Rampa, martie 1947 (Anul 36, nr. 70-74)

1947-03-02 / nr. 70

ARUL XXXVI (Seria IV) N­o. 7 O Redacţia şi Administraţia Bucureşti, Str. Sărindar 6 Tel. 6.34­7b Proprietatea : S. A. R. Europol­is 8 PAGINI 4000 LEI ;­­1 Revista de teatru, muzică, plastica si cinema ■Minii! ssni!iiiRifiiii!ii!8ii!iti!iiiutiiHtiiiiiiiiiiiiiiiiiiii9i!i!iiiiiiiiiiiitiiiiii[i!iiiii!!!!:iiiinii!nniininif!innnniiiinnRnißni Despre ce calificare e vorba? -gyn Paginile „Rampe­’“ au W%A adăpostit câteva artico­le care tratau tema fnar­­te puţin dscutată a cali­ficării artistului. Am ur­­mart articolele și, ni se pare că problema a fost sau ocoli­­tă, sau deviată de la subiect. Astfel am ajuns să discutăm pro­blema situat­ei materiale a oa­menior de artă (problemă du­reroasă și reală în sine) care nu constitue însă fondul subi­ectului. întâi, despre ce edificare ei­ste vorba? Artistică, profesio­nală, de cultură generală, sau toate la un loc? Noi socotim că una nu se poate despărţi de cea­laltă. Degeaba ni se va afima cum făceau bunicîi noştri, ca ar­tstul e artist prin naştere şi nu­mai talentul este esenţialul în activitatea Iui. De ar îi așa. Bal­zac, părintele romanului modem nu s­-ar fi lucrat, pagină cu pa­gină operele asemenea unu sa­lahor, și nici i­on Chanel ea dăm un exemplu din cu totul alt domeniu n’ar fi muncit ro­lul lui Quasimodo din „Cocoșa­­tul dela Notre Dame” paispre­zece ani. Pe semne, dreptate au »cd care susțin că arta este un fel de meserie, de profesiune de so| deosebit. Ca orîce • meserie însă, ea trebuie învățată, dând astfel artistului posibil­tatea u­­neî depline desfășurări in mă­sura talentului său. Cad necu­noaşterea regulelor celor mai silrt­e, dar si fundamentele, poate hand­capa un talent cât de mare, uneori un geniu. Care este realitatea la noi? Tristă. Nu din vila oamenilor artei în masa lor, ci de pe urma u­­nor moravuri şi metode încetă­­ţenie din vremurile când arta­­ trebuia să fie doar un divertis­ment pentru cel pufin­, dar că­pătuiţi. Condiţiile in care cre­ştea şi se desvolta art­stul e­­rau vitregi şi adesea, fără vo­­inţa lui ,el trebuia să-şi poarte, până la moarte, în spinare cru­cea. Dar să vedem lucrur­ile con­cret. Cine nu ştie că nivelul de cultură generală a unora de oa­menii noşti de artă e extrem de scăzut? In multe cazuri a­­vem actori care preferă să în­veţe rolul „după ureche’“­­pen­­tru că agilitatea lor în materie de cetit (e foarte dureros) lasă de dorit. Cine nu ştie faptul că actriţe destul de mari nu cunosc limbi străine măcar a­­tât ca să pronunţe corect anu­me fraze cerute de rol. Unii poeţi şi nuveliştî nu cunosc punctuaţia. Cine nu ste amă­nuntul că avem compozitorî ca­re nu cunosc suficient legile şi teoria contrapunctului, instru­­mentiştî care nu cunosc notele, sau pictori şi desenatori de ta­lent care nu cunosc regidei? fun­damentate ale desenului? Evi­dent, evităm nume. Și nici nu interesează. Căci, în ultima in­­stanță repetăm: una nu este a omului de artă. Iar poporul nostru a dat talen­te. Unele care în ciuda împreju­rărilor vitrege au răzbit. Dar câte, câte talente s'au irosit $5 câte au pierit sacrifiate molo­hului cotidian nimicitor. Dar vremurile s’au schimbat Se pune acum accentul pe pro­fi Continuare In pag. 2-a ■ Iniţial doream să-i iau un in­terview. Am rugat pe maestrul Sevestri să-mi acorde un timp restrâns ţi m-am prezentat pu un cronometru ţi cu câteva întrebări schematice. Interviewul a eşuat în­'o convorbire liberă la care subsemnatul participa cu întrebări şi semne de comprehensiune. Cde treizeci de minute promise şi-au lărgit indefinit conturul ţi s­ au, transformat în mai bine de Vei ore-Convorbirea începuse pe înde­lete, după ce trecusem în mare ca­pitolul dirijat, ea alunecă pe tere­nul compoziţiei. Venisem cu unele prejudecăţi; ctisem acum câţiva ani într­e re­­vista că d- SUvestri ,,e un taci­turn", mi-era vag frică de false mistere, ţi blazare. Ele mi-au fost însă progresiv risipite în timpul convorbirii! Maestrul SUvestri e absolut limpede în discuţie, nu cu­­nonşte subiecte-tabu; nu crede în falsele mistere; trece în filtrul con­ştiinţei şi al criticei ori şi­ce pror­blem­atică exprimându-se utor­ţi fără reticenţe. E sarcastic: asociar ţia de id°i rapidă;­foarte mobil. FVVrcj­l şi „frata“ muzicală — De ce oare, Maestre, publicu', rămâne adesea perplex ascultând compoziţiile d-voastră? Frazele p®r atât de lungi şi capricioase ! Anatol Vieni — Intr’adevăr frazele miele sunt lungi şi pline de detalii. Uite d-ta la fraza mea literară! Scoase dintr'un dosar un me­moriu şi-mi arătă într'adevăr fra- ' 7,e lungi, cu virgule atente şi pro­­poziţiuni subordonate explicative. — La fel mă exprim şi în mu­zică-Analizăm câteva fragmente dim­tr-o sonată de vioară proprie. O frază cromatică cu două contra­veni, complexă, rebelă» și unitară-Recunoscui sensul ei prec­i, însă îmi exprimai părerea că alura ei liberă și romantică o face mai greu inteligibilă momentan­­. — A, da, într'adevăr, fraza e de cea mai pură esență romantică. îmi explică în, continuare, cu e­­xemple, că ceea ce e azi neclar poa­te ajunge dimpotrivă clarificat și simplu mai târziu. Subiectul reve­­ni mai târziu în cursul discuţiei. Aceste fraze, în pofid­a deta­liilor, sunt efluvii, scrise dintr’o­­dată- Dealtminteri, scriu foarte repede. Recentul quartet l-am ter­minat într'o lună- Pentru orches­tră Scriu direct în partitură, improvizaţie şi t­echnică — Dacă îmi permiteţi, să vă pun o întrebare perfidă. Ce rol joacă improvizaţia în compoziţiile dum­neavoastră? In general care e technica d-voastă? Lucraţi la pi­ano? Vă corectaţi? — pornesc cu o intuiţie globală a piesei. îmi văd intenţiile începu­­tul de frate, forma ei brută. Pe aceste indicaţii iniţiale, foarte mo­­bre, lucrez; poate că se numeşte improvizaţie, dar eu nu cred! Ul­terior mă corectez încontinuu. Uite partitura acestei sonate de vioară despre care George Enescu spune că e perfectă, priveşte câte ştersături la imtervale de­­timp di­ferite. Nu sunt mulţumit şi per­fecţionez mereu. — Vă preocupă problemele de ansamblu ale piesei? — Desigur, în cel mai mare grad ! — Continuare în pag. 4-a ■ — Ne mutăm la „Dalles“... CONST. SILVESTrI Coff căch­e în(cuti*r) P­ a sfătosul şi blajinul nenea Costache l-am găsit, după multă căutare acasă- Ne-a­ primit doamna An­toniu- Cum l-am zărit pe nenea Cos­­tache, râsul domol ne-a înflorit buzele, fără voe. Este în omul ăsta o linişte simi­­lă, firească şi o lumină şugu­beaţă în uitătura deschisă, care i se restrânge în toată fiinţa şi îţi topeşte sfiala şi ezitările. I-am­­spus pentru ce am venit şi l-am simţit deodată încurcat, cu o stângăcie care îi cade de minuna şi pe care nu a învăţat să şi-o ascundă- Prietenia cu maestrul Arghezi­omnule Amoniu vrem să a­­flăm câteva lucruri din viaţa­­d-voastră cea de toaa­te zilele: cum­păiţi, cum lucraţi, câteva amintiri... De pildă, ce faceţi a­cum,, unde jucaţi­ţi unde veţi juca ? — Acum joc la teatrul Victo­riei, în „Nunta cu reepetiţie“ a £♦ Dan Deşliu uitând orice altceva. Nu lucrez cu oglinda şi alte metode asemă­­nătoare­, totul se petrece simplu, de la sine. Nu intru în personagiu, cum star zice: între mine ţi omul din piesă nu mai există nici-o des­părţire. Asta e tot..“. Căi de uşor pare, în cuvintele SS Continuare în pag. 5-a ■ D D. C. Antonín Anei Nichols- Vom juca într’o piesă a lui Arghezi, „Siringa”, în care repet actualmente, la Tea- I trul Naţional. E un rol mic, ce-i drept, dar când e vorba de Ar­­gihezi... — Il apreciaţi mult, d-le An­­toniu ? -- Foarte mult. Suntem prie-­­ tenii vechi. Dealtfel, dânsul a ţi­v­raut neapărat să fiu şi eu printre t1 interpreţii piesei, ai primei piese , de Tudor Arghezi. Joc pe un alt nume doctor Drâmgă. Nu e rol mare, d­ar îmi place“. Incarnarea personagiului­­, rătăcind cu privarea împre­­­ jur, zărim pe­­ o mesuţă de­­ lângă pat, caetul de repetiţie, cu textul „Sângei“... Convorbi­rea lunecă spre personalitatea ar­tistului, cum concepe un rol, cum îl lucrează, cum îl redă publicului. — Aveţi, desigur, o metodă oa­recare în studiul unui persona­giu, o metodă­­proprie, deose­bită... Nenea Costache mă întrerupe: — Să nu-ţi închipui că e vorba de cine ştie ce complicaţii. Polul creşte în mine, trăeşte un timp împreună cu mine. vână­­i­­­unc­ m una. Pe scenă îl trăesc deasemenea. ' t * * r Amintiri. Cum lucre­ază. Cum trăeşte. Teatrul de eri şi de azi. ^ —Dacă se încăpăţânează să stea pâ­nă la sfârşit pierdem tramvaiul TAXA POSTALA pMtHK Ui aiuner»r, Apare în fiecare Sâmbătă ££ob#rl °,r-­­*"• *• T- T” Duminică 2 Marti« 1947 » ■ e&w/fm Un păcat modern dram­at­izăr­ile de TUDOR ŞOI MARUI Dacă păcatele capitale au fost din toate timpurile şapte la număr, atunci de bună seamă epoca noa­stră trebue să le mai adauge unul: dramatizările, împotriva lor gla­surile uscate, ale profeţilor au şi început să arunce blestemul, dar până una alta cuprinşi de beţia dulce a desfătării nepermise, au­torii şi diletanţii se înghesue să consume fructul oprit, cu lăcomie egală, de zarafi şi de sibariţi. E un spectacol amuzant, înduioşăto­r şi ridicol. Dar cu atât mai grav cu cât cei care s] practică au preten­ţia că îl pun sub zodia renaşterii teatrale, pe care puţin lipseşte să o confunde cu acea Renaştere în care arta înflorea şi se îmbujora din sânge, voluptate şi cinism. In marea dispută care se între­zăreşte, am auzit până acum doar puţine glasuri competente. Printre acestea şi pe acela al d-nei Lucia Sturza-Bulandra care, în nestră­mutatul său respect pentru liber­tate, pledează cu fervoare și cu ar­gumente în favoarea „dramatizări­lor“, după romane sau nuvele. De ce am refuza oare teatrului __ scrie d-na Lucia Sturza-Bulan­dra într'un recent articol din „Ram­pa” — un drept pe care îl acordăm din plin cinematografului, care transpune pe ecran romane, legen­de, evenimente istorice etc...‘‘ Pu­nând astfel problema, adică pe e­­chitate, desigur că distinsa noastră artistă are perfectă dreptate. Dar cred că aici ceia ce interesează nu este de a ști întrucât se vatârnă in­teresele teatrului prin îngrădiri impuse în ra­port cu arta cinema­tografică, ci de a stabili întrucât procedeul dramatizării poate ope­ra întru înflorirea şi bunul renu­me al mişcării teatrale româneşti. Cum numai din poziţii adverse se stabilesc adevărurile, imi îngădui să nu fiu de părerea d-nei Lucia Sturza-Butandra că dramatizările tretuuerc încurajate: B Continuare in pag. 6-a ■ s­ ă mă ierte cititorul, dar trebue să încep cu o confesiune de or­din intim: am un destin bles­temat. Pare-se că un demon rău­voitor mă împinge să mă ameseec în certuile oamenilor, şi nu tot­­deanuna ca să-l împac. Adică in­tenţia mea e... bine intenţionată, numai că efectul intervenţiei mele e mai întotdeauna pe dos de cum l-am dorit. Iată, şi de data aceasta demo­nul nu-mi dă pace, dân­du-mi în schimb măncărime la condei- Carevasăzică, ziarul ,,Fapta’' a aruncat o piatră în lac, ci­că e criză în teatru■ Şi s'au pronunţat critici teatrali, directori de scenă şi directori de teatru. Ultimu­ la rând au fost d-nii Ion Sahighian şi, Sică Alexandrescu. Aţi priceput.. Doi se ceartă. Deci, trebue să fiu şi eu prezent. Nu pentru ca să fiu al treilea care câr­tiaă, ci ca să mai încurc nişte iţe. Să vedem­ ★ In interviewul pe care a bine­voit să-l acorde, d. Ion Sahighian se arată tare supărat pe toată lu­mea, şi pe conducătorii (de teatru) improvizaţi”. Şi pe „directorii de scenă avortonaţi (sic) din alte do­menii” şi pe ,,o critică dramatică­­ năpădită de oameni ce, desigur, ştiu să ţină condeiul în mână, dar nu au habar de problemele tea- t trului...”. Şi ritos decretează: „Tea­trele particulare trebue să treacă sub tutela Statului’’. Lascar Sebastian De Şahighian ştie ce spune, în­­trucît d-sa este un om cu veche experienţă, d-sa are — vorba unui coleg de-al d-sale — peste 15 ani de teatru la spate. Fără îndoială că atunci când vorbeşte despre ,,con­ducătorii improvizaţi”, d. Şahi­­ghian se referă tocmai la aceia cu­­ care a avut personal a face. N'o fi, de-un par examplu, însuţi d. mg. Liviu Ciulley? Cînd se referă la criticii dramatici care habar n'au de teatru, desigur că d-sa vizează pe acei critici care au refuzat să aibă habar de teatrul pe care­ l fac® d-sa. Apoi, dacă s-a supărat pe regisorii — pardon! — avortonaţi din alte Domenii, e fiindcă a voit să ne sustragă atenţia dela activi­tatea unor regisori de 15 ani, ne­­avortonaţi, fir­eşte, dar care mai strica să schimbe... de domeniu­ Când, în sfârşit, teere „tutela Statului", d. Ion Şahighian nu face altceva decît să dovedească gin­gaşa candoare a unor visuri tran­dafirii nemărturisite direct, cum că Statul o să se apuce să desfiin­ţeze tot şi o să-l tuteleze (citeşte, protejeze) numai pe directorul de scenă cu 15 ani. E păcat că d. Ion Şahighian, în acelaşi interview, ne vorbeşte des­pre un „desmăţ’’ un teatru pe care ,,Statul nu, trebue să-l mai tole- * reze”,e păcat că o face acum, atît de tîrziu, după ce d-sa însuşi, cu autoritatea de care se bucură, n'a făcut nimic ca să stăvilească pri­n Continuare In pag. 2-a ■ DISCUŢII INTRE ZGARDA si DESMĂŢ Pe marginea unor interviewuri cu subiectul: „Criza Teatrului Românesc“ In pagina 3-a, ancheta. ..Ce rol aţi vrea să jucaţi ?“ D-na MARIA VOLUNTARU răspunde la anchetă____ K. H.ZAMBACCIANI A DONAT STATULUI COLECŢIA SA DE ARTĂ Publicăm în pagin Bogdan, a muzeului tor la îmbogăţit patri­a l­a o prezentare, de Gtv cu care generosul dona­­mentul artistic al ţării. P­e doamna Maria Filotti n’o cunosc de ieri de-alal­­tăeri. O elementară curtoa­zie mă împiedică să precizez numărul anilor cari ne des­part de zilele fastuoase ale a­­dollescenţii. Dealtfel ar fi şi de prisos. Arta n‘are vârstă. D-na Filotti arăta pe atunci mai —- mai ca şi astăzi. Minus înfăţişarea: aceiaşi vioiciune, acelaş neastâmpăr, aceiaşi se­te nepotolită de viaţă, de ac­tivitate, de creare, de mişcare Parc’ o văd. Naltă, sveltă, ca de N. D. COCEA păr sălbatec fluturându-i me­reu în jurul capului rǎzvratit, cu ochi negri şi umezi efb­ smoala topită, cu buze mari şi pârguite, modelate nadins pentru toate­le pasiunei şi pentru­­ luptăţile. Fără să fie să, aşa cum canoanele concep frumuseţea, tânăra «e­levă a conservatorului din Bu­­cureşti, putea să Inspire tncăî e pe atunci, alături de încre-t­erea în viitorul ei artistic şi altfel de sentimente, mai pio­fane sau mai, omenești. De ce? Foarte simplu. Voltaire spunea cândva că „trebue­i să avem pe dracu'a noi dacă vrem să realizăm ce­va pe tărâmul oricăreia din­tre arte". 1 D-na Filotti n’avea un sin­gur drac întrînsa. Avea o mie de draci. Pe scenă sau în sa­loane, în eroinele lui Caragiale sau în viaţa de toate zilele, cu­cerea publicul, cum îl cucereş­te şi astăzi, cu darul acesta, aşa de rar, al unei vitalităţi excepţionale, inepuizabile, ca­re e echivalentul ştiinţific al „dracului din noi“ de care vor­bea Voltaire. In cea mai anos­tă dintre drame sau comedii, Bl Continuare în pag. 6-a ■ , ddi MAftlA FILOTTI

Next