Rampa, ianuarie 1947 (Anul 36, nr. 64-65)

1947-01-19 / nr. 64

\ | * de LUCIA DEMETRIUS „NUNTA CU REPETIȚIE" de ANNE NICHOLS la TEATRUL VICTORIEI Teatrul Victore prezentă de data asta o comedie plăcutui, plină de haz, care încearcă af&ce o temă mare și gravă r ezolvând o tmnâ cu mijloace uşoare de tot, situate între comedie de salin și farsă. Comedia Armei Nichols ..Nunta cu Repetiţie" se pare că s-a bucurat în America de un succes răsunător şi îndelungat şi a fost pusă in scenă in Europa, la Viena de Reinhardt, care a realizat si el un spectacol de succes cu ea. Este, fireşte, foarte bare când o comedie îmbrăţişează un subiect foarte omenesc, o temă foarte serioasă in loc dă înscrie situaţii comice pe un fir de nimic, înnodat numai din întâmplare care duc la un desnodământ şi nu la o concluzie, dar e şi mai bine când o comedie da acest fel e scrisă de Milière sau de Caragale. Atunci, ascultătorul, după ce a râs cu hohote, e scuturat din temeliile sufletului lui şi conştiinţe omeneala rămâne mult timp frământată de problemele care i s‘au pus. Nu vrem sa aducem o acuzaţie comediei Annei Nichols, dar vrem s‘o situăm cu mai multă precizie. Ea este ceea ce este şi autoarea a recurs la mijloace agreabile, fără să tindă măcar să le atace pe cele tari şi amare. Subiectul e simplu: un evreu tânăr şi o fată de creştin se căsătoresc din dragoste înainte de a-şi întreba, părinţii, pentru că ştiu că le vor fi împotrivă. Ca să fie pe placul tuturor, se căsătoresc de trei ori: odată la ofiţerul stării civile, odată la Sabin şi a treia oară la impreot catolic, părinţii le sunt mereu potrivnici, până când se împacă în faţa unui pom de Crăciun, când li se moaie inima de bucurie ii ta un venit pe lume jftpeţi. Anne Nichols desenează persp.asgiile pitpi’ssc, dar nu coboară adânc în ele, eroii ei păstrează ceva, din schiţa amuzantă şi sup®rfici^t ă a comediilor din filmele americane. întâmplarea, când attumintă să devină dramatică se intoarce spre duioşi® dublată de râs si când e comî&ă mi ocoleşte efectul buf. Chiar atunci când Încearcă să atace o notă gravă, ca, întâlnirea celor două feţe bisericeşti, a preotului catolic şi a rabinului, care orientaţi la fel, dincolo de deosebirile mari dintre relight® ale căror reprezentanţi sunt şi pe deasupra habotnicilor dintr’un neam sau altul care văl îngust şi mărginit, autoarea rămâne tot tel,schiti şi la enunţarea câtorva principii mari şi ştiute pe dinafară Pentru planul în care se situează întreaga comedie însă, momentul e bine proporţionat, mai adânc sau mai grav, poate că ar fi dezechilibrat restul. Tehnica comediei o ara Anne Nichols din plin. Trebue să mărturisim că am râs cu lacrămi, şi am fost recunoscător textului că e total lipsit de vulgaritate. Tin happy-end, aşa cum face orice american care se respectă, care scoate poate şi lacrămi de duioşie, dar noi mărturisim că l-am găsit char prea duios, gata, să ajngă un final Meio şi poate că am fi vrut unul mai viguros Ne aflăm aici, in „Nunta cu Repetiţie", la o mare depărtare de „Manasse“ al lui Ronetti Roman, în care humorul e amar şi dureros, în care oamenii sunt cumplit de adevăraţi, in care drama este zguduitoare şi care iţi pune probleme pe care te simţi dator să le gândeşti, dar comedia asta, care nu vrea -să fie mai mult, are incontestabil cablaţi şi se deosebeşte de celelaite comedii prea mult jucate pe scenele bucureştene, pentru un anumit aer de puritate şi toate bunele ei intenţii, care nu sunt iscţii, ci dulci aluzii. Nu ştim cine a făcut traducerea, programul nu ne spune nu erea, am vrea numai, să-i spunem traducătoruluui că un evreu crescut intr'o casă habotnică nu spune „cuvinte!?, dumitale sunt literă de evanghelie pentru mine". Direcţia de scenă a d-lui Nicuşor Constantinescu a pus vervă şi ritm., Poate că a menajat prea mult pe alocuri efectele de farsă, ca, de pildă, faptul că Rosa Cristine se ascunde după un fotoliu în actul I, dar momentul întâlnirii celor doi preoţi e frumos, calm impresionant şi plin. De un haz irezistibil scena dintre cei doi părinţi bătrâni când aşează jucăriile în pom. Aici meritul este şi al actorilor, doi mari actori, d-nii Bulfinsky şi C. Antoniu care copilărindu-se sunt încântători. O mică inadvertenţă: de ce în actul I unii dintre actori intră, cu haină de blană alţii cu trench peste rochii de mătase şi alţii în haină? In ce anotimp miraculos se situează actul? D. Costache Antoniu este unul dintre acei actori cari ori unde ar fi pus face parcă lumină în jurul lui şi te predispune la o bunătate şi o veselie nesfârşită. E atât de uman, de firesc, de fermecător, încât nici nu mai ai timp să vezi ce tehnică desăvârşită are, cât de perfect joacă. Simpatia ta merge de la primele lui cuvinte cu el, trebue să faci un efort cat vezi că a conceput rolul just, l a condus adecvat concepţiei, a făcut în fiecare clipă ce trebuia. Dr. R Bulfinsky ştie să şi utilizeze forţa şi masivitatea admirabil în comedie, să fie suculent, şi plin. D-ra Nataşa Alexandra fireşte e pitorească, o colorată, dar am mai văzut o aşa. Avea poate aici, în acest personagiu absolut exterior construit, o nervozitate pe care nu am văzut-o des dar acea tărăgâneală de glas din care domnia sa face un efect, ar trebui să piară măcar câteodată, ca să nu ne sune în ureche totdeauna acelaş personagiu, numai altfel costumat sau cu naţionalitatea schimbată. Perechea celor doi tineri, Nataşa Nicolescu şi AlkiBrezeanu coboară deodată cu câteva trepte mai jos decât primii Mărturisim că n-am văzut spectacolul la premieră, că actorii se mai distinseseră, dar pe când primii, chiar dacă jucau mai în glumă, erau tot şi înşişi, cei doi amorezi sunau grozav a gol şi a superficial. D. Brezeanu mai puţin, d.ra Natasa Nicolescu mai mult, mai lipsită de nerv, de temperament, de căldură. Era foarte frumoasă, dar asta nu ne ajunge. „ iîll C. Antonio şi R. Burnski D. Ion Gheorghiu , un actor serios, şi deşi îi convin rolurile tari, viguroase sau tăioasă şi aici juca un bleg, a izbutit, totuş să fie adevărat. In rolul rabinului D. Sion, corect, plăcut, fftrâ scântee dar fără goluri, în rolul poetului D. Niki Breduiescu trudindu-se să fieaşezat şi matur, fără multă izbândă dar fără o vină proprie, pentru că a fost distribuit greşit,, au complectat distribuţia Decorurile semnate de Cella Voinescu şi W. Siegfried sunt frumoase. Aceşti doi artişti au totdeauna, darul de a face lucru frumos, dar câteodată danii ăsta îi face să treacă peste necesităţi. Ni s‘a părut puţin cam prea multă mătase în mansarda unor oameni săraci, care au pornit în viaţă numai de un an şi fără mijloace. Şi pe urmă n‘am priceput lumina, care se vedea prin ferestre în actul I, lumină, de amurg de vară, când în odae era o lumină de zi, de după masă de iarnă.l treilea spectacol al teatrului de Păpuşi „Ţăndărică“ „Cu Ţăndărică la Circ“ reprezintă un pas înainte în ceea ce tinde să fie un spectacol de marionete. În piesele trecute ,,Cu Ţăndărică pe Mările Sudului“ şi ,,Pădurea Fermecată“ textul avea o importanţă mult mai mare, elementele plastice erau ajutătoare. Şi, ca la orice început, oarecum imperfecte. De data asta elementele plastice stau pe primul plan şi textul pe a doilea, ca un element secundar. Este şi mai just aşa, pentru că un spectacol de marionete e făcut mai ales pentru ochi şi treime să se lege de o fabulă oarecare, numai ca să se poată desfăşura plastic. Păpuşile, realizate de d-nele Elena Pătrăşcanu, Lena Constante şi D. Lie Brătăşanu, aşa cum sunt realizate tot de domniile lor şi de corurile şi cam lot lor le aparţine întreaga conducere artistică a acestui teatru, păpuşile spuneam sunt imaginate mai aproape de real decât un trecut, mai aproape de individ decât de tip şi mai puţin caricaturale, ceea ce le face numai decât şi mai simpatice şi mai apropiate. Nu mai sunt simboluri, sunt indivizi plini de caracter personal de expresie şi de haz. In piesa trecută „Pădurea Fermecată“ de Macek textul îngâdu-se ca marionetele, să fie îmbrăcate somptuos. De data asta sunt numai învestmântate pitoresc. Mânuirea lor a evoluat şi ea. Dansatoarea cu şerpi, dansatoarea pe cal, acrobaţii, fakin, raţa, fac lucruri uluitoare, aşezate intre viaţa trupului viu şi farmecul straniu al păpuşii care se joacă de-a viaţa. Pentru că dacă ai ajunge să confunzi păpuşa cu omul adevărat, nu a mai avea nevoe de ea, ai înlătura o, ca să trăeşti în real ta, asta ar copia exact realitatea, ai înlătura-o, ca să trăeţi în reciitate. Muzica, compusă şi divizată de ti. T. Cosma e şi ea o muzică pentru un joc, animată de fantezie de un ritm, excelent Vocile care vorbesc pentru păpuşi ca şi întreaga direcţie de scenă a spectacolului au fost conduse de d. Messim, care are o oarecare inegalitate în cea ce face Am putea spune că mişcarea de pe scenă e văzută de un ochi priceput dar că pentru voci s'ar fi putut face mai mult ca să fie toate la acelaş nivel calitativ. Glasul lui Ţăndărică (Dragnca Balaban) e admirabil. E spiritual, are un timbru delicios, actriţa are şi haz şi inteligenţă. Unchiul (D. Eugen Stoiceanu) e plăcut, blajin şi abil. Directorul Cheului, fakirul, capul, atletul, Fon Ionel) toate susţinut de d. d.Mihai Ţandură) amuzante, bine diferenţiate între ele, dând fiecărui personagiu un caracter bine definit, un glas pozat bine şi plin de conţinut. Di schimb Clemnul (D. D.nescu) care trebuia sa aibă foarte mult haz, e nesigur, nu ştie să spună pointa, să menajeze pauzele şi să pună în valoare replica. O mare cantate, care este a Teatrului de Păpuşi de când a fost creat, de anul trecut, este aceea a poeziei care încălzeşte şi animă toate spectacolele lui. Restul vocilor de ne luat în seamă. Decorurile, stuate şi ele între poveste şi adevăr, bine luminate cu o lumină de teatru, nu de adevăr. „Cu Ţăndărică la Circ“ este un bun motiv pentru jocul marionetelor pentru că adună toate elementele circului atât de iubit de lumea copiilor şi câteodată păstrate cu nostalgie , de amintirea oamenilor mari şi căutate, dar replica nu are atâta humor cât a avut textul „Cu Ţăndărică pe Mările Sudului“ pe care ii realizaseră Siti Horna Draguşanu şi Gheorghe Dinu duă un roman de Kestner şi nici atâta gingăşie. E mai sărac în fardeze şi în vioiciune, ceea ce nu-l împiedică să fie un pretext excelent A mm „Cu Ţăndărică la circ“ la Teatrul de păpuşi „Ţăndărică“ BaNATaşa ALEXANDRA D-na ELENA PATRAŞCANU ti I D 26 »SEPTEMBRIE nsfârşit a sosit ziua cea mare. Azi lu o*tt li dimineaţa avem întâlnire cu 1. directorul t&aPrudului D. Chiar acum am sosit dela dactilografă în trei exemplare. Sunt fercheşă şi pe foaie roz. Ce păcat că maşina avea un mic defect ,?? nu batea litera ş. Din feri. cire tata — care e foarte mieles— în chestii de-astea mi-a pus toate cozile — şi acum sunt gata., 28 SEPTEMBRIE e două zile sunt despărţită de autorul meu. După câteva ore de discuţii aprinse între domnii care constituie „comitetul de lectură”, am fost admisă. Să fii auzit argumentări, adică mai bine spus — contraargumentări. — Că nu e momentul pentru experienţe. — Că e mai bine să se joace o piesă al cărei succes e garantat de seria făcută acum 15 ani. — Că distribuţia e prea mare — Că şi... şi... şi etc... 29 SEPTEMBRIE Sunt ■aicţ în sertar împreună cu alte piese. Intre ele, două traduceri din Shakespeare şi Mo.. Here. Eu ascult foarte atentă tot ce se vorbeşte în jurul meu. Am auzit lucruri foarte interesante pe care ţin să le notez. O comedie bulevardieră şi o farsă care nu mai fost jucate acum, vreo 10-12 ani sunt foarte vesele. Au fost zilele trecute la recitit, li s’a adăugat câteva replici de actualitate şi acum — susţin e-le — se simt întinerite. 30 SEPTEMBRIE Presimţirile au fost adevărate. Farsa a intrat azi in repetiţie O piesă originală cars zece de mult în sertare mi-a spus, ,Incă douătrei „premiere", din astea şi dispare din vocabular cuvântul, „reluare“... 25 OCTOMBRIE N ’am mai scris de aproape o lună. Imi pierdusem entuziasmul căci presimţeam că voi îmbătrâni în sertar. Azi, însă, s‘a lansat svemul că farsa n'a prins şi că direcţia s’a hrătărît să încerce, o piesă originală. Se pare că sorţii au căzut asupra mea. Drept să spun, am devenit sceptică. 27 OCTOMBRIE fti totuşi am fost aleasă. Azi au început pregătirăe. S’au scos rolurile. E o operaţie foarte curioasă. O dactilografă m’a luat, şi mi-a transcris fiecare rol în parte cu replicele ce-l preced. In felul acesta, fiecare actor are textul lui separat şi ştie când vine rândul. Mâine e prima lectură. Ard de nerăbdare... 28 OCTOMBRIE Iată viaţa nu o să uit ziua de azi. Sunt atât de emoţionată Că nici nu Ştiu dacă o să fiu în stare să transcriu tot, ce cln simţit şi prin ce am trecut. In biroul directorului au fost de faţă. El, regizorul şi întreaga distribuţie, adică aproape întreaga. Sunt câteva roluri de 2-3 replici şi abia — după cum mi-au spus "•elegele mele au mai multă, experienţă — se distribuie în ajunul premierii ca să nu piardă oamenii timpul degeaba şi pentru ca directa să nu mai aibe cheltueli în plus, plătind repetiţiile retro’oUvna» misre ringt Fiecare actor avea roiul scos şi încet-încet lectura s'a făcut. Cte două trei poticniri, cu o mică schimbare de toturi între da adori prima lectură s'a terminat. Mâine încep repetiţiile propriu-zise. Sunt at&t de fericită. 4 NOEMBRIE Hotărât am ghinion. După 0 săptămână de repetiţii, după ce s’au făcut schiţe de decor şi s’a început executarea lor, după ce li ziare au apărut timid primele înduri căre anunţă „înpregătire”... tat că azi s’a întâmplat prima de facţiune. Vedeta trupei n’a venit la repetiţie. A dat un telefon prin care a anunţat, că s'a îmbolnăvit şi că mettchii i-au prescris 0 odihnă de ce puţin o lună. I-am auzit pe unii şuşotind că nuri mulţumită de, mărimea textului, rie alţii că nu schimbă destule, toaleta şi că deaceea a simulat beata. Nu-mi vine să cred că poate fi cineva, atât de egoist, mai ales când e vorba de o piesă originală. In orice caz sunt foarte nenoro cită-7 NOEMBRIE A venit noua interpretă. E de la ** un alt astru Şi joacă la noi „în *Dor&VWtq£.d‘ — adică numai pentru mine. Nu Ştiu dacă sunt nfluenţată de faptul că datorită ei am reintrat în repetiţii, dar am impresia că se potriveşte în rol mult mai bine decât precedenta. Nu mai am curajul să-mi exprim mulţumirea de teama să nu se întâmple iar ceva. 8 NOEMBRIE Câteva tipuri prinse in timpul repetiţiilor: B- are un rolişor care-l plimbă prin toate cele trei acte ale piesei. Nu ştiu dacă spune în total o sută de cuvinte. E interesant totuşi cum, progresează de la o zi la alta. In fiecare zi un gest nou. O intonaţie corectată, o indicaţie a regizorului, mai pive aplicată. Omul acesta e o demonstraţie vie a necesităţii repetiţiilor. J. L. e. contrarul lui B. C. U plictiseşte faptul că apare-Jn actele 1 şi 3 şi-şi pierde timpul după părerea lui. Actul 2 — în care nu joacă, îi e complect necunoscut şi se pare că lucrul nu-l deranjează prea mult Alaltăerî B. C. — care e preocupat de bunul mers al piesei ,ci spus că ar avea să-i dea un gest. J. L. l-a luat, l-a mulţumit, dar nu l-a întrebuinţatla repetiţie. B C l-a întrebat intrigat dacă nu i a plăcut gestul. — Ba da. — Alunei de ce nu-l faci? Replica a venit prompt: — „Cârligele’’ te păstrez pentru premieră! („Cârligele” sunt replice sau gesturile de mare efect’ — m’a lămurit farsa care îşi trăieşti toltimele reprezentaţii). 20 NOEMBRIE ’am mai scris de mult. Totul merge bine. Am văzut schiţele de decoruri. Pot spune că depăşesc or’ce aşteptări. Textele din ziare încep să ţină din ce în ce mai mult seama de mine. Mi se anunţă şi distribuţia şi data irevocabilă a premierei• După calculele celor mai versate decât mine, „irevocabil" înseamnă cel puţin 10 zile înaintea premierii 24 NOEMBRIE Oricâtă imaginaţie aş fi avut nu mi-ar fi putut închipui că poate să întâmple ceea ce totuşi s’a întâmplat! Dar să povestesc faptele: L. G- e un tânăr actor foarte dotat şi care interpreta cu mult bun simţ un rol în actul al treilea, chiar maestrul V. S. cunoscut pentru sgârcenia cu care acordă aprecierile, i-a spus la o repetiţie: — Bravo, băiatule. Eşti desgheeţat şi ai humor, îmi placi. Azi a fost pe la repetiţie S. N., unul, din directorii financiari ai teatrului. După ce l-a văzut pe L. G. a ' iceput să strige ca un disperat: — Vă bateţi joc de mine și de banii mei. Ce caută L. G. într’un rol atât de important. In zadar i s'a explicat că băiatul „face" foarte bine rolul. N’a plecat până nu i s’a promis ca pentru primele 10 reprezentaţii cel puţin, L. G. va fi înlocuit, cu V. N., mult mai nepotrivit în vol, dar care în schimb e „nume de afiş“. 9 .DECEMBRIE 11 incident care nu ştiu cum să-l calific: amuzant sau penibil■ G. V. a venit azi pentru a patra oară beat la repetiţie. Susţine că altfel nu poate să creeze! (Va urma) T „JURNALUL INTIM" AL UNEI PIESE !*e H. FOCSA NI RAMPA Pag. & Aristide Demetriad - Reflecţii după o comemorare - C ei aproape o mie cinci sute de ascultători înghesuiţi Duminica trecută in sala de optsute de locuri a Sidioului Teatrului Naţional, au suprebat o prejudecată: aceea că actorii sunt sortiţi uitării» Nu, nu sunt sortiţi uitării actorii a căror trecere prin lumea de carton a teatrului însemnează mai mult decât o ficţiune. Nu sunt sortiţi uitării, actorii care se dăruesc artei lor slujind-o cu acel mare atribut al talentului care este sinceritatea, aşa cum a făcut Aristide Pemetriad. Devotat Teatrului Naţional, pe care nu l-a părăsit niciodată, Demetriad a fost un artist, pentru că a fost un tălmăcitor sincer. Nu şi studia atitudinile la oglindă. Le lasă să vină_ ca şi gesturile, ca şi intonaţiile, ca şi expresia figurii, dinlăuntrul sufletului său care se topea în existenţa personajului imaginar dându-i viaţă adevărată. (La teatrul din Weimar Goethe se strecura în cabinele actorilor şi le sustrăgea oglinzile pentru a ni desobişnui să se strâmbe la ei înşişi şi să apară astfel în faţa publicului cu grimase nefireşti). Rostitor neîntrecut al versului, căruia îi păstra muzicalitatea, Demetriad era un interpret care pătrundea in tainiţele vieţii imaginare a personalului. Era in acelaş timp un mare muncitor. Se crede îndeobşte că viaţa actorului e facilă, mărginită la efortul celor câteva momente de prezenţă sub focul rampei. Credinţa aceasta nu este valabilă pentru adevăraţii artişti Talentul este, fireşte, un dar al naturii. Dar suportul talentului, al acelei minuni rare se numeşte intuiţia şi care nu poate fi explicată, este munca. Adevăratul artist este în primul rând un muncitor, şi anume un muncitor care nu-şî cruţă forţele. Aşa a fost Demetriad : un artizan care a trăit şi a murit pe scenă sub ochii publicului pentru public. Artei nu i te poţi da pe jumătate. Cine nu este întreg al el, acela nu va fi niciodată decât un trecător fără urme, ca un locatar de o noapte intri o cameră de hotel. Demetriad nu era dintre aceştia. Iar publicul, această masă, sinonimă ştia acest lucru. Antenele''' publicului selectează cu o certitudine care nu greşeşte. In judecată acestui mare împărţitor de dreptate care este publicul pe care zadarnic încearcă unii să-l abată de la sentinţele sale, prin sgnme- • tul asurzitor al unei reclame de • bâlci — în această judecată infailibilă, Demetriad avea un loc de mare stimă şi de meritată înaltă , preţuire. Frământat ca orice creator de sacrele indoeli ale elaborării, trăia, detaşat de asprimile cotidianului şi nu cunoştea decât o singură preocupare: aceea de a împrumuta eroului interpretat o cât mai desăvârşită încarnare. Avea egoismul fanatic al răspunderii sale artistice şi a dus atât de departe acest eroism, încât fî» ' zieeşte s’a sacrificat pe sine însuşi scenei, teatrului. Publicul Ie ştia toate acestea, deşi Demetriad, , trăind retras, nearătându-se niciodată in localurile de după spectacol, credea că este depozitarul modest, discret şi mândru al unei mari şi neîmpărtăşite taine. Publicul ştia, publicul ştie... şi iată, publicul nu uită. Deaceea, la atâţia ani dela moartea artistului, am văzut ochi lăcrămând şi am simţit emoţia • de a fi ascultat intr'o tăcere pro- . prie clipele de reculegere, atunci,, când am încercat să evoc p*. acest poate cel mai bun» ^.Hamlet" al erei moderne, pe neîntrecutul Vlaicu, desprins parcă din zilele tragice ale istoriei unui popor care s’a luptat pentru libertatea lui, pe seraficul Zefir, cântăreţul de versuri şi vopsitorul cu propriul său sânge al trandafirului care trebuia să fie roşu. Cu propriul său sânge. Aşa cum artiştii adevăraţi crează arta adevărată. Așa cum Artistide Demetriad și-a împlinit cariera tot minunată, în urma căreia, a rămas, stăruitoare, o amintire to* fiorată. Sergiu M!!oi*i*n _______________________________________________k nLEGEA DIVORŢULUI de CLEMENCE DANE LA TEATRUL MARIA FILOTTI egea Divorţului“ piesa l-nei omul sănătos care o iubeşte ţi pa Clemence Dane, e o dramă (ie care il iubeşte şi să lase lângă fostul o calitate deosebită, o damă ei bărbat pe foca lor, o fată da atasobră, bine scrisă, care pune o proteligenţă sclipitoare, de o sensibiliblemă grozavă, la problema dreptatate neobişnuită, care dă însă semn. lui unuia dintre soţi de a divorţa de celalt atunci când are un viciu sau o racilă care 'i face să iasă din rândurile oamenilor normali. In Anglia a existat o lege de acest fel care privea căsătoriile făcute în preajma războiului, în atmosfera lui de febră şi de panică în care oamine că a moştenit ceva din boala părinteascâ. ....» . Soluţia dramei nu e adusă aici la mamă, nici de medici, nicide pastor (mai ales de el nu, nu de.pboig, trânti care asculte de prejudecăţi şi de principii fixe şi moarte, nu de sui timeiit, şi milostivi ci de o fată timi cu nu mai erau absolut răspunsără cuminte limpe şi care pricepe că tori de faptele lor, dreptul la viaţă, la dragoste ş, te Eroina piesei a obţinut divorţul fericire e al celor sănătoşi, pei mcit de soţul ei care e internat de nouă normali, care pot duce omenirea cusprezece ani într'un ospiciu, şi are un pas înainte, de gând să se mărite cu nlcoime.* Legile vechi sugrumau şi opt«saşi care îl iubeşte N'a fost fericită nici viaţa să-şi ducă mersul firesc, la et,, odată, speră că acum a venit clipa le noi, mai drepte, riscă totuş să aîn care viaţa ei o să se întregească duca nefericire şi nedreptate mor că şi o să se echilibreze. Cu o săptăzuni izolate. Legea inimii, a milei, mână înainte de a se remărita, ros- duioşiei poate greşi, ea e expresiistul ei bărbat se întoarce acasă vin- slăbiciunii omeneşti care poate păru decât. Femeea nu mai e legată de luni individul în paguba umanităţii, el cu nimic, ar putea să plece dar Ceea ce trebue să, se facă e să se şovăe şi e gata să renunţe din ni se pare grâul rodnic de neghină, cusă, o energie care poate să îmbrace că"O hotărăşte mai mult, instinctul deodată haina cruzimii, pentru înfle decât o înţelegere clară, să piece cu firea sănătoasă a vieţii adevărate. Clemence Dane îşi susţine punctul de vedere cu economie, cu tăria Dramatismul ei nu e nicodată bacilimogen şi tehnica ei teatrală perfecută. Caracterele precise, consecvenţa lor, dialogul treaz, întreaga construcţie lipsită de balast sau de sărăcie. . Punerea în scenă a d-lui Pop .Marţian e corectă, dar putea pe alăturea să fie mai puternică şi mai subtilă„ Prima întâlnire, a celor doi soţi de pildă sior fi cuvenit să fie ttfai desluşită, în emoţia ei şi alteori linele scene mai apăsătoare, mai grei. Socotim că îi e foarte greu unui actor să regizeze spectacolul în eare joaca. Nu-l poate vedea limpede din afară. Ne-a plăcut decorul semnat de dl Cornescu şi dna Bragnica, niţel înăbuşitor in împodobirea lui bogată, puţin lipsit, de aer, aşa cum se crovenea să fie o casă veche, de puţit ani, o casă fie care de mult nu s'a mai schimbat nimic sub ochiul'’ aspru a! unei mătuşi bătrâne şi" conservatoare. Şi totuşi însufleţită, de o oarecare noblețe. " D-na Beate Fredanov a jucat foarte frumos, părăsind acea febrilitate excesivă pe care o adoptase intr’o vreme şi care era supărătoare, ca o limpezime, cu o mare pătrundere. A croit rolul aşa cum a fost gândit de autoare şi l-a realizat cu mijloace clare, curate şi simple. D-na Maria Filotti, în rolul mitotuşii, a fost plină de durităţi şi de culoare, de caracter fără să alunece în caricaturăgreşală pe care a făcut-o din plin d Neamin Otton*!,făcând o şarjă tare într’un ansamblu plin de realism). D. Pop. Marţian a avut o căldurăneobişnuită, frumoasă şi a făcut foarte adevărat şi impresionant momente de rătăcire D-na Sandina Stan, puţin covârşită de rol, a făcut eforturi, dar nu ne-a mişcat destul. D-na Stan joacă, corect dar în plipele mari glasuri parcă i se desprinde de text şi de propria, ei emoţie şi pluteşte, convenţional, deasupra lor, cu ac-^, cente învăţate nu trăit»». D. Bărbulescu puţin desprins şi el, de ceea ce are de trăit pe scenă, tot. D-na Leontina 'Toarid intr'um rol, foarte mic ne a redeşteptat iar dorința să-i auzim glasul argintiu și sensibil rostind mai mult,' într’un rol mai vrednic de domnia sa. In general o piesă agăne bună' un spectacol bun, L n.