Rampa, octombrie 1946 (Anul 35, nr. 1-9)

1946-10-21 / nr. 1

­ RAMPA MARIA VENTURA IŞI POVESTEŞTE VIAŢA — Corul de Bucureşti — Hajd­u, primul profesor — Primul flirt — Prima piesă — Discuţiile politice de la Capşa — Cu George Enescu la Palat — Respinsă la Conservator — „Le Temps“ anunţă „O nouă Rachel“ Angajată la Odeon —In timpul primului război mondial — La Comedia Franceză — EVOCĂRI: Regele Carol, Carmen Sylva, Titu Masorescu, Mounet Sully — Halevy — PaulHervieu, Victorien Sardou, Victor Hugo, Silvain, Sarah Bernartot, De Max, Antoine Știri contradictorii, unele în­grijorâtoare, parveneau In ulti­­m­ul timp. In legătură cu marea noastră actriţă­, ă­ra Maria Ven­tura. I Din fericire, ştirile a­cestea s'au dovedit cu totul neîntemeiate. ! Maria Ventura a trăit cumpli­ta tragedie a ocupării Franţei, a­, fiuc&nd insă, din locul retras car­e i-a fost impus de teroarea nab­i­listă, modesta ei contribuţie la eliberarea Franţei care nu este doar Ţara unui popor, ci Ţara tu­tuor omenilor liberi. Ne-am gândit să inaugurăm seria martior interviewte„ alo -Bampei“ renăscute, cu povestirea vieţii aceleia care e socotită ca "o glorie artistică a două ţări. î D'ra Maria Ventura locueşte acuma la Neuily, lângă Paris. „ D-r a ,va juca in curând, la te­am­a Vieux-Colombier, în piesa i^.Mégarée“, a unui autor debuta­nt, Maurice Druon. I l-am­ scris d-rei Ventura cu rugămintea să ne indice câteva bunănunte din cariera sa biruitoa­re. : D-ra Ventura a avut bunătatea să răspundă scrisorii primită in numele „Rampei“. • Folosind interesantele preciza­ri ale d-rei Maria Ventura căi ţm material selecţionat, suntem în măsură să înfăţişăm v?f '‘n­eromanţătă a uneia dintre mar­iie actriţe ale vremii.­ ­- Dorul de Bucureşti«« F ».Sunt bucureŞteană, — precizează, cu fergoliu, ă­ra Ventura. Imi sunt dragi Bucureşti, pentru poezia şi pitorescul lor, atât 'de deosebite 'de-ale oraşelor din Occident. Fiecare colţişor îmi o­­b­oacă lucruri şi oameni dispăruţi.­­‘ In zilele grele ale războiului, pe lan­­atâtea suferinţe, 'dorul nespus după la Bucureşti îmi stârnea adevărate ’dureri »zice, întrerupte prin hohote de plâns. „ Mi-e dor de ţată/ mni-e dor de Bu­­jcureşti, şi d’abia aştept ziua, pe care o socotesc aproape, să revăd locurile !pe care mă leagă amintiri scumpe. Am văzut lumina zilei în strada Ed­­gard Quinet, într’o casă lipsită de h­ote­­lul Capşa­ Uite Domniţa XXI In primii trei ani ai vieţii, am avut ochi albaştri — fi naş putea spune că: am fost un copil prea, frumos, ba­­ram chiar foarte urâtă. Biata mamă, foamea deseori înspăimântată. ..Cum iam putut să fac tu un copil atât de Urât?'1 Se pare că somam, leit cu buni­­cA­ztLCU, Domnița Rosetti, pe cetre n'am cunoscut-o insă. ■­­ Când mai crescusem, şi mă duceam pe la Galaţi, bătrânele observau: ,.UUe Domnița':1. Bunică-W.ea.. femeie 'de o bunătate rară, a fost una dintre prime­­le care şi-a­ eliberat robii ţiganii de pe mafie. Se pare că de la ea am moştenit jileiîe liberaile şi democratice.j ., , j | - HaşcBeu' — primul pr©­­' fesot* Eram extrem de sburdalnică şi înze­­strată cu un temperament băieţesc. De altfel până la vârsta de şapte ani, am fost îmbrăcată băeţe­şte, probabil ca să mă pot da mai bine pe rampa scării, pe care alunecam cu o iuţeală vertiginoasă, de la etajul al doilea până la parter­ Am avut un singur frate, fiul d-nei Catargi, prima soţie a tatei, pe care l-am pierdut însă când nu îm­plinisem încă cinci ani. Am suferit de toate bolile care te pân­desc la vârsta copilăriei: anghiui febră tifoidă, pojar, înainte să împlinesc Şase ani, ştiam să citesc şi să scriu binişor. Primele buchii le-am învăţat de la­ Haşdeu, bun prieten cu tatăl meu şi un nelipsit al casei noastre. Deasemenea de primele mie noţiuni în ale cărţii, mă leagă amintirea Mitropolitului Ghenadie, un alt prieten al tatei. Scrindoi Aveam mania să inventez cuvinte, îm­bogăţind astfel limba noastră, care mi se părea cam săracă, aceasta spre ha­zul filologului Haşdeu, care admira in­­ventitatea mea. Astfel, pentru că nu i­­ se părea destul de plastic cuvântul toc, eu am inventat cuvântul „scrindot" şi până astăzi am rămas cu mania de a interveni, deindată ce mi se pare că Gineva greşeşte un cuvânt —, manie care deseori are darul să enerveze.­­ Deseori, când tata se angaja în dos­cut­ii nesfârşite la Capşa, eu veneam să-l iau acasă. La aceiaşi masă pe mai aflau: Ricu Filipescu, Carp şi Titu Maior­escu. Prins în focul discu­­țiunilor, tata nu se desprindea cu uşu­rinţa din grup, astfel că deseori mit poftea şi pe mine la masă şi ascul­tam foarte atentă discuţiile lor lite­­rare şi politice, dar mai mult poli­tice. Probabil că de atunci, am rămas cu pasiunea politică. Când cu multă greutate discuţia lua sfârşit Ma­­iorescu îmi oferea o cutie cu bomboa­ne. Era aşa­dar fatal ca eu să-mi înteţesc cât mai mult vizitele la Capşa. — d­ar, deseori, adormeam cu capul pe tăblia mesei. „ „­­ Vream să fiu aerFaţă iacă de la vârsta de cinci ani îi spu­sesem Tatei că vreau să mă fac actriţă. •La început, el nu mi- a dat niciun fel de­­ importanţă»­ dar mai târziu, pe la 13 luni, văzând că stârnesc, mi-a spus: „ Bine, fă-te actriţă, dar nu apoî în ţară. Bietul Tata voia să urmez Literele, pentru a mă face profesoară. Nu mult după aceasta ara apărut pentru prima oară pe senă- interpretând un folosor în piesa Tatei, _ ,,Copila dini flori ^ Peste trei ani, m'am înscris la Conser­vator, la clasa maestrului N°ttara, dra­gul meu Maestru (Dumnezeu să-l aibă în pază), căruia îi datoresc, într'o larga măsură tot ce-am izbutit sa realizez in cariera mea. La Conservator am fost colega cu Tony Bulandra, care mi-era partener a­­proape la toate scenele pe care le repe­tam­ , , , După absolvirea Conservatorului am plecat în străinătate, cu bursă dată de Siegele Carol I“. Ilit BHSfitaSelj, d© copia««« Perioada copilăriei Măriei Ventura ne-o evoacă Maestrul Nottara, în cu­vinte simţite­ în cuprinsul „Amintirilor" sale. Desprindem­ ,parcă o văd pe Marioara Ventura Primul flirt**• 1 iţi copilărie, mă duceam la Câm­­pina unde eram, găzduită tn celebrul tfistol al­ lui Haşdeu. Deseori Haşdeu mă lua cu el in cavoul fiicei sale lui Ha, de la cimitirul Bella. Lucru curios Haşdeu nu era deloc trist când se afla lângă cosciugul f­iicei sale, pentru care avusese o iubire imensă. Fericit om, care era încredinţat de existenţa vie­ţii de după moarte şi care prin mijlocul spiritismului, al cărui fervent adept era, curtea să comunice zilnic cu Iulia lui dragă. Haşdeu făcea mare haz de discuţiile care se iveau intre tata, ateu eottonis, şi Ghenadie Mitropolitul de chestiuni religioase. Practicam cu pasiune sportul bici­cletei ji Intri o­­­i m‘am ciocnit cu un ţilt amator al pedalei Şi aşa primul vuu flirt a fost Bazică Danielopol. Eravucafea primar-«^ Clasele primare le-aru învăţat în ca­să. La început am avut de guvernan­tă o poloneză, pe d-na Dankowsky, iar fatal târziu pe o irlandeză, Miss O‘Neill, pe care tata mi-a luat-o ca să mă în­veţe englezeşte. Rezultatul a fost că Miss O'Neill a învăţat destul de bine franţuzeşte, cu însă nicio boabă engle­­zeşte. Am dat examen de absolvire a cursu­lui primar la­ pensionul Lolliot, după care atau flst­ înscrisă la Institutul Ne­­goesc­u- Fără să fi­e­ tocit“ cum se spu­ne în Utilicaj Şcolăresc, mă pomeneam cea dintâi la­ examene. Excelam la Is­toriei, literatură, limba latină, dar în schimb nu prea mă pasionau matem­a­ticile şi geografia. Prima piesă. Prima piesă de teatru pe care am văzut-o, a fost feeria­t,Fata aerului De-a doua zi, mi-a intrat în cap că tre­­bue neapărat să mă fac balerină. Tata era şi compozitor, fiind unul dintre cei mai buni elevi ai lui Liszt. Ţin minte şi acum indignarea tatei, când la o reprezentaţie de operă la Teatrul Naţional, a eşit furios din loja Direcţiei şi a început să vocife­reze pe culoarul lojilor: .-Bine Dinul­­zeule, dar Wagner nu se conduce ca o mazurcă!1' ,j , ■ K. , ANUL VENTURA F.EIXTA LA „VIEUX CSL^BJfc.it ' UN MARE REPORT­ de Soon Nossoff strada Labirint. Cădea în brânci şi se ridica. Era un noduliț de copil, de vreo trei anişori poate, care în loc să plân­­ga ca tofi copiii cari fac buf, din po­trivă. Se opintea să facă mai mult de­cât o ţineau picioarele-i fragede: batea straşnic pământu­l cu tălpile, până ce is­­butea să alerge fiica împiedecare, până la zăbrelele de la stradă; şi atunci, vic­torioasă, se întorcea spre noi, cari stăm pe scaune la taifas, şi ne spunea cu o bucurie covârşitoare, isprava ei. Obsti­­n­aţia aceasta, era primul indiciu de vo■ iinţă Şi energie spre a zori menirea ce­­ era însemnată de fire­ul care, fără ceea sforţare nu şi-ar fi manifestat aşa de timpuriu aste­­daruri ■nepreţuite. Multe năsbătu­ri făcea copila: îi pla­cea mai ales să se amestece «« repeti­ţiile pe care le făcam eu şi cu maica sa FanŞeta la piesa „Mărturisirea"1, o dramă de Sarah Bernhardt, pe care am jucat-o la Eforie. Se amesteca în repetiţii* făceam noi, în mişcarea de mise în scenă, un pas 'doi spre dreapta, ori spre stânga, cât cum aleargă plinii'o curte lungă ’din colea fi dânsa cu paşii ei mărunţi Dă­dea muma-sa un accent de durere sau de groază, se căznea să-i dea şi dânsa îndată Calotescu, un prieten al fami­liei, O lua de mână şi­ o da afară. 1 Atunci tărăboia, ţipete, plânsete, pro­testări, voia să deschidă uşa, dar nu putea, fiindcă nu ajungea cu mâna pâ­nă la clanţă, in fine mumă-sa o aducea din nou în odaie, o dojenea frumos, o făcea să promită că va fi cuminte, o săruta pe amândoi obrajii şi o punea să stea pe un scaun, în vreme ce papa Ventura, care făcea pe suficient de complezenţă, vocifera desnădăjduit: „Dimnecule, asta nu mai e repetiţie!*1. Şi copiliţa se ţinea de vorbă; ascul­ta cuminte la noi Cilm repetăm Numai uneori când mumă-sa er­a unele ges­turi mai pronunţate, se trezea deodată cu ea şi ea din mâini, dar se stăpânea repe­de şi se uita ne furiş la Calotescu. In pauză însă, ori după ce isprăveam repetiţia, se repezea de pe scaun în mij­locul odăii, dădea din mâini şi din pi­cioare, îşi da ochii peste cap, făcea schi­mb cu mutra, scotea fel de fel de ți­­pete, zicea că face şi ea teatru şi era aşa de comică, aşa de mucalită, încât cu toţii nu mai puteam de râs şi o a­­plaudam voios. I'Această mică parodie, de năs pe care copiliţa o dădea inconştient dintr‘ un în­demn instinctiv, era mişcarea talentu­lui care simţea nevoia de expansiune ca şi picăturile de apă limpede ce ţâşnesc prin crăpaturile stâncilor şi se preling pe lângă firele de iarbă. Şi când mai târziu talentul Mario fi­re­i Ventura s’a manifestat in întregi­mea lui şi când a venit să înveţe arta teatrală la noi la Conservator, a fost pildă de ‘sărguinţă şi de exactitate, „ adevărata cale a propăşirei“. Cu George Enescu la Palat Mătuşa mea, d-na Mavrogheni, mare doamnă de onoare a Reginei EUsabeta, m‘a dus pentru prima oară la Palat. — povesteşte Maria Ventura. N‘am avut niciun fel de emoţie, pen­­tru că buna Carmen Sylva, mare iubi­toare de copil, nu putea inspira aşa ceva. Mă mângâia, şi la aceleaşi reu­­nir­i la care cânta Enescu mă punea Să spun poezii înzestrată cu o mare doză de răbdare, m-a invăţat să «pun celebra bucată ,­Der Erlkönig". Imi inspira însă teamă Regele^ Carol, cu figura lui severă, veşnic atentă. Când Regele îi făcea apariţia, d-na Mivro­­gheni îmi şoptea insistent: ,,Ţin-te dreaptă, ţin-te dreaptă!“ O® şi cioica lu­i Balzac... Însoţită de Miss O Nill am plecat la Paris. Când am descins în gara ale E­i, Parisul, învăluit de umbre mi s-a părut sfâşietor de trist. Am simţit însă un sentiment de ambiţie, trecând prin mă­reţul Bulevard care duce de la Place de la Concorde la Arcul de Triumf, sim­bol al Victoriei şi al Credinţei Ca şi în suflerul eroului lui Balzac, care priveşte de la fereastra mansardei­­,oraşul frematând de vieaţă, — şi su­fletul meu a fost străbătut de o ambi­ţie irezistibilă de a mă face şi eu cu­noscută în acest oraș. La Paris m'am înscris la liceul Lamar­tine, locuind chiar în­ internatul Liceu­lui, împreună cu Miss O'Neill. RESPINSA LA CONSER­VATOR Chiar­ a doua zi dela­ sosire ma­m prezentat la marele Mou­net - Sully, pentru care aveam o scrisoare de reco­­manda­ie dată de tata, care o cunoscu­se cu prilejul turneur­or făcute la­ Bucureşti. Sully, după ce a cent scri­­starea cu atenţie, mi-a spus: ,.foarte bine vrei sâ te prezinţi la Conserva­tor. Dar ia spune-mi ceva să văd dacă ai calităţi!'* Si eu, neştiind altceva, i-am spus celebra .,La Icoană1', uişor de închi­puit capul pe care-l făcea Mounetm ftt auzul versurilor lui Vlăhuţă. M'a as­cultat totuşi până la sfârşit fi, vori­it intrigat, mi-a spus: Da, da, treime să fie foarte bine! Cred totuşi că m­ai strica să înveţi şi ceva franţuzeşte­..'' A treia zi dela sosire, m'am şi pre­zentat la examenul de admitere al Conservatorului. Purtam fustul scurtă şi, ca să par mai cucoană, mi-am b­ău cât puţin cocul. Nu aveam deloc emoţii, căci eram la vârsta când inconştienţa alungă simţul răspunderii.. Din comisia de admitere făceau parte: Victorien, Sardou, Halevp, Paul Hervieu- Ctz îndrăzneală, aș putea spurie chiar cu tupeu, am urcat podiumul și am început să recit o scenă din ,,Denise" Pe măsură ce recitam, iluștrii mem­brii ai comisiei se înveseleau. Dar, la un moment dat, comis­iunea a pufnit întrun râs spontan. Să fi fost oare accentul meu atât de caraghios?. Sardou, mi se pare, a început să a­­gite clopoţelul, semn că trebu’ s® înce­­tez. Oricât i-ar fi amuzat, veselia tor ar fi fost de natură sa aducă o ştirbire a pretigiului de care treb­ui să î® bu­­cur­e o comisie de admitere. Eu insă n‘am înţeles sensul agitării clopoțelu­lui, așa că-i dădeam mai departe, din ce in ce mai cu foc. . . — Termină domnișoară — mi-a stri­gat Sardou. ajunge! — Dar de ce? — am răspuns eu foar­te mirată. Vreau să-mi termin scena. N'am consimțit să părăsesc podiumul, până când un om de serviciu n‘a ve­nit lângă mine și m'a luat ca binişo­­rul. Eu continuam însă să protestez, mai mult de necaz că învățasem o scena întreagă pe dinafară re uituca să na --nun decât un mic pasagiu. '­­­ Nu m'am descurajat deloc, căci eram prea ambiţioasă. M'am înscris la cursul particular Musset, unde preda Silvan şi Paul Mounet. Şi am început să-mi dau toate silinţele să mă desbăr de orice accent Citeam cu voce tare câta Şase ore pe zi, asistată fiind de un fel de repetitor, care mă întrerupea de câte ori făceam o greşală de pronunţare. După un an m-am prezentat din nou la Conservator, de astă dată cu „An­­dromaca**. Comisia era cam aceiași. M'au lăsat să spun bucata până la sfâr­șit, ceece se întâmpla foarte rar. Le urmăream fizionomia celor din Comisie și nu m'ar fi mirat să pufneas­că din nou într'un râs homeric. Faptul n'ar fi avut deloc darul să mă descura­jeze, hotărâtă fiind s'o iau, oridecâte ori va fi nevoie, dela capăt­ Şi s'a întâmplat ca domnii din co­misie, care cu un an înainte au râs, de data asta să plângă cu adevărt. Am sfâr­şit bucata şi am voit să plec, crezând că aşa e obiceiul. Un uşier a alergat du­­pă mine şi m­i-a spus: *,Nu plecaţi, căci domnii din comisie vor să vă vorbea«* ,că“, ix? M‘au chemat In cancelarie şi m’au în­trebat dacă într'adevăr sunt română. Au rămas însă cu adevărat surprinşi le-am spus că anul trecut fusesem respinsă. Nu le-a venit să creadă şi au recruţi registrele pxamenu­lui 'da anul tre* culţi ȘÎ într'adevăr au găsit alăturat­ numelui meu, menţiunea: „respinsă, ac­cent ridicol“. De­ data aceasta, menţiu­nea eraî *,0 nouă' Rachel s‘a ivit „LE TEMPS5» ANUNŢA I „O NOUA RACHEL V* in scurt timp, am devenit răsfăţata Conservatorului, Halevi si Sardou m‘au prezentat familiilor lor şi mă invitau la toate reuniunile. „i,c Temps“, sub sem­nătura lui Hebrard a anunţat: „O nouă Rachel!“ La Paris am debutat In împrejurări cfarte comice. înainte să intru în Con­servator, nerăbdătoare să joc teatru, m'am dus la directorul unei „Ijcîte** si­nistre, un fel de teatru clospar Şi stra­niu, cu sală mică și mizeră, S® știu și nu-mi pot explica cum a m ^ ^10. Teatrul se nunea „M . Directorul m’a întrebat c» știu să joc. — „Ca toate“, — i.am răspuns. ‘ S‘a mirat de accentul meu. I-am spus că sunt din Bretania. M'a angajat cu 60 de franci pe lună. Nici nu știa măcar cum mă cheamă, fiindcă nu-mi spusesem numele adevă­rat.Știa vag că mă numesc Arutnev, —■ adică Ventura inversat. Acesta era un pseudonim cu care semn» tata artico­lele... primul rol jucat _a fost ,,Une gediche bretonne“, „ slujnîcuță oarecare. Zzece zile după debutul meu­ la „Bodiniero“ intram la Conservator Examenul meu de admitere a fost sa- ,­lutat cu elogii, de aproape întreaga pre­să pariziană.. Directorul meu citise ziarele. Aflase ştia însă că M-lle Ventura ţi nu ştia insă însă că M-lle Ventura ţi cu mine suntem una şi aceiaşi fetiţă. Asta a aflat-o într-o seară când am întârziat de la spectacolele lui, la care continuam să­­ipu sub pseudonim. A început să mă certe. — De ce ai întârziat? — Pentru că am ieșit târziu de la Con­­servator. — Ești la conservator? — Da. — Nu știam asta... — Am intrat acum. — Dumneata?­­ — Da­ .— Cum te cheamă? — Ventura. El a făcut ochii mari. — D-ta ești Ventura? Viitoarea Ra­chel ? Din seara aceia mi-a mărit leafa lu­nară, de la 60 la 150 de franci. Fiind in anul întâi la Conservator, am jucat la Teatrul d Oeuvre suff dir recţia lui Lugné Pog, r diu­ Serenata din piesa :„Gibconda” a lui d'Anunzio“. iar In anul al doilea de Conservator am ju­­cat in „Esthera“, alături de Sarah Ber­­r­ardt­ şi de Max. Era un spectacol de reconstituire şi marele de Max, care de pe atunci era in pună ascensiune, rugat de Sarah, consimţise să facă simplă figuraţie, in­­făţişând pe Regele Ludovic al XlV-lea, un rol aproape mut. Tot in anul acela am plecat, cu Sarah de Max, într'un turneu în America de Sud, cu care ocazie am jucat pe Her­­miona. Invitaţi de guvernatorul provinciei am dejunat într'o zi în somptuosul Palat dela Adakar. La masă eram serviţi de negrii şi cum era pentru prima dată in viaţă când vedeam oameni de artă rasă, mi s-a făcut frică încât Până la urmă am rămas nemâncată.Am plecat apoi spre Rio de Janeiro, călătorie lungă şi cam plicticoasă. Opt­sprezece zilej- am plutit între cer şi apă, încât la un moment dat aveam impre­sia că sunt prizonieră şi cum nu vedeam nici urmă de ţărm, începusem să cred că niciodată nu voi mai pune piciorul pe pământ. Ivirea ţărmului m'a făcut să tresar de bucurie, iar vederea portu­lui mi s'a­­părut o minune, cu atât mai mare cu câ­t era neaşteptată. Debarcând, am avut impresia că scap­ă într-o închisoare și, ca o zănatecă, am început să alerg pe străzile oralului, aşa hai-hui. Sarah, care-şi luase răspunderea per­soanei mele faţă de tata, s‘a supărat foarte mult şi a trimes pe toţi actorii să mă caute prin oraş. Cu multă greu­tate m'au găsit şi buna Sarah m'a ad­monestat. DSvâiut Sarah­, wâatăfcB­ îEre de ici Sarah, pasionată vânătoare, pleca în fiecare dimineaţă la vânătoare de tei şi tigri, deşi e de prisos sâ spun că regele animalelor nu sdlăşluia r­e fel în jurul hotelului Corcovoda unde locuiam la Pro. Totuşi, divina Sarah pleca înarmată ca pentru o vânătoare în junglă, parcă o văd, cu o puşcă e­­normă în mână. Urmată de un servi­­tor cu încă vreo trei puşti.­­ Şi Sarah se înapoia de la vânătoarea de lei, cu o tablă cu fluturi superbi, pe care-i colecţiona în album.­­ Simţea o deosebită plăcere să împu­­gă cu un ac fluturele Şi degusta cu nesaţiu această operaţie. Mă dispreţuia pentru că plângeau de mita coleopterelor atunci când o vedeam în exerciţiul aces­tor operaţiuni. Prin odăile hotelului Corcovada se plimbau şerpii iar de tea­ma celor veninoşi, eram nevoiţi seara, pentru că nu puteam închide uşile­­din cauza căldurii, să dormim cu zăbrele la uŞi Şi la ferestre. Am să-ţi frângă gâtul, sau al s’ajiwigî actriţă mare Sarah s‘a ocupat foarte mult de mi­ne şi cu o răbdare mai mult decât în­gerească, căuta -eă-mi, insufle ceva din marele ei talent. Eu, încăpăţânată, e­­ram deseori recalcitrantă. Sarah se înfu­ria- mă apuca cu putere de bărbie şi î­mi spunea: , Fă ce vrei! Dar cu 'te previn că, sau ai să-ţi frângi gâtul, sau ai le ajungi actriţă mare!“. Mi-a dat să joc pe Marguerite Gaut­hier. La ultima repetiţie se afla în sală şi a început să plângă şiroaie. A venit la mine şi mi-a spus: „Dacă vei mumci, vei ajunge!'1 De o bunătate rară, gelozia care,toa de deobicei pe actrițe îi era un senti­ment cu totul străin. Ea a fost acela care a invitat-o pe Duse, marea rivală, să joace la teatrul său. Mă aflam deseori în cabina sa, când i se anunțau diferite persoane: ,,'Ah­, « Jean! — spunea Sarah, să intre! Intra sau Jean Richepin sau Mounet Sully şi alţi Jeani, încât la un moment dat aveam impresia că Sarah nu poate iubi decât pe cineva cu numele de Jean. Pe urmă am aflat că era îndrăgosti­tă de Mounet­ Sully, o dragoste pasio­nată, născută pe scenă. Jucaseră amân­doi în „Emani“, sub direcţia de scenă a lui Victor Hugo. Aştept pe soţul d-silă,,« Pasiunea lui Sarah pentru M°unei Sully lua aspecte extravagante, încăr­cată cu flori, pleca spre casa lui Mou­­net Sully, şi-şi făcea un pat, un ade­vărat pat cu flori, pe covoraşul­­din faţa casei marelui artist.­­Aci dormea până dimineaţa, când doamna Mounet Sully, o femeie bungheză, vrând să te­­ducă dimineața în piață după tărgueli, se împiedeca de trupul marei Sarah. — Dar ce faceţi Doamnă aci fi cer- 1Aştept pe soţul ’dumneavoastră — răspundea foarte liniştită Sarah. MARIA VENTURA desen inedit de VICTOR ION POPA De Max generosul De Max era un om de o bunătate în­gereasca. Primea pe toţi scriitorii şi poeţii. Andre Gide era unul dintre ma­rii lui prieteni­Intr-un timp ne-a despărţit viaţa. Când am jucat pe „Britanicul“ nu ne mai văzusem de mult. Venise vremea să joc şi eu Neron, una din marile lui creaţii. De Max purta în acest rol o coroană mare de lauri- Fiindcă eu nu-mi puteam face una la fel, i-am cerut-o El mi-a dat-o cu aceste vodbe: ,,Puisque tu veuc m'arrachet la pain ’de la bouche, je oeux, quand mérne, ţe courronner*. Antoine mă convinsese să joc pe Ne­ron. Toți spuneau că e o nebunia ,ca o femeie să joace acest rol, 'dar în con­cepţiunea lui Tacit* după «are Răcim­­er-piase -'fizionomia'’ Împeratoffiîîai vicios posibilităţile unei interpretări, femenii nu lipseau. Ba chiar erau­­necesare, pen­tru a plasticiza mai bine frăgezimea viciului­ De Max, care era de o generozități unică, m‘a lăudat* m‘a lăudat cel dintâ după ce am creat rolul. Angajată la Odeon Absolvind Conservatorul, am fost so­licitată să mă angajez la comedia Fran­ceză. Am refuzat, deoarece pe vremea aceia asemuiam casa M­­oligre cu o închisoare, unde idealurile mele ar fi fost înfrânte. Și m'am angajat la Odeon, unde n'am stat decât un an, de aci trecând la teatrul „Rejanc“ unde am stat dease­­reenea un an, — de aci la „Sarah Bern­­hordt“, pentru a mă reîntoarce la O­­deon, sub direcţia lui Antoine. Pentru mine Antoine a f°st cel mai măre regisor al timpului său, nu numai teatrul francez, dar teatrul de pretu­tindeni o datorește enorm. Antoine res­pecta textul cu scrupulozitate. Nu era o nuanță care să-i scape, încât se în­tâmpla deseori autorului să-i spună: „Nici eu n-am bănuit miile de nuanţe pe care le-ai descoperit dumneata“. Am stat cinci ani la Odeon, unde am muncit enorm, jucând colosal de mult. Din cauza aceasta, simţindu-mă exte­nuată am plecat în Italia, după care m'am reîntors in România.. Câ­nc­ vrei să şi buzele roşii Era pentru a doua oară când îmi re­vedeam ţara, după plecarea la Paris Prima oară m'am rehiturs, fiind încă la Conservator, cu ocazia unui turneu, îm­preună cu de Max. Repertoriul acestui turneu era alcătuit din ,„Andromaca“ şi „Hamlet“­. Mai ţin minte că am pierdut trenul la Graiova, numai pentru că ţineam morţiş să-mi dau eu roşu pe buze. Cu multă greutate mi s-a format un tren special Şi tot drumul tata şi cu du Max m-au exasperat, atrăgându-mi atenţia că numai din cauza buzelor mele, car­e trebuiau să fie neapărat roşii, am ginp, dat trenul. AltB impresar îndrăzneţ înapoiată în ţară, după călătoria in Italia, eram decisă să renunţ la teatru, cel puţin pentru o bucată de vreme, deoarece mă simţeam gr°zav, de exte­nuată* A aflat Grigore Brezeanu, fiul lui Ion Br­ eezanu, că m'am reîntors şi nu m'a lăsat cu propunerile: — „Hai să joci în româneşte“! Ca să-i desgust, i-am cerut o sumă enormă pe vremea' aceia: 10*0 de franci pe seară* Spre mirarea mea o] mi-a răspuns prompt: _ — ,,înţeles!'' Şi am jucat la Teatrul National „se­cretul“ lui Bernstein, intorcându-mă in Franţa şi isbucnind primul război mondial m'am reîntors in ţară. M'-era gr°azl, gândindu-mă că s'ar putea ca România să nu intre în război, alături de Aliaţi. In această epocă am foset deseori Pri­­mită la Palatul .Cotroceni, unde Regina Maria şi Regele Ferdinand, al căror su­flet batea în unison cu cel al ţării, ştiau să menţină, în cadrul protocolului, o atmosferă de cordialitate. Suveranii erau viu preocupaţi de soarta ţării, şi in ochii lor se vedea o adâncă îngrijorare. In această perioadă am jucat în Compania Bulandra, şi-mai amintesc şi acum de primirea camaraderească şi de bucuria ce am avut, jucând „îndră­gostita“ şi „Marşul Nupţial“, alături de Tony Bulandra, a cărui moarte prema­­tură m-a impresionat deosebit. Nici as­tăzi nu-mi vine să cred că Tony nu mai este! La Iaşi, în exil, am condus Spitalul Francez. Cu câta emoţie îmi amintesc de vizitele pe care le făcea Regina Ma­ria la Spital, intresându-se de fiecare bolnav in parte. Suitei de regină lată o amintire, ditetr'o mie altele, ca­­re desvălue marele suflet al regretatei Regine. Un soldat muribund mi-a spus că crea să mănânce ceva. Era însă toamna şi nu se mai găseau cireşi. A doua zi, vi­zitând pe Regină, spre a-i înmâna o sumă colectată din reprezentaţiile mele de binefacere, Regina m'a întrebat ce mai e pe la Spital, l-am spus că un sol­dat muribund mi a cerut cine­i şi că nu ştiu de unde să-i procur. A doua zi, Suverana a venit la spital şi s'a interesat da rănit■ Am condus-o la patul muribundului şi chiar ea i-a oferit cireşe, dintr'un coşuleţ luat din sera negată. Mulţumesc ţăranilor... Singura decoraţie la care ţin şi pe care am primit-o cu deosebită satisfac­ţie, este „Crucea Regina Maria*1, oferită cu propria mână de Regele Ferdinand.. In timpul războiului, stând de vorbă cu ţăranii — n'am îngrijit în spital de­cât soldaţi* — m-am desbărat de un supărător accent, în privinţa pronunţă­rii limbii româneşti. Dacă vorbesc ro­mâneşte aproape fără accent, lor trebue să le mulţumesc. Şi astfel recunoştinţa, pentru îngrijirea pe care le-am­ dat-o, nu putea fi mai mare.­­ Dar câte amintiri nu mă leagă d® a­­­­ceasta epocă sumbră şi totuşi nobilă! O scenă emoţionantă pe care n'am s­ăm­uit cât oi trăi este aceia, când, împreună cu invalizii şi mutilaţii, am fost la Rege pentru a cere continuarea războiului. Regele Ferdinand plângând mi-a făgă­dui: ,,Vi se va face dreptate!“ Intervenind armistiţiu­, m-am reîntors la Paris, şi am trăit la Paris victoria. Am vă­zut armatele glorioase trecând pe sub Arcul de Triumf, acelaş Arc de triumf care cu ani în urmă oţetise şi emoţiona­­se sufietul meu de fetiţă neştiutoare. La Comedia Francesa Am primit propunerea de a intra la Comedia Franceză. In atmosfera aceia de entuziasm, am uitat de temerile mele de odinioară şi Casa lui Moliere nu mi s'a mai părut o închisoare. Ca o călugăriţă, care jură în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că renunţi la orice viaţă lumească­, tot astfel am dat şi eu legământ faţă de Möliere şi de oa­meni. Am debutat la Comedie în piesa lui Pierre Wolf „Le voile de chine“ . Şi zecile de roluri pe care le-am interpre­tat în decursul vieţii unui om au în­semnat pentru mine adevărate ofrande aduse­­Teatrului, căruia, încă din copie­tăria ,cât a dedicat viaţa.

Next