp ne-a despărţit viaţa. Când am jucat pe „Britanicul“ nu ne mai văzusem de mult. Venise vremea să joc şi eu Neron, una din marile lui creaţii. De Max purta în acest rol o coroană mare de lauri- Fiindcă eu nu-mi puteam face una la fel, i-am cerut-o El mi-a dat-o cu aceste vodbe: ,,Puisque tu veuc m'arrachet la pain ’de la bouche, je oeux, quand mérne, ţe courronner*. Antoine mă convinsese să joc pe Neron. Toți spuneau că e o nebunia ,ca o femeie să joace acest rol, 'dar în concepţiunea lui Tacit* după «are Răcimer-piase -'fizionomia'’ Împeratoffiîîai vicios posibilităţile unei interpretări, femenii nu lipseau. Ba chiar eraunecesare, pentru a plasticiza mai bine frăgezimea viciului De Max, care era de o generozități unică, m‘a lăudat* m‘a lăudat cel dintâ după ce am creat rolul. Angajată la Odeon Absolvind Conservatorul, am fost solicitată să mă angajez la comedia Franceză. Am refuzat, deoarece pe vremea aceia asemuiam casa Moligre cu o închisoare, unde idealurile mele ar fi fost înfrânte. Și m'am angajat la Odeon, unde n'am stat decât un an, de aci trecând la teatrul „Rejanc“ unde am stat deasereenea un an, — de aci la „Sarah Bernhordt“, pentru a mă reîntoarce la Odeon, sub direcţia lui Antoine. Pentru mine Antoine a f°st cel mai măre regisor al timpului său, nu numai teatrul francez, dar teatrul de pretutindeni o datorește enorm. Antoine respecta textul cu scrupulozitate. Nu era o nuanță care să-i scape, încât se întâmpla deseori autorului să-i spună: „Nici eu n-am bănuit miile de nuanţe pe care le-ai descoperit dumneata“. Am stat cinci ani la Odeon, unde am muncit enorm, jucând colosal de mult. Din cauza aceasta, simţindu-mă extenuată am plecat în Italia, după care m'am reîntors in România.. Cânc vrei să şi buzele roşii Era pentru a doua oară când îmi revedeam ţara, după plecarea la Paris Prima oară m'am rehiturs, fiind încă la Conservator, cu ocazia unui turneu, împreună cu de Max. Repertoriul acestui turneu era alcătuit din ,„Andromaca“ şi „Hamlet“. Mai ţin minte că am pierdut trenul la Graiova, numai pentru că ţineam morţiş să-mi dau eu roşu pe buze. Cu multă greutate mi s-a format un tren special Şi tot drumul tata şi cu du Max m-au exasperat, atrăgându-mi atenţia că numai din cauza buzelor mele, care trebuiau să fie neapărat roşii, am ginp, dat trenul. AltB impresar îndrăzneţ înapoiată în ţară, după călătoria in Italia, eram decisă să renunţ la teatru, cel puţin pentru o bucată de vreme, deoarece mă simţeam gr°zav, de extenuată* A aflat Grigore Brezeanu, fiul lui Ion Br eezanu, că m'am reîntors şi nu m'a lăsat cu propunerile: — „Hai să joci în româneşte“! Ca să-i desgust, i-am cerut o sumă enormă pe vremea' aceia: 10*0 de franci pe seară* Spre mirarea mea o] mi-a răspuns prompt: _ — ,,înţeles!'' Şi am jucat la Teatrul National „secretul“ lui Bernstein, intorcându-mă in Franţa şi isbucnind primul război mondial m'am reîntors in ţară. M'-era gr°azl, gândindu-mă că s'ar putea ca România să nu intre în război, alături de Aliaţi. In această epocă am foset deseori Primită la Palatul .Cotroceni, unde Regina Maria şi Regele Ferdinand, al căror suflet batea în unison cu cel al ţării, ştiau să menţină, în cadrul protocolului, o atmosferă de cordialitate. Suveranii erau viu preocupaţi de soarta ţării, şi in ochii lor se vedea o adâncă îngrijorare. In această perioadă am jucat în Compania Bulandra, şi-mai amintesc şi acum de primirea camaraderească şi de bucuria ce am avut, jucând „îndrăgostita“ şi „Marşul Nupţial“, alături de Tony Bulandra, a cărui moarte prematură m-a impresionat deosebit. Nici astăzi nu-mi vine să cred că Tony nu mai este! La Iaşi, în exil, am condus Spitalul Francez. Cu câta emoţie îmi amintesc de vizitele pe care le făcea Regina Maria la Spital, intresându-se de fiecare bolnav in parte. Suitei de regină lată o amintire, ditetr'o mie altele, care desvălue marele suflet al regretatei Regine. Un soldat muribund mi-a spus că crea să mănânce ceva. Era însă toamna şi nu se mai găseau cireşi. A doua zi, vizitând pe Regină, spre a-i înmâna o sumă colectată din reprezentaţiile mele de binefacere, Regina m'a întrebat ce mai e pe la Spital, l-am spus că un soldat muribund mi a cerut cinei şi că nu ştiu de unde să-i procur. A doua zi, Suverana a venit la spital şi s'a interesat da rănit■ Am condus-o la patul muribundului şi chiar ea i-a oferit cireşe, dintr'un coşuleţ luat din sera negată. Mulţumesc ţăranilor... Singura decoraţie la care ţin şi pe care am primit-o cu deosebită satisfacţie, este „Crucea Regina Maria*1, oferită cu propria mână de Regele Ferdinand.. In timpul războiului, stând de vorbă cu ţăranii — n'am îngrijit în spital decât soldaţi* — m-am desbărat de un supărător accent, în privinţa pronunţării limbii româneşti. Dacă vorbesc româneşte aproape fără accent, lor trebue să le mulţumesc. Şi astfel recunoştinţa, pentru îngrijirea pe care le-am dat-o, nu putea fi mai mare. Dar câte amintiri nu mă leagă d® aceasta epocă sumbră şi totuşi nobilă! O scenă emoţionantă pe care n'am sămuit cât oi trăi este aceia, când, împreună cu invalizii şi mutilaţii, am fost la Rege pentru a cere continuarea războiului. Regele Ferdinand plângând mi-a făgădui: ,,Vi se va face dreptate!“ Intervenind armistiţiu, m-am reîntors la Paris, şi am trăit la Paris victoria. Am văzut armatele glorioase trecând pe sub Arcul de Triumf, acelaş Arc de triumf care cu ani în urmă oţetise şi emoţionase sufietul meu de fetiţă neştiutoare. La Comedia Francesa Am primit propunerea de a intra la Comedia Franceză. In atmosfera aceia de entuziasm, am uitat de temerile mele de odinioară şi Casa lui Moliere nu mi s'a mai părut o închisoare. Ca o călugăriţă, care jură în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că renunţi la orice viaţă lumească, tot astfel am dat şi eu legământ faţă de Möliere şi de oameni. Am debutat la Comedie în piesa lui Pierre Wolf „Le voile de chine“ . Şi zecile de roluri pe care le-am interpretat în decursul vieţii unui om au însemnat pentru mine adevărate ofrande aduseTeatrului, căruia, încă din copietăria ,cât a dedicat viaţa.