Rampa, iulie 1947 (Anul 36, nr. 87-90)

1947-07-06 / nr. 87

Spectatorii... L­ a urma urmelor, scandalul nu-i chiar al zilei. E destul de ve­chi. Dar chiar, aşa, intrat in banal, el nu încetează să fie scan­dal. Nu punem prea mult preţ pe spec­tacolele de vară. Aşa cum sunt cele de azi. Punem preţul pe care-l meri­tă. Aceasta este însă o chestiune care nu interesează „Scandalul“. Din clipa în care accept — cum îl accept — spectacolul de la grădină — şi mă duc să-l văd... mă duc să-l văd. Spectacolele se anunţă, de obicei la o anumită oră. Să spunem ora 8. An­­samblul teatral — de la direcţie la sufleur şi toboşar — are bunul simţ să ţină cont de lenevia, capriciile..., academice ale tărzielnicilor. Şi încep, de fapt spectacolele cu... o jumătate de oră, mai târziu decât ora anun­ţată. Frumos, elegant, cum scrie la „bunele maniere". Şi totuşi, spectatorii vin forfota, pâlftiui, pretenţioşi, cheflii sau mo­­rocănoşi, slabi şi mai ales graşi să-şi ocupe locurile după începerea spec­tacolului. Unul te ridică după scaun, să-şi controleze locul său, celălalt se apleacă peste umărul tău să-i spună ceva nevestii care şi-a ocupat locul cu trei rânduri mai în faţă, altul a­­postrofează peste capul meu, pe un vecin de scaun ce-l ocupă pe nedrept locul. Se iscă ceartă, buscu­ladă. Intervine plasatorul care nu ştie cum să facă pace. Până ce să se facă linişte, să pot auzi şi vedea ce s’a petrecut pe sce­nă, a trecut un act. La actul doi — din fericire nu sunt trei acte —lu­crurile se întâmplă asemănător, spec­tatorii își schimbă locurile, te calcă pe bătături, te busculează (fără sau cu „pardon“ — dar tot aia e).... .. Mai multă disciplină pentru spec­tatori nu pot cere. E o chestie de Șapte ani de-acasă. Fio Ce­z.Se­ful Gică dădea tocmai să intre la „Zissu“. Un cerşetor i se adresă: ■— Conaşule, dă şi mie... Gică se întoarse, indignat, spre Golea cu care era şi-i spune: — Ciudaţi îs ăştia, domnule. Pot să nu le dai nimic şi ei tot iţi cer... T GEORGE NICULESCU BASU­ oată lumea cântă. Cântă mama să-şi adoarmă copi­lul în leagăn; Băeţi şi fete prin şcoli; soldaţii pe drum şi în ca­zărmii; preoţii când îşi fac slujba; lu­crătorul când îşi frământă lemnul, pia­tra sau pământul; olteanul când îşi vinde marfa etc. etc. Se cântă de dor, de veselie, de jale şi amărăciune, de toate felurile şi în toate chipurile. Unii cântă cum dă Dumnezeu! Despre aceştia italianul spune: (refe­rindu-se bineînţeles la voce) Se la cava da dove­dito! adică pe româneşte: o scoate de unde poate. Şi se mai spune despre ei că: au „talent natural“ sau cântă frumos de la na­tură..., dar păcat că n’au şcoală Ceilalţi cântă cu şcoală. Depinde insă, ce cântă şi cum cântă fiecare. Ce cântă ? Ei da, ce cântă, fiindcă vin cântăreţ cu posibilităţi vocale re­duse, şi fără ştiinţa adequată, dacă s’o apuca să execute o pagină muzicală mai grea, mai dificilă din punctul da vedere al emisiunei vocale, evident că, nu va şti s’o scoată la capăt şi fatal o va miorlăi, torturându-şi auditorii. Exemple de cari ne izbim la tot pasul, cred că avem destule. Cum cântă ? Iată o întrebare ce se pretează la multe discuţiuni. Iată mis­terul ce face din mulţi cântăreţi cu mijloace reduse, artişti de valoare ai cântului şi mai ales ai interpretării, iar din alţii cu mari resurse vocale..., mediocrităţi patente. „N’are cine ştie ce voce, dar cântă frumos,... zice bine!...“ , sau : „păcat că are voce, dar nu ştie să cânte!...“ Cine n’a auzit aceste fraze, cari vin perfect în avantajul celor ce voesc să spun. Aţi observat că, de cele mai multe ori vă place cum cântă unul fără nici o şcoală, de cât cel cu şcoala'ntreagâ? Explicaţia ar fi că, pe când cel din­tâi se serveşte în cântecul lui, nu­mai de bunul său gust—simţ înăscut— celalt se căzneşte să emită sunetele după anumite norme învăţate, uitââad că, farmecul unui cântec îl mai face şi altceva, de­cât rigiditatea unui su­net, fie el închegat in cea mai per­­(Continuare în pag. Il-a) — Am un rol la toamnă, să-l mănânci nu altceva...­­— Bine, dar între timp ce mănânci ? 6 PAGINI ILUSTRATE - 10.000 LEI Duminică 6 Iulie 1947 im rai­­Seria IV Nr. 87 Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică şi cinema 187.7.,* Acum şaptezeci de ani, în vară, Capitala ţării bănuia că nu poate să se sustragă unei obligaţii patriotice. O sângeroasă luptă pentru libertate, pentru înfrângerea asupririlor cutre­mura întreaga Peninsulă Balcanică iar idee­a de câştigare a independen­ţei proclamată şi agitată de bărbaţii lucizi şi-au găsit loc în toate inimile, adunând adeziuni mai mult sau mai puţin mărturisite la un pas hotărâ­tor în istoria României moderne. Ocupaţia şi persecuţiile otomane,­­ nu mai întâlneau in faţă doar câ­teva chipuri de ceară ploconite, ale descendenţilor din privilegiaţii poli ■ fii. Poporul avea tribunii săi nota­răţi şi in faţa cuvântului răspicat al acestora ezitările n’au mai putut fi recomandate. Bucureştii, oraş cu grădini vasta şi cu case mici, trăia emoţiile unui conflict armat tot atât de inevitabil pe cât de necesar. Armatele ruseşti treceau Dunărea şi se aruncau în vârtejul bătăliilor cu un curaj care făcea să uimească pe întâmplătorii martori. O manevră de cazaci uluise pe vechii soldaţi din toată Europa­­, ofiţer român aflat pe atunci în Ol­tenia scria că i-ar trebui mai mult timp să rezume pe hârtie un atac al cavaleriei Ţarului, decât să asis­t la o mişcare de front pe câţiva kilo­metri. .. ARTIŞTII NOŞTRI IN INTIMITATE TAXA POŞTA­LĂ plătită in nu­merar în conform aprobării Dir. Gen. P­ T. T. Nr. 221.61E din 946. Birourile: BUCUREŞTI Str. Sărindar 0 Etaj n Tel. 6.34.78 b Ţara Românească, născută din uni­rea principatelor, îşi dorea traiul ei liber. Aşa că pesimiştii cu motive au fost lăsaţi să-şi urzească neconvin­gătoarele lor obiecţii. Poporul întreg Şi-a asvărlit năzu­inţele sale de dreptate peste apele cuminţi şi voinice ale Dunării.,, S£i*manele muze­­tiu v©r să facă I­ntre timp parlamentul românesc discuta legea pentru adminis­trarea teatrelor care avea ca scop „reaflarea literaturii şi artei dramatice a teatrului Naţional“ no- Acum 70 de ani codea.., Paevno şi... wBmuMkfă aAa CtCt JJUjIA găsind suficiente hotărîri de curaj pentru a repune cu o clipă mai de­vreme cea mai complexă artă în drepturile unui popor ce-şi intuia re­naşterea. O ©«-©care Ufc ALEXANDRU PANA O trupă italiană, numită „Compa­nia italiană de operetă“ condusă de Franchetti, avea un contract cu gu­vernul român, referitor la închirie­rea Teatrului cel Mare. Cum reve­nirea în patrimoniul­ românesc a Teatrului Naţional de mai târziu, a-Continuare in pag. 2-a ,­ intre aceste ziduri, tirada crpaţie pentru bombele sfărâm libertăţii de gândire a lui Schiller­itoare de amintiri şi de înălţare trufaş şi ignorant, a răsunat ca un reproş cu anti­­su­fleteascâ, ale hitlerismului Citiţi in pag. 6-a Primul film teh­­nicofor românesc a fost terminat­­ zilele trecute Urm­eriti începând cu nu­mirul viitor Rampa în vacanta O serie de reportagii ale trimişilor­­ noştri speciali in locurile de odihna ” ale artiştilor noştri Conform tuturor dispoziţiilor în vigoare toţi actorii, au dreptul la o vacanţă de o lună de zile, pe care o pot petrece cum vor, la munte, sau la mare... Pentru acest an, actorilor teatru­lui „Naţional“ li s-a rezervat acce­sul la Mangalia. Pregătirea, sau mai bine spus, regisarea „stagiunei“ de vacanţă a actorilor teatrului „Naţional“, din vara aceasta, a revenit d-nei Maria Voluntara. Din iniţiativa d-sale, complectată cu ajutorul Comu­­ei locale a Sindicatelor, s-a putut asi­gura actorilor teatrului „Naţional" o vilegiatură­­de o lună de zile, în însorita localitate de pe ţărmul mă­rii Negre. Pregătirii© cane­sc­e­­ntofia marilor primi­­­ere Trebue să menţionăm de la înce­put, că, acast rezultat a fost obţi­nut după foarte delicate... interven­ţii şi multă alergătura. Intr'adevăr, sarcina obţinerii­ ca­merelor cu chirii minimale cât şi acordarea de reduceri, la restau­rante, a revenit O.N.T.-ului. Acea­stă organizaţie are însă obligaţia de a repartiza camere, în toate lo­calităţile balneo-climaterica, tutu­ror actorilor, de la toate teatrele. Reportaj­are C. PANAITESCU Şi cum, cei mai mulţi dintre ac­tori au anumite preferinţe, lesne ne închipuim cât efort a trebuit să se depună, pentru ca să se asigure tipului de actori vilegiaturişti ai teatrului „Naţonal“, posibilitatea teatrului „Naţional“, posibilitatea care dorinţi, în vara anului aces­tuia, şi-au dat, toate, întâlnirea, la mare... Dar, d-na Maria Voluntaru, se­condată de d-na Carmen Tătu, a ştiut să-şi ducă misiunea la bun sfârşit... Continuare în nan. .11-a MARIA VOLUNTARU Str­oe în... pană Rămas in „pană“­ la întretăierea străzilor Sf. Vineri—Călăraşi, ar­tistul N. Stroe, ajutat de câţiva trecători împinge la minusculul sau „Topolino“, încercând zadarnic să-i repue motorul în mişcare. După câteva minute de inutile sforţări, Stroe exclamă dezolat: — Dracu m‘a pus să plec cu auto­­nobilul la teatru? — Mai bine luat „acceleratul 402“, îl­ tachinează o admiratoare, în ha­zul celor de fată, la cari până la ur­mă s‘a asociat înveselit și N. Stroe. Replies» Au stat ei la masă. Au consumat. La plată, Val exclamă: — Cu toate că am mâncat, nu-mi mai este foama. Şi Gică, distrat: — Mă mirai Invită c­e mamă Aurel Maican atrăgea deunăzi a­­tenţia unei cunoscute actriţe şi cân­tăreţe, vestită pentru veşnica ei bu­nă dispoziţie că băieţelul ei are mereu un aer trist şi nenorocit. — Nu ştiu ce să fac — răspunse ea. II bat toată ziua ca să-i fac să nu aibă acest aer și nu parvin. eu, ______ f rra,ă«M m­ulli ASfeSVtlf MUC? ii/ulub rftuva iwmg V­oiu spune de la început că n‘am obişnuinţa interview-urilor cu artiştii dramatici. Ba, mai mult voiu adăuga că sunt mai mult un ce­titor de teatru decât un spectator. Poate că din deprinderea asta ab­surdă de a ceti teatru, exigenţele mele in ceea.ce priveşte interpretarea tind spre un absolut al expresiei. Rare­ori actorul îşi suprapune inter­­pretarea pe imaginea ideală a perso­najului. Gustul meu teatral", nespriji­­ ­n isn­erwiew de V. CRISTIAN nu­ pe cunoaşterea practică a tehnicei şi a realităţilor scenice, în care intră o mare doză de relativism obligato­riu, de concesivitate, pluteşte ca un nor, pe un cer senin şi naiv al idea­lurilor estetice. Mulți consumatori de spectacole, publicul de premieră şi de multe ori cronicarul, ştiu de­sigur multe lu­cruri in plus, când apreciază bine­voitor şi câteodată elogios ceea ce meu necultivat coincide cu senti­­mie. De aceia, oride câte ori gustul meu necultivat coincide cu senti­mentul public şi cu aprecierea mo­tivată a criticului, simt ca un fel de încântare din care îndrăznesc să ex­trag curajul moral de a-mi susţine părerile. In privinţa marei artiste care este d-na Aura Buzescu, nu am intrat ni­ciodată în conflict de opinii nici cu publicul şi nici cu critica de specia­­litate.Da, mi s'a întâmplat chiar să cetesc articole de elogiu pe care le­­aş fi subscris cu o totală adeziune şi să aud critici orale, care nu mai cereau decât o revizuire de formă pentru a-mi apare drept o proecţie exterioară a proprietor mele opinii. N’am cetit niciodată intervievi­­urile în care vedeta e provocată să adopte un machiaj original dintr‘o sumă de capricii mărturisite, de sin­gularităţi domestice, sortite să is­­bească in imaginaţia lectorului ca intr'un gong, care cheamă fantezia oamenilor lipsiţi de fantezie la o pretinsă comuniune cu arta. D-na Aura Buzescu mi-e martoră că n'am întrebat-o daci-i place ma­rea sau copacii şi nici dacă-i place să se plimbe pe ploaie în stil Greta Garbo. Interview-ul acesta s-a menţinut în sfera obiectivă a acelor realităţi lipsite de originalitate, a acelor va­lori comune, care constitue supor­tul adevăraţilor creatori de artă. Mărturisesc că mă interesează mai mult câte ore munceşte un artist decât dacă preferă guma de meste­ Burnt el©wa d-n©ă Lu­cia Síurdss-Bislatnira I n casa din strada Gogu Can­­tacuzino, cu aspect de hotel particular marea artistă nua primit cu o simplitate cuceritoare. In contrast cu energia magistrală care atinge pe scenă nivelul armoniilor pătrunzătoare, stăpâna casei mi s’a relevat sub as­pectul clasic al ma­mei, al soţiei, al gazdei ospitaliere. O atmosferă de oboseală şi calm co­tidian se degaja din atmosferă. Era un ceas de după amiază între ploaie şi caniculă. Era o după a­miază familiară în care am pătruns cu sentimentul unui Intrus. Din­­tr-un colţ al unui birou cu rafturi sever împodobite cu cărţi, aveam perspectiva unui salon cu fotolii co­mode. Un pian cu coadă strălucea ca o focă muiată în apele tăcerii. Tablouri: Pallady, Luchian, Tonit­­za, Andreescu, Grigorescu. Bun gust. Ordine. O disciplină în­ treţinută cu eforturi nemărturisite, dar uşor de bănuit.­­ — Aş putea să vă întreb cine v-a iniţiat în arta scenică? Cărui profe­sor îi datorăm participarea Dvs. la viaţa teatrală din România? Vă pre­vin că nu ştiu nimic şi vina o port numai eu, pentru că nu cetesc in­­terview-urile artiştilor pe care-l preţuesc. Prefer să le iau eu. — Profesoara mea a fost şi rămâ­ne d-na Lucia Sturdza Bulandra. Ara fost eleva ei în Conservator şi pot afirma că de la această mare artistă am învăţat rostul disciplinei, al muncii neîntrerupte şi mai ales de la ea am aflat ce înseamnă conştiinţa artistică. Sunt lucruri mici de o în­semnătate mare care se pot învăţa de la maeştri. D-na Lucia Sturdzi Bulandra venea la Conservator cu­ mult înainte de începerea lecţiei După intrarea ei în clasă, uşa rămâ­­.Urm­are în pag. III-a • Aura Buzescu sustra­să de obiectivul reporte­rului nostru, de la lectura unei piese de teatru. © Marea noastră actriţă atunci când... surâde a­­celuiaş obiectiv !... cat, ţigărilor sau caramelelor. 1 I AUREL ION MAICAN ! REFORME­ nter venit» Statului in treburile teatrali­ceşti ale ţării noastre nu este, după cum ar părea, o inovaţie. Ea s’a manifestat dar numai unilateral şi cu anumite scopuri, mai de mult, şi imi amintesc de a aşa zisa „Lege a teatrelor Naţionale--, care se ocupa superficial numai de cele trei scene de Stat existente pe atunci. Restul teatrului românesc era inexistent in preocupările leguitorilor, sau — mai bine zis — într’o parte a a­­cestor preocupări. Astea pentrucă, deși lăsate în voia soartei, teatrele par­ticulare erau obligate să contribue cu o taxă nxă de froacre bi­et in to­­fosm teatrelor de Stat, taxă care lovea nu atât in întreprinzători cât mai ales in breslaşi. Noua lege a teatrelor, votată recent de întâiul Parlament democrat al Românţei, a rupt tirul tradiţiei, îmbrăţişând larg şi atent în prevederile ei toate formele de manifestare ale teatrului românesc, coordonând şi stimulând iniţiativele, răsplătind eforturile şi creind artiştilor condiţii mai pure de viaţă şi de exercitarea profesiunii. Dar nu despre aceasta ţin să mă­ ocup in cadrul acestui articol ci des­pre poziţia actorilor faţă de noua lege. O răsfoire atentă a acestei legi şi a Statutului de salarizare care o comple­tează scoate in evidenţă interesul leguitorului, mai ales faţă de ele­mentul lui. G.id­irea actorului şi situarea lui intr'un climat material demn, nu este in find decât ridicarea teatrului pe o treaptă corespunzătoare rostului său într’o societate democrată, un pas înainte pe drumul realizării unor ansambluri omogene, de artă şi — mai ales — eliminarea tuturor acelor greutăţi care făceau adeseori imposibile aie realizat mam­e spec­tacole pentru popor. Este dela sloe înţeles că in astfel de condiţiuni Ie incumbă şi actorilor unele grave indatoriri care până astăzi treceau nebaga­j in seamă, mini­malizate, desconsiderate. In primul rând cred că legea teatrelor ar trebui să fie urmată cât mai repede de o radicală organizare a învăţămân­tului nostru actoricesc, (des­pre care se şi vorbeşte), de natură să stăvilească nu numai Luxul ele­mentelor nemzestrate, dar mai ales cabotinizarea acelor tinere elemente care trec prin conservatoare senine şi neştiutoare ca să apară apoi pe scenă tot atât de senine şi încă mai neştiutoare. Arta actorului este grea şi preţioasă. Nu este suficient si fi „degajat“ în scenă şi să debitezi, mai mult sau mai pu in corect, rolul dună indica-, ţiile regizorului şi cu amabilul sprijin al subieutului. A fi actor însem­­(Continuare in pag. 2-a) ____ I

Next

/
Thumbnails
Contents