Rampa, mai 1947 (Anul 36, nr. 78-81)

1947-05-04 / nr. 78

MUl XXXVI (Seria IV) Ho. 78 Redacţia şi Administraţia Bucureşti, Str. Sărindar 6 Tel 6.34.78 SPAWM 10.000 Lei REPERTORIUL « In primăvara asta se va închide o stagiune care a numărat foarte multe căderi. Căderi au fost totdeauna, dintr’o pricină sau alta, dar proporţia lor n’a fost nicicând atât de mare. Şi poate mai mult ca altă dată s’a văzut un lucru care nu io parea evident concludent, oamenilor de teatru, directorilor și negustorilor de spectacole, au căzut, In mare majoritate, piesele proaste, spectacolele slabe. Lumea n’a venit să vadă Colțul Francezului, Fedora, multe din piesele de la Odeon, cele de la Teatrul Atilineului, Femeea in Alb, mizerabilii, Leita Sălbatica, etc. N’a venit să le vadă pentrucă nici piesete, nici ceea ce sa realizat cu ele nu merita banul greu muncit al omului care de LUCIA adlVIETRIUS caută o bucurie sufletească şi o relaxare in teatru, nici două ore pierdute din timpul cu care se poate face ceva mai bun, nici ciasul de tristeţe pe care li ai după ce ai plecat de la teatru după o piesă proastă. Pentrucă omul, ori care ar fi el, ori cât de des s’ar duce la teatru, chiar dacă e de meserie , actor sau cronicar dramatic, sau director de scenă, tot se duce cu un suflet de sărbătoare la un spectacol şi tot pleacă de acolo măcar cu un gram de fericire, dacă i-a plăcut. Dacă un cronicar sau un actor se duce la un spectacol numai ca să aibă o opinie, să vadă şi să critice limpede, şi in starea lui de suflet nu intră nici o fărâmă de emoţie, de dorinţă adevărată să culeagă de acolo o mulţumire, înseamnă că i Si-a greşit meseria, că joacă şi scrie tară dragoste, şi că ar putea sau ar fi ■bine să facă altceva. Publicul obişnuit, cel care cere teatrului să-i fie un revelator de esenţe, un îndrumător şi o fereastră deschisă spre frumos şi adevăr, se cuvine şi mai puţin să fie decepţionat în aşteptările,in dorinţele lui. A domnit multă vreme părerea că publicului poate să-i placă ceva care nu-i place de pildă presei, şi părerea asta, fie că directorii de teatre o aveau sau nu în cugetul lor, o afişau şi o trâmbiţau ca pe o scuză şi ca pe o explicaţie pentru repertoriile lor. O aveau ca să joace dramatizări mai mult neplătite decât plătite, prelucrări pe care un autor român îşi punea numele şi un text două trei spirite de bâlci şi la care teatrul nu plătea drepturi de autor şi numai o sumă oarecare dramatizatorului, piese intrate în patrimoniul public. Piesele astea, la care lumea venea totuși, nu erau piese pentru popor, spectacole pentru massă, erau potrivite unui public numeros, e drept, dar care nu reprezenta nici lumea muncitoare, nici intelectualitatea, ci o pătură neorientată in nici un chip, căreia nu i se spunea nimic substancaruia nu i se spunea nimic substanţial, nimic frumos, nimic vrednic de a fi auzit, de pe scenă. Se întâmplă câteodată ca o piesă bună să cadă şi o piesă proastă să prindă. Dar se întâmplă mult mai des ca o piesă bună să aibă succes şi ca piesele proaste să părăsească mai repede afişul. Faptul acesta e nesfârşit mai frecvent şi ar trebui să dea de gândit directorilor de teatre, dacă socotelile lor n’ar îi schimbate de gândul altor economii pomenite mai sus. Anul acesta cel puţin publicul şi presa s’au întâlnit de foarte multe ori in promovarea unui succes şi răsturnarea unei false reclame. Teatrul Comedia, care a jucat trei piese bune pe rând, „Iracliela spre luna ", „Maşina de scris" şi „Lângă Draga Meaia la care s au făcut foarte reticenţe, dar care au avut, incontestabil calităţi mari a avut săli pline. Teatru Nostru, care ne deprinsese un trecut cu un repertoriu ales, a jucat anul ăsta câteva dramatizări şubrede, după romane slabe, şi a cunoscut o stagiune palidă, cu pierderi. Teatrul Odeon,care a izbutit să aibă o cădere şi cu Shakespeare şi nu din pricina lui Shakespeare, nu a putut face nimic nici cu Anna Karenina, din pricina calităţii dramatizării. Teatrul Mic a mers din greşeală în greşală. De data asta parcă e evident. „Ultima Oră’' a lui Mihail Sebastian s’a jucat două stagiuni, „Nunta din Perugie" se joacă cu săli pline. Va să zică se poate şi aşa, nu e nevoe să se alerge la un repertoriu vulgar, obscen, imoral sau pur şi simplu futil, cu scuza „odihnitor" ca să se aducă public la teatru. Omul care face teatru ca actor, director de scenă, decorator, director de echipă, se cuvine să ştie, dacă nu ştie până acum, că meseria lui nu e făcută numai ca să-l hrănească pe el şi familia lui, să-l pună în evidenţă ntre reflectoare şi în ziare, ca să-i croiască un drum mai limpede în societate, ci e o misiune în care trebue să se cheltuiască fără să aştepte răsplată, în care să dea, nu să primească. In care să caute totdeauna mai binele pentru alţii, nu pentru el. Dacă directorul de teatru poate câştiga bine cu o piesă cu care va corupe gustul public, va orienta strâmb morala, le va spune oamenilor neadevăruri sau nu le va spune nimic, să n’o joace. Şi dacă se încăpăţânează, să fie silit să n’o facă, şi dacă vrea neapărat să facă avere, să se apuce de altă negustorie. E o admirabilă idee aceea ca In legea teatrelor să se cuprindă obligativitatea pentru orice teatru de a prezenta un repertoriu la începutil anului. Atunci nu vom mai vedea două „Nana“ şi dacă vom vedea doi „Hamlet“, poate că vom fi fericiţi Şi în repertoriul general al tuturor teatrelor va intra o ordine, o unitate, un acord necesar. Poate că toate lucrurile astea sunt simplu Şi ştiute, (deşi se trece zilnic peste ele), dar nu e rău să repeţi lucrurile simple, ca să devină Şi ascultate, nu numai ştiute. Sunt abecedare care trebuesc recitite. _ Domnule director, găsesc -an piesa asta eroinele aur cehii prea lungit __ Bi dreptate. Voiu dispune modificarea. Ce rol ai matale? ___ — Suficul.„ M a 11 no vei Şi laabsorila Teatrului Naţional din Capitala — cu om profi t rop a y aşul primăverii lui 1947 mai jj arată încă destul de rău. Se ■* reclădeşte puţin, necazurile, de tot felul lovesc la tot pasul pe cetăţeni şi seceta anului trecut îşi face resimţite efectele dureroase. In această atmosferă mişcarea spirituală nu găseşte un teren propriu de manifestare şi se reduce ca atare la două instituţii pe care localnicii le sprijină cu multă dragoste: Filarnonica şi Teatrul Naţional, două motive uneori, pentru o nuanţă de optimism şi îndemn la muncă. In cele câteva zile pe care leam petrecut la Iaşi în vacanţa Paştelui, n’am putut asista la vreun concert pentru că, Filarmonica era în concediu, dar am luat parte la câteva reprezentaţii teatrale, de natură a suscita interesul amatorului de teatru. ei© VALENTIN SILVESTRU Profolosia repertorului Dl. profesor universitar Nicolae I. Popa, directorul Teatrului Naţional din Iaşi ne-a primit cu o deosebită amabilitate; în genere suntem rezervaţi faţă de amabilităţile născute spontan în momentul când ne declinăm calitatea, dar d. prof. Popa e amabil şi plin de solicitudine şi cu muncitorii din teatru şi cu personalul artistic şi f Activitate fara traficshite CE SE ÎNTÂMPLA LA IAŞI De aceia am socotit că o vizită cu particularii care îl vizitează la Teatrul Naţional ar fi destul şi în genere cu toată lumea, de indicată, pentru a informa şi " In biroul sobru şi solemn al pe cititorii noştri din alte oraşe despre activitatea artistică din inima Moldovei. direcţiei, discuţia se încheagă repede fără prea mult protocol. La întrebarea mea despre repertoriu, d. director îmi furnizează date ample, însoţindu-le de comentarii. — Datorită împrejurărilor grele din oraşul nostru în special, nu am putut alcătui un repertoriu de mare ţinută. Am căutat totuşi să facem astfel ca să nu ne îndepărtăm de la o anumită tradiţie a Teatrului nostru, câştigând în acelaş timp şi adeziunea marelui public. — E adevărat că aţi reluat câteva succese din Bucureşti? — Da, dar nu datorită faptului în sine, ci pentru necesităţile noastre; am deschis stagiunea cu 9 Continuare în pag. 2-a . Desigur, consultaţiile specialiştilor— între elementele care contribuie la crearea spectacolului — sunt foarte indicate, dar deseori sunt limitate la principii şi spectatorul n’a fost consultat decât asupra unor preferinţe strict subiective, nesemnificative şi facile, care e cel mai frumos actor, cea mai bună piesă. , Pentru a stabili deci dacă spectatorul e Marele inamic sau Micul Inocent, dacă directorii de teatre nu fac decât să urmeze cu teamă capricii tiranice sau sunt abili falsificatori ai realităţii bazaţi pe certitudinea stomacului de struţ ai publicului, am hotărât să ne adresăm direct. Abordat brusc cu întrebarea „Ce cere publicul de la un spectacol!“ aproape toţi spectatorii ,unii chiar potenţiali sau „in spe“, din cauza discrepanţei între venituri şi preţurile teatrelor) au reacţionat cu o surprindere de altfel justificată. E vorba de o întrebare care comportă autocritică,o privire de ansamblu, orizont — lucruri care, din păcate, deseori lipsesc chiar celor obligaţi să le aibe —, totuşi interesul manifestat după prima clipă de suportare a şocului a întărit în mod fericit ipoteza noastră că publicul are doleanţe ce urmează a fi tocmai precizate şi degajate de anchetă pe care ar vrea să le exprime sus şi tare. Am avut de învins şi rezistenţa celor care nu vor să aibe răspunderi nici măcar anonime sau pentru care întrebarea a fulgerat în beznă totală. Dar curiozitatea şi veleitatea de a îi critic există şi se cere doar trezită. Calificarea imnă da către public este subiectivă Prima „victimă“ a fost un amabil avocat, care s-a declarat dispus să contribue , fără, mult optimism, la luminarea problemei, acordând chiar câteva clipe de meditaţie, pentru a nu batjocori seriozitatea anchetei. D-sit e de părere că o calificare a teatrului de către public drept divertisment sau necesitate spirituală e la funcţie, mai ales, de dispoziţie — deci strict subiectiv. — Desigur că aci intervine şi condiţionează şi cultura, pentrucel care asimilează nu poate avea preţ adevărat decât spectacolul din care are Şi ceva de învăţat, in care nu găseşte doar oglindirea sa sau închipuirea prea liberă. . .V, V-,„ţa ---------------- de ———— EUGEN B. MARIAN utilă atunci când intervine in chip Cât priveşte noutatea, mi se pare firesc, îmi dau seama că spun lucruri Vagi, dar cal puţin sunt sincere. Mumarul mare ne Me laramiifeaza eforturile arastice După acest succes, am solicitat pe alt necunoscut, întâmplător magistrat. , Surprinderea a fost de data asta mai curând plăcută. Problema spectacolului necesită, după interlocutorul nostru anonim, o sezizare şi o solidarizare a consumatorului său. — Cultura personală e menită să intervină in maremăsură, există insă un minim de gust şi de cerinţe pe care cred că le are orice spectator. N’aş putea să precizez ce are preponderenţă: teatrul evadare, cum spun „specialişti“ sau cel de Îmbogăţire avieţii personale. Cât priveşte „noutatea**, o aştept cu o curiozitate pe care mă flatez s’o socotescnemărginită la superficial; n’o doresc cum doreşte un copil însă o jucărie necunoscută. Planiada de „noutăţi“ actuale mărturisesc că nu mă entuziasmează deloc. Nu cred insă că e de y£nă publicul. El e încă în formaţie şi n'are rost să-i facem injecţii tonice care să-i grăbească creşterea şi să-i producă crize ciudate. '‘lini închipui că în mare măsură cauza e numărul mare de teatre, care dă iluzia unei vieţi artistice foarte vii, dar în realitate tradează vanităţi, mamii directoriale şi fărâmiţează eforturile. Nu ştiu dacă veţi degaja mare lucru din tot ce spun, fiindcă am in-. şirat multe lucruri, dar un chestionar făcut pe scară largă nu poate decât servi tuturora, R. A. F, funcţionar medical, începem prin a deplânge condiţiiie tehnice in care se asistă azi la un spectacol şi care amestecă numeroase impurităţi in emoţia artistică. — Aci ar intra şi consideraţii asupra bunelor maniere ale publicului, dar cred că nu ■sunt eu cel mai îndreptăţit şi nu e prea util să le fac. Cât priveşte doleanţele, pe care le-ar avea, trebue să fiu atent ca să nu mă mint pe mine însumi. Ezit mai ales fiindcă am fost silit să văd prea puţine spectacole in ultima vreme şi aş fi îndemnat să judec inflenţat doar de ele. Cred însă că ar trebui să se organizeze în aşa fel spectacolele, încât să permită participarea unui public cât mai larg. Teatrul CFR,Teatrul Armatei, pe lângă Muncitoresc, îmi dau speranţe în această pri vinţă. ,, Şi se promoveze talente tinere D-na E. M. soţia unui mic comerciant, priveşte cu multă scrupulozitate chestiunea. A convocat un adevărat plen familial şi „deciziile“ sunt următoarele: — Publicul vrea mai mult comedie 9 Continuare în pag. II-a Anchetele noastre CE CERE PUBLICUL DE LA UN SPECTACOL A A utobuzul opri în faţa unei clădiri impozante, pe unul din marile bulevarde. Pe edificiu era scris: „Şcoala de înalte studii muzicale”. Deşi intrasem în parcul din faţa sa — unde elevii făceau exerciţii gimnastice, — nu se auzea n, am aflat că sălile de curs sunt atât de bine izolate, încât niciun sgomot sau sunet nu pătrunde dinafară înăuntru sau invers. După câteva minute, apăru directorul care binevoi să ne dea toate explicaţiile pe care le-am cerut în legătură cu mersul instituţiei. Înprimul rând ni se atrase atenţia că şcoala în care ne aflam, aşa cum o arată şi titlul, este instituţia cea mai de seamă, locul central de care sunt legate o sumă de şcoli medii şi primare, răspândite în toate oraşele ţării, ba unele având ramificaţii până şi la sate. Elevii şcolii de înalte studii sunt AVA Reportaj muzical selectaţi, după o serie de examene, din şcolile medii, învăţământul nu numai că este complectamente gratuit, dar elevii din sunet muzical. Pe urmă săi, consideraţi cei mai dotaţi, sunt bursieri întreţinuţi pe tot timpul studiului de către şcoală. La mirarea care ne-a cuprins, aflând de existenţa unor şcoli medii sau primare de muzică, directorul ne-a explicat că ele formează grade ale învăţămăntului muzical, şi aşa cum este normal, ca celălalt învăţământ de C. BUGEANU să aibă mai multe trepte, tot aşa s’a socotit necesară creearea unor astfel de grade. Ele colaborează activ cu şcolile pri , mare, licee gimnazii din progherea atentă a profesorului, aceştia fac o practică de ani de zile, cu orchestra şcolii”. Ni s’a spus cu regret că nu putem auzi această orchestră, deoarece ea se întruneşte la orele când nuîncetează toate celelalte cursuri, pentru că să fie prezenţi toţi evinde, de unde-şi recrutează elementele, mai ales fiii de ţărani şi muncitori. După o statistică, aceştia au dat procentul cel mai mare de talente. Directorul ne-a invitat să facem o scurtă vizită prin clasele de învăţământ. Era tocmai ora 11 dim., ora celei mai intense activităţi. Prima clasă se întâmplă să fie una din numeroasele clase de vioară. Pe uşe era scris, pe o tăbliţă, numele profesorului. Aceasta deoarece — ni s’a explicat — clasa rămâne mereu la dispoziţia aceluiaş profesor, el putând să cheme la orice oră, oricând crede de cuviinţă, pe elevii săi. Ne-a surprins, intrând în clasă, atitudinea prietenească, aproape părintească, cu care profesorul îşi făcea ora. Profesor şi elev aveau fiecare câte o vioară, şi se întreceau parcă în C Continuare în pag. 6 a Q F . Duminică 4 Mai 1947 Revistă de teatru, muzică, plastică și cinema Se pare că reforma mult discutată a învăţămănului artistic, preocupă în sfârşit Ministerul Artelor, care a numit o comisie specială pentru desăvârşirea ei. Din nefericire, comisia, căreia o facem credit în ceea ce priveşte entuziasmul şi bunele intenţii, nu cuprinde însă in direcţia ariei dramatice, nici un profesor actualmente în funcţiune la Conservator şi, ceva mai grav, nici un reprezentant studenţesc. E de aceea lesne de înţeles, îngri jie MIOARA CREMENE forarea cu care elevii actori privesc spre o reformă, a cărei necesitate se simte acut de multă vreme, dar care riscă să nu cuprindă, cea mai de seamă dorinţă a lor, aceea a despărţirii învăţământului dramatic, de Conservatorul ele Muzică. Nici una din condiţiile unui studiu dramatic ştiinţific, n’ar putea fi realizată fără această primă şi esenţială măsură. Căci lipsurile care se simt actualmente in acest sector de şcoală artistică, nu se datoresc atât nepregătirii profesorilor, cât mai ales situaţiei de inferioritate şi faptului că arta dramatică este literalmente sufocată de învăţământul muzical. Să privim lucrurile melodic. Care sunt condiţiile ideale pentru un bun studiu teatral? Bineînţeles, o Academie spaţioasă, cu săli mari, ca profesori şi lechtneleni numeroşi cari să predea alături de joc, mimică şi dicţiune, atitudine scenică, costume şi machiaj cu secţii speciale pentru regizori, decoratori şi maşinişti, cu un laborator experimental, cu o sală de cultură fizică, cu o scenă instărit, sau cu acces şi o scenă, pe care să se pună în practică cele învăţate. ...Acestea sub raport pur technic şi lăsând la o parte, grija pentru posibilităţile materiale ale studenţilor.... Care este insă realitatea? Pe vremuri in doua odăi, astăzi numai într’una, un singur profesor este însărcinat să predea toate ramurile enumerate mai sus, unui grup .■ Continuare in pag. 2-a DISCUŢII Academie Elevii actori cer o de Arta Dramatica «Vinovaţii fără vină» M Mi raj.IMACHE, CIPRIAN, ROVINTESCU, FINŢI O PICASSO 5 „FERILE IN CAMASA** fi SINGUR EXEMPLU*... Iată ce se întâmplă: . . . Acum câteva luni da zile, a plecat un prieten în străinătate, atașat cultul al latr’o mare capitală din Apus. Mi-a cerut să adun lulucrări românești, reprezentative pentru muzica zilelor noastre, făcută da oamenii ce trăiesc aci împreună cu noi, realităţile româneşti. Am fost la maestrul Andncu, amvorbit cu Hilda Jerea, cu Dinu C .Bugeanu, cu maestrul Jora şi cu alţii. Răspunsul invariabil: „foarte frumos, dar nu avem decât un singur exemplar, MANUSCRISUl. " Copiatul este prea scump, iar ca pe AL. MANOLE să extragem stime după partituide de orchestră, ar trebui sau să pierdem luni de zile cu o muncăabrutizantă, sau să dăm copistului mai mult decât agonisim pentru viaţă. Şi abia nu am rămâne decât cu cheltuiala...” ‘ -'! Atunci? . . - Am fost nevoit să-i ns pe prietenul meu să plece fără material, respectiv cu ,ce s’a găsit pe ici, pe colo, din tipărituri mai vechi, lucrări editate cu parcimonie de Societatea Compozitorilor sau pe cont propriu. ţ^Sunt şi compozitori înstăriţi, dar nu din compoziţie). Şi aşa s’a întâmplat şi cu alţi oaspeţi străini, cari ne criteau muzică românească, Tony Aubin, Somogyi, Saşaropov, Naidanov, Spinalsky. Nu te putem da, pentru că nu avem decât manusrise. Ce înseamnă un manuscris, stime, reducţiuni, part,turi? Când un poet scrie o poezie, el aşterne pe hârtie cuvintele, sau le bate la maşină în mai multe exemplare. Dacă e bună, poezia este tipărită într’o revistă literară, sau un volum şi devine publică. Cetăţeanul îşi cumpără revista sau cartea şi o citeşte Lnişlit acasă, o comentează cu prietenii, o împrumută mai departe, etc. . . Când un autor dramatic scrie o piesă, şi ea e primită la un teatru, se scot copii după piesă, se bat la maşină rolurile, apoi se publică in volum, iur antologii, se traduce in limbi străine şi autorul semnează o serie de volume pe hârtie de lux, o parte pentru bibliofili, o parte pentru prieteni, o parte pentru sine. Un pictor, sau un sculptor, face un tablou sau o lucrare plastică. A făcut-o, gata. Oamenii privesc, o comentează, o cumpără, sau o admiră de la distanţă, ca un bun cognin tuturor. Procesul de contemplaţie este direct, fără intermediar, aportul artistului este total şi unic, iar derajarea de opera de artă se produce î n momentul când i-a imprimat ultima trăsătură. „ i , u»i V Cum, e cu compozitorul ? Să luăm un caz. j w») .. Un compozitor scrie o simfonie. Nu mai vorbim de efortul cantitativ al acestei întreprinderi. Calitativ se presupune că a ajuns să stăpânească tehnica extren de complexă a aparatului orchestral cu toate particularităţile sale de amănunt şi de ansamblu. Dar să zicem că aceasta este însăşi picmza specialităţii sale în artă. Marele compozitor austriac Anton Bruckner, scria în josul ultimei note a unei partituri voluminoase, Ende der Freuden, Anfang der Leiden! (Sfârşitul bucuriilor, începutul suferinţelor.) Aşa-i! După ce a terminat partitura, care este un plan general un fel de dispozitiv sinoptic al tuturor instrumentelor, destinat dirijorului, cu privire de ansamblu, compozitorul trebue să extragă stimele; acestea sunt ca rolurile dintr’o piesă fie teatru. Fiecare instrumentist are nota lui în față, adică ceea ce cântă el Dirijorul coordonează apoi toate acele părți, rău-Continuare în pag. 2-a . In pag. S a: Nu o «teatanie» ci un f.apecare scandal. tile George Uorîa l-i pag. Sa: — Un sccsrcdlar trabuc să încetase. — Miliarde încasate dein teatre, fără t§r©pt. — Reprobabila atstuîfiane a direcţiunii teatrului E^sdern, faţă de un redr.citor al gazetei noastre.