Rampa, martie 1947 (Anul 36, nr. 70-74)
1947-03-02 / nr. 70
ARUL XXXVI (Seria IV) No. 7 O Redacţia şi Administraţia Bucureşti, Str. Sărindar 6 Tel. 6.347b Proprietatea : S. A. R. Europolis 8 PAGINI 4000 LEI ;1 Revista de teatru, muzică, plastica si cinema ■Minii! ssni!iiiRifiiii!ii!8ii!iti!iiiutiiHtiiiiiiiiiiiiiiiiiiii9i!i!iiiiiiiiiiiitiiiiii[i!iiiii!!!!:iiiinii!nniininif!innnniiiinnRnißni Despre ce calificare e vorba? -gyn Paginile „Rampe’“ au W%A adăpostit câteva articole care tratau tema fnarte puţin dscutată a calificării artistului. Am urmart articolele și, ni se pare că problema a fost sau ocolită, sau deviată de la subiect. Astfel am ajuns să discutăm problema situatei materiale a oamenior de artă (problemă dureroasă și reală în sine) care nu constitue însă fondul subiectului. întâi, despre ce edificare eiste vorba? Artistică, profesională, de cultură generală, sau toate la un loc? Noi socotim că una nu se poate despărţi de cealaltă. Degeaba ni se va afima cum făceau bunicîi noştri, ca artstul e artist prin naştere şi numai talentul este esenţialul în activitatea Iui. De ar îi așa. Balzac, părintele romanului modem nu s-ar fi lucrat, pagină cu pagină operele asemenea unu salahor, și nici ion Chanel ea dăm un exemplu din cu totul alt domeniu n’ar fi muncit rolul lui Quasimodo din „Cocoșatul dela Notre Dame” paisprezece ani. Pe semne, dreptate au »cd care susțin că arta este un fel de meserie, de profesiune de so| deosebit. Ca orîce • meserie însă, ea trebuie învățată, dând astfel artistului posibiltatea uneî depline desfășurări in măsura talentului său. Cad necunoaşterea regulelor celor mai silrte, dar si fundamentele, poate handcapa un talent cât de mare, uneori un geniu. Care este realitatea la noi? Tristă. Nu din vila oamenilor artei în masa lor, ci de pe urma unor moravuri şi metode încetăţenie din vremurile când arta trebuia să fie doar un divertisment pentru cel pufin, dar căpătuiţi. Condiţiile in care creştea şi se desvolta artstul erau vitregi şi adesea, fără voinţa lui ,el trebuia să-şi poarte, până la moarte, în spinare crucea. Dar să vedem lucrurile concret. Cine nu ştie că nivelul de cultură generală a unora de oamenii noşti de artă e extrem de scăzut? In multe cazuri avem actori care preferă să înveţe rolul „după ureche’“pentru că agilitatea lor în materie de cetit (e foarte dureros) lasă de dorit. Cine nu ştie faptul că actriţe destul de mari nu cunosc limbi străine măcar atât ca să pronunţe corect anume fraze cerute de rol. Unii poeţi şi nuveliştî nu cunosc punctuaţia. Cine nu ste amănuntul că avem compozitorî care nu cunosc suficient legile şi teoria contrapunctului, instrumentiştî care nu cunosc notele, sau pictori şi desenatori de talent care nu cunosc regidei? fundamentate ale desenului? Evident, evităm nume. Și nici nu interesează. Căci, în ultima instanță repetăm: una nu este a omului de artă. Iar poporul nostru a dat talente. Unele care în ciuda împrejurărilor vitrege au răzbit. Dar câte, câte talente s'au irosit $5 câte au pierit sacrifiate molohului cotidian nimicitor. Dar vremurile s’au schimbat Se pune acum accentul pe profi Continuare In pag. 2-a ■ Iniţial doream să-i iau un interview. Am rugat pe maestrul Sevestri să-mi acorde un timp restrâns ţi m-am prezentat pu un cronometru ţi cu câteva întrebări schematice. Interviewul a eşuat în'o convorbire liberă la care subsemnatul participa cu întrebări şi semne de comprehensiune. Cde treizeci de minute promise şi-au lărgit indefinit conturul ţi s au, transformat în mai bine de Vei ore-Convorbirea începuse pe îndelete, după ce trecusem în mare capitolul dirijat, ea alunecă pe terenul compoziţiei. Venisem cu unele prejudecăţi; ctisem acum câţiva ani între revista că d- SUvestri ,,e un taciturn", mi-era vag frică de false mistere, ţi blazare. Ele mi-au fost însă progresiv risipite în timpul convorbirii! Maestrul SUvestri e absolut limpede în discuţie, nu cunonşte subiecte-tabu; nu crede în falsele mistere; trece în filtrul conştiinţei şi al criticei ori şice prorblematică exprimându-se utorţi fără reticenţe. E sarcastic: asociar ţia de id°i rapidă;foarte mobil. FVVrcjl şi „frata“ muzicală — De ce oare, Maestre, publicu', rămâne adesea perplex ascultând compoziţiile d-voastră? Frazele p®r atât de lungi şi capricioase ! Anatol Vieni — Intr’adevăr frazele miele sunt lungi şi pline de detalii. Uite d-ta la fraza mea literară! Scoase dintr'un dosar un memoriu şi-mi arătă într'adevăr fra- ' 7,e lungi, cu virgule atente şi propoziţiuni subordonate explicative. — La fel mă exprim şi în muzică-Analizăm câteva fragmente dimtr-o sonată de vioară proprie. O frază cromatică cu două contraveni, complexă, rebelă» și unitară-Recunoscui sensul ei preci, însă îmi exprimai părerea că alura ei liberă și romantică o face mai greu inteligibilă momentan. — A, da, într'adevăr, fraza e de cea mai pură esență romantică. îmi explică în, continuare, cu exemple, că ceea ce e azi neclar poate ajunge dimpotrivă clarificat și simplu mai târziu. Subiectul reveni mai târziu în cursul discuţiei. Aceste fraze, în pofida detaliilor, sunt efluvii, scrise dintr’odată- Dealtminteri, scriu foarte repede. Recentul quartet l-am terminat într'o lună- Pentru orchestră Scriu direct în partitură, improvizaţie şi technică — Dacă îmi permiteţi, să vă pun o întrebare perfidă. Ce rol joacă improvizaţia în compoziţiile dumneavoastră? In general care e technica d-voastă? Lucraţi la piano? Vă corectaţi? — pornesc cu o intuiţie globală a piesei. îmi văd intenţiile începutul de frate, forma ei brută. Pe aceste indicaţii iniţiale, foarte mobre, lucrez; poate că se numeşte improvizaţie, dar eu nu cred! Ulterior mă corectez încontinuu. Uite partitura acestei sonate de vioară despre care George Enescu spune că e perfectă, priveşte câte ştersături la imtervale detimp diferite. Nu sunt mulţumit şi perfecţionez mereu. — Vă preocupă problemele de ansamblu ale piesei? — Desigur, în cel mai mare grad ! — Continuare în pag. 4-a ■ — Ne mutăm la „Dalles“... CONST. SILVESTrI Coff căche în(cuti*r) P a sfătosul şi blajinul nenea Costache l-am găsit, după multă căutare acasă- Ne-a primit doamna Antoniu- Cum l-am zărit pe nenea Costache, râsul domol ne-a înflorit buzele, fără voe. Este în omul ăsta o linişte similă, firească şi o lumină şugubeaţă în uitătura deschisă, care i se restrânge în toată fiinţa şi îţi topeşte sfiala şi ezitările. I-amspus pentru ce am venit şi l-am simţit deodată încurcat, cu o stângăcie care îi cade de minuna şi pe care nu a învăţat să şi-o ascundă- Prietenia cu maestrul Argheziomnule Amoniu vrem să aflăm câteva lucruri din viaţad-voastră cea de toaate zilele: cumpăiţi, cum lucraţi, câteva amintiri... De pildă, ce faceţi acum,, unde jucaţiţi unde veţi juca ? — Acum joc la teatrul Victoriei, în „Nunta cu reepetiţie“ a £♦ Dan Deşliu uitând orice altceva. Nu lucrez cu oglinda şi alte metode asemănătoare, totul se petrece simplu, de la sine. Nu intru în personagiu, cum star zice: între mine ţi omul din piesă nu mai există nici-o despărţire. Asta e tot..“. Căi de uşor pare, în cuvintele SS Continuare în pag. 5-a ■ D D. C. Antonín Anei Nichols- Vom juca într’o piesă a lui Arghezi, „Siringa”, în care repet actualmente, la Tea- I trul Naţional. E un rol mic, ce-i drept, dar când e vorba de Argihezi... — Il apreciaţi mult, d-le Antoniu ? -- Foarte mult. Suntem prie- tenii vechi. Dealtfel, dânsul a ţivraut neapărat să fiu şi eu printre t1 interpreţii piesei, ai primei piese , de Tudor Arghezi. Joc pe un alt nume doctor Drâmgă. Nu e rol mare, dar îmi place“. Incarnarea personagiului, rătăcind cu privarea împre jur, zărim pe o mesuţă de lângă pat, caetul de repetiţie, cu textul „Sângei“... Convorbirea lunecă spre personalitatea artistului, cum concepe un rol, cum îl lucrează, cum îl redă publicului. — Aveţi, desigur, o metodă oarecare în studiul unui personagiu, o metodăproprie, deosebită... Nenea Costache mă întrerupe: — Să nu-ţi închipui că e vorba de cine ştie ce complicaţii. Polul creşte în mine, trăeşte un timp împreună cu mine. vânăiunc m una. Pe scenă îl trăesc deasemenea. ' t * * r Amintiri. Cum lucrează. Cum trăeşte. Teatrul de eri şi de azi. ^ —Dacă se încăpăţânează să stea până la sfârşit pierdem tramvaiul TAXA POSTALA pMtHK Ui aiuner»r, Apare în fiecare Sâmbătă ££ob#rl °,r-*"• *• T- T” Duminică 2 Marti« 1947 » ■ e&w/fm Un păcat modern dramatizările de TUDOR ŞOI MARUI Dacă păcatele capitale au fost din toate timpurile şapte la număr, atunci de bună seamă epoca noastră trebue să le mai adauge unul: dramatizările, împotriva lor glasurile uscate, ale profeţilor au şi început să arunce blestemul, dar până una alta cuprinşi de beţia dulce a desfătării nepermise, autorii şi diletanţii se înghesue să consume fructul oprit, cu lăcomie egală, de zarafi şi de sibariţi. E un spectacol amuzant, înduioşător şi ridicol. Dar cu atât mai grav cu cât cei care s] practică au pretenţia că îl pun sub zodia renaşterii teatrale, pe care puţin lipseşte să o confunde cu acea Renaştere în care arta înflorea şi se îmbujora din sânge, voluptate şi cinism. In marea dispută care se întrezăreşte, am auzit până acum doar puţine glasuri competente. Printre acestea şi pe acela al d-nei Lucia Sturza-Bulandra care, în nestrămutatul său respect pentru libertate, pledează cu fervoare și cu argumente în favoarea „dramatizărilor“, după romane sau nuvele. De ce am refuza oare teatrului __ scrie d-na Lucia Sturza-Bulandra într'un recent articol din „Rampa” — un drept pe care îl acordăm din plin cinematografului, care transpune pe ecran romane, legende, evenimente istorice etc...‘‘ Punând astfel problema, adică pe echitate, desigur că distinsa noastră artistă are perfectă dreptate. Dar cred că aici ceia ce interesează nu este de a ști întrucât se vatârnă interesele teatrului prin îngrădiri impuse în raport cu arta cinematografică, ci de a stabili întrucât procedeul dramatizării poate opera întru înflorirea şi bunul renume al mişcării teatrale româneşti. Cum numai din poziţii adverse se stabilesc adevărurile, imi îngădui să nu fiu de părerea d-nei Lucia Sturza-Butandra că dramatizările tretuuerc încurajate: B Continuare in pag. 6-a ■ s ă mă ierte cititorul, dar trebue să încep cu o confesiune de ordin intim: am un destin blestemat. Pare-se că un demon răuvoitor mă împinge să mă ameseec în certuile oamenilor, şi nu totdeanuna ca să-l împac. Adică intenţia mea e... bine intenţionată, numai că efectul intervenţiei mele e mai întotdeauna pe dos de cum l-am dorit. Iată, şi de data aceasta demonul nu-mi dă pace, dându-mi în schimb măncărime la condei- Carevasăzică, ziarul ,,Fapta’' a aruncat o piatră în lac, cică e criză în teatru■ Şi s'au pronunţat critici teatrali, directori de scenă şi directori de teatru. Ultimu la rând au fost d-nii Ion Sahighian şi, Sică Alexandrescu. Aţi priceput.. Doi se ceartă. Deci, trebue să fiu şi eu prezent. Nu pentru ca să fiu al treilea care cârtiaă, ci ca să mai încurc nişte iţe. Să vedem ★ In interviewul pe care a binevoit să-l acorde, d. Ion Sahighian se arată tare supărat pe toată lumea, şi pe conducătorii (de teatru) improvizaţi”. Şi pe „directorii de scenă avortonaţi (sic) din alte domenii” şi pe ,,o critică dramatică năpădită de oameni ce, desigur, ştiu să ţină condeiul în mână, dar nu au habar de problemele tea- t trului...”. Şi ritos decretează: „Teatrele particulare trebue să treacă sub tutela Statului’’. Lascar Sebastian De Şahighian ştie ce spune, întrucît d-sa este un om cu veche experienţă, d-sa are — vorba unui coleg de-al d-sale — peste 15 ani de teatru la spate. Fără îndoială că atunci când vorbeşte despre ,,conducătorii improvizaţi”, d. Şahighian se referă tocmai la aceia cu care a avut personal a face. N'o fi, de-un par examplu, însuţi d. mg. Liviu Ciulley? Cînd se referă la criticii dramatici care habar n'au de teatru, desigur că d-sa vizează pe acei critici care au refuzat să aibă habar de teatrul pe care l fac® d-sa. Apoi, dacă s-a supărat pe regisorii — pardon! — avortonaţi din alte Domenii, e fiindcă a voit să ne sustragă atenţia dela activitatea unor regisori de 15 ani, neavortonaţi, fireşte, dar care mai strica să schimbe... de domeniu Când, în sfârşit, teere „tutela Statului", d. Ion Şahighian nu face altceva decît să dovedească gingaşa candoare a unor visuri trandafirii nemărturisite direct, cum că Statul o să se apuce să desfiinţeze tot şi o să-l tuteleze (citeşte, protejeze) numai pe directorul de scenă cu 15 ani. E păcat că d. Ion Şahighian, în acelaşi interview, ne vorbeşte despre un „desmăţ’’ un teatru pe care ,,Statul nu, trebue să-l mai tole- * reze”,e păcat că o face acum, atît de tîrziu, după ce d-sa însuşi, cu autoritatea de care se bucură, n'a făcut nimic ca să stăvilească prin Continuare In pag. 2-a ■ DISCUŢII INTRE ZGARDA si DESMĂŢ Pe marginea unor interviewuri cu subiectul: „Criza Teatrului Românesc“ In pagina 3-a, ancheta. ..Ce rol aţi vrea să jucaţi ?“ D-na MARIA VOLUNTARU răspunde la anchetă____ K. H.ZAMBACCIANI A DONAT STATULUI COLECŢIA SA DE ARTĂ Publicăm în pagin Bogdan, a muzeului tor la îmbogăţit patria la o prezentare, de Gtv cu care generosul donamentul artistic al ţării. Pe doamna Maria Filotti n’o cunosc de ieri de-alaltăeri. O elementară curtoazie mă împiedică să precizez numărul anilor cari ne despart de zilele fastuoase ale adollescenţii. Dealtfel ar fi şi de prisos. Arta n‘are vârstă. D-na Filotti arăta pe atunci mai —- mai ca şi astăzi. Minus înfăţişarea: aceiaşi vioiciune, acelaş neastâmpăr, aceiaşi sete nepotolită de viaţă, de activitate, de creare, de mişcare Parc’ o văd. Naltă, sveltă, ca de N. D. COCEA păr sălbatec fluturându-i mereu în jurul capului rǎzvratit, cu ochi negri şi umezi efb smoala topită, cu buze mari şi pârguite, modelate nadins pentru toatele pasiunei şi pentru luptăţile. Fără să fie să, aşa cum canoanele concep frumuseţea, tânăra «elevă a conservatorului din Bucureşti, putea să Inspire tncăî e pe atunci, alături de încre-terea în viitorul ei artistic şi altfel de sentimente, mai piofane sau mai, omenești. De ce? Foarte simplu. Voltaire spunea cândva că „trebuei să avem pe dracu'a noi dacă vrem să realizăm ceva pe tărâmul oricăreia dintre arte". 1 D-na Filotti n’avea un singur drac întrînsa. Avea o mie de draci. Pe scenă sau în saloane, în eroinele lui Caragiale sau în viaţa de toate zilele, cucerea publicul, cum îl cucereşte şi astăzi, cu darul acesta, aşa de rar, al unei vitalităţi excepţionale, inepuizabile, care e echivalentul ştiinţific al „dracului din noi“ de care vorbea Voltaire. In cea mai anostă dintre drame sau comedii, Bl Continuare în pag. 6-a ■ , ddi MAftlA FILOTTI