Rampa, septembrie 1947 (Anul 36, nr. 96-99)

1947-09-07 / nr. 96

SEMNIFICAŢIA LUCRARILO UNUI CONSILIU Bogate şi pline de învăţăminte au fost lucrările Consulului superior al literaturii dramatice şi creaţiei muzicale. Au reieşit din cele patru şedinţe marile probleme ce frământă viaţa noastră artistică. S-a vădit curentele ce-o străbat, au ieşit la iveală deficienţe organizatorice uşor de remediat dacă există hotărârea de a o face, precum şi lacune mai adânci, roade ale unui trecut care a lăsat urme în oameni, în felul lor de a gândi, de a privi arta. Este bine să subliniem din capul locului nivelul înalt la care s-au purtat discuţiile. De unde până nu de mult teatrul şi muzica erau de cele mai multe ori doar chestiuni de persoane şi combinaţii de culise, acum, pentru întâia oară, un for anume constituit pe bază de lege, şi-a luat sarcina să pătrundă în miezul problemelor, să combată ceia ce e vechi, dăunător şi caduc, să scoată la iveală ceea ce e deschizător de noi căi, pentru a trasa în concluzie o linie de adevărată reconstrucţie spirituală. Cât de necesară a fost creerea acestui Consiliu o dovedeşte pe deoparte desmăţul din teatrul bucureştean, acest desmăţ care a culminat cu spectacole triviale ca „Naşe, naşe nărăvaşe“, sau cele dea dreptul pornografice ca „A 8-a nevastă a lui Barbă Albastră“. O dovedesc turneele ce cutreeră hai-hui provincia cu piese de proastă calitate, unde arbitrarul se închină cu prostul gust. O dovedeşte noianul de spectacole la baza cărora stă doar scopul comercial. Dar mai presus de toate era necesar să existe un organism viu care in dezorientarea majorităţii conducătorilor de trupe teatrale să statornicească principiile mişcării teatrale şi muzicale, să-i deschidă căi de desvoltare, să-i lărgească orizonturile, să-i ridice nivelul artistic. Din capul locului trebue s’o spunem : Consiliului a corespuns rolului pentru care a fost creiat. Atacând cu competenţă şi curaj problema, el nu s’a mulţumit a privi doar efectele acestei dezorientări sau mai bine zis greşite orientări, ci — analizând fenomenul artistic prin prisma realităţilor istorice — a desluşit cauzele adânci ale lacunelor din viaţa noastră teatrală şi muzicală, a scos la iveală curentele ce o străbat, a propus soluţii constructive. Desbaterea a avut de la început un caracter concret, axându-se pe analiza repertoriilor propuse de conducătorii scenelor noastre ofciale şi particulare pentru stagiunea 1947-1948. Fără să se substitue atribuţiilor Direcţiunii generale a teatrelor şi a muzicii în sarcina cărora cade lectura amănunţită a fiecărei lucrări în parte. Consiliul a luat ca bază de discuţie aceste repertorii în ansamblul lor, urmărind concepţia pe care ele au fost alcătuite şi trăgând din această concluzii generale. S’au desprins din această analiză două tendinţe: una ilustrată de repertoriile Teatrului Naţional din Bucureşti, Maghiar din Cluj, Municipal şi într’o măsură a Teatrului Comoedia de sub conducerea d-lui Sică Alexandrescu, tendinţă izvorâtă din realitatea vie, deschizătoare de largi perspective a vremurilor noi, cealaltă, concepţia căilor bătute, anchilozate în formula perimate, fără alt orizont decât acela al speculaţiilor mistico-erotice, al pieselor goale de conţinut sau cu un conţinut în care fuga de viaţă, de realitate, desnădejdea şi moartea — teme ale unei lumi în descompunere !- sunt elemente dominante. Ce dovedeşte acest lucru? Că numai o mică parte dintre conducătorii teatrelor noastre de stat sau particulare îşi dă seama de adânca schimbare petrecută în ţara noastră în urma victoriei forţelor populare, victorie care a creiat un nou public de teatru, concert, operă, cu altă perspectivă istorică şi a schimbat în mare măsură mentalitatea şi cerinţele unei bune părţi din publicul vechi. Şi aci stă întreg, miezul problemei. Unui public nou i se serveşte un teatru vechi, unei lumi noi în plină ascensiune, în plin elan creator i se înfăţişează, ades aureolate de un nimb de falsă poezie imaginea deformată a unei lumi în agonie. Uneori acest lucru se petrece inconştient, izvorât dintr’o educaţie făcută chiar de această lume, alteori în mod conştient, se caută a se strecura sub masca artei în locul dorului de viaţă şi încrederii în om şi umanitate îndoiala, deprimarea, spaima. Privind teatrul ca pe o funcţie socială, Consiliul ia atitudine faţă de această ultimă tendinţă, desluşind în noianul de piese străine de o anumită factură, in special cele americane, franceze şi englze, intenţia de a da omului nu imaginea grandorii sale, ci a unei pretinse nimicnicii fatale, a aşa zisei „condiţii umane" după care omul ar fi condamnat să rămână sclav al instinctelor, de unde Inutilitatea luptei, a efortului de depăşire, de eliberare, de progres. Rampa I (Continuare în pag. 4-a) CE SE REPETA! La studioul Teatrului Naţional au început reptiţiile piesei sovietice „Tânăra Gardă“ , sub supraveghera d-lui Mihail Raicu, tânărul regizor român întors de curând din Moscova. In fotografia noastră d. Mihail Raicu într’o şedinţă cu interpreţii piesei. Suntem aproape la jumătatea lunii Septembrie şi totuşi peisajul teatral bucureştean nu a suferit nici o schimbare esenţala. Cel puţin in sectorul teatrului particular, aspectul este deadreptul dezolant. O parte din săli sunt închise, alte I C. PANAITESCU le prelungesc inutil sena spectacolelor estivale, iar in câteva de drepţi , se repetă, dar într'un tempo lent, enervant, fără, metodă, fără interes, fără nici o tragere de inima. Se repetă aşa de fermă, ca să nu se spună că somează actorii, sau că directorii respectivi s‘au cartelat în vederea unui sabotaj general, abil camuflat... Aparent, aspectul acesta ar putea fi atribuit perturbaţilor economice cauzate de stabilizare, lipsei de numerar de pe piaţă, etc. Am spus aparent şi nu am greşit, pentru că realitatea e alta. Nici stabilizarea şi nici criza de numerar nu sunt adevăratele motive ale acestei stagnări, ci exclusiv opoziţia directorilor de teatre particulare faţă de noul contract colectiv, care consfinţeşte drepturile actorilor şi ale personalului technic din teatru. Obligaţi să acorde tuturor oamenilor scenei — nu numai capetelor de afiş — condiţii de salarizare care să le îngăduie o existenţă demnă, domnii directori — în marea lor majoritate — au început să ameninţe că nu vor mai deschide respectivele teatre, dacă bineînţeles Statul nu le vine urgent în ajutor cu credite masive... Până atunci au sistat tratativele cu actorii, au temperat repetiţiile şi aşteaptă să fie miluiţi de Stat ca să nu se atingă de rezervele acumulate în anii cei proşi ai teatrului particular bucureştean. Noroc că acalmia aceasta este anulată de munca febrilă din sectorul teatrului bucureştean de Stat, unde se muncesc din zori până noaptea târziu, cu bucurie, cu entuziasm şi cu metodă. La teatrul Naţional, de pildă, au loc câte cinci şi şase repetiţii pe zi, pe scenă, în foyerul de sus, în cel de jos, pretutindeni. La Teatrul Confederaţiei Generale a Muncii din Str. Lipscani se repetă simultan în trei săli şi după o metodă pe drept cuvânt revoluţionară, în teatrul bucureştean. Se mai repetă, tot atât de febril la Opera de Stat, la Teatrul Municipal, la Giuleşti, la Teatrul Armatei, etc. Dar, să pornim intr’o raită prin teatrele bucureştene, ca să ne dăm mai bine seama de adevărata faţă a lucrurilor. Teatre cu sau fără...., orizont La SAVOY era anunţat „pentru primele zile ale lunei Septembrie“, un ciclu de spectacole extraordinare, cu „Dama de la Maxim“, în interpretarea canei Elvira Godeanu şi a d-lor Grigore Vasiliu Birlic şi Ion Talianu. Primele zile ale lui Septembrie s’au epuizat și odată cu ele s’a epuizat si proectul d-lor Val-Golea-Birlic. D-na Elvira Godeanu, recent înapoiată dela (Continuare în pag. 2-a) e discută din nou, în toate felurile şi pe toate tonurile problema sălilor de spectacole. Unii dintre aceia care au atacat subiectul, propun soluţii radicale, cum ar fi de exemplu închiderea sălilor care n’au ost construite special pentru actuala lor destinaţie, iar alţii — mai puţin preocup A......unui exterior al spectacolului şi mai apropiaţi de miedul lui, susţin pur şi simplu că sala este un accesoriu fără importanţă, singurul lucru care interesează fiind exclusiv teatrul care se face în cuprinsul sălii. Aceştia din urmă nu se lasă prea mult intimidaţi de realizările arhitectonice moderne şi susţin cu tărie că teatrul prost se poate face şi la Opera Metropolitană din New York, iar teatru bun chiar într’o biată chichineaţă din cine ştie ce colţ de provincie în care scena e improvizată pe butoaie... Dealtfel exemple de felul acesta sunt destule şi ar fi suficient dacă am pomeni numai de experienţele ilustre ale unor animatori de talia lui Gaston Batty sau Charles Dullin. Să revenim însă la cadrele cele mai strânse ale problemei care se desbate actualmente la noi şi mai înainte de a trage concluzii personale să facem o cât mai scurtă posibilă incursiune în istoricul sălilor de spectacol. Va fi, desigur, o sarcină nu tocmai agreabilă pentru cititor, dar absolut indispensabilă pentru încheierea la care vom ajunge. Istoricul sălilor de spectacol începe prin secolul XV- lea, în Italia, unde erau improvizate de obiceiu în camera cea mare a hanului, având ca scenă un simplu podium pe care se reprezentau de către trupe nomade comediile lui Terenţiu sau Plaut. începutul acesta este desigur valabil, întrucât deja arenele şi amfiteatrele anticilor. Evul Mediu nu a AUREL creat nimic în acest domeniu. Drama religioasă care a ilustrat secolele X, XI şi XII s-a reprezentat exclusiv prin biserici şi străzi, iar „misterele“ secolelor XIII, XIV şi XV, în marele pieţe ale oraşelor pe imense poduri pe care se montau de la început toate locurile de acţiune ale spectacolelor. Abea pe la începutul secolului al XV-lea sala de spectacole italiană a fost înzestrată cu o perdea — cortina — care separa podiumul de sală şi care marca începutul şi sfârşitul reprezentaţiilor. Această inovaţie cu totul revoluţionară a fost inaugurată de Ludovicco Ariosto şi susţinută de Machiave. O astfel de perdea a mai fost întrebuinţată şi în ciclul misterelor din York, a căror montare nu se mai făcea pe un podium fix ci pe o serie de platforme vehicul cu 6 sau 8 roţi, pe care se perindau ansamblurile, compuse uneori din 4.500 actori. Acest stă de spectacole se numea wagenspel. Prin urmare scena s’a născut din momentul aşezării cortinei între podium și sală, accesoriu care înlesnea între altele și schimbarea decorurilor. Odată cu crearea propriu zisă a scenei — la începutul secolului următor, al XVI-Ie®, — sala a început să evolueze, ridicându-se în formă de galerii pe cele trei laturi ale dreptunghiului dar odată cu această evoluţie misterul a început să-şi piardă şi splendoarea şi popularitatea. Atunci au năvălit comedianţiide farse italieneşti care au introdus moda sălilor cu scenă, instalate deobiceiu în marile hanuri ale Franţei, Germaniei, Spaniei şi Rusiei. Dacă în această formă sala şi-a îmbogăţit parterul sau galeriile cu decoraţiuni, scena a rămas neschis(Continuare în pag. 2 a) ION MAICAN _____________________ de M'w * ο в _y ,.?r - : • ' tr.* ' ■ *. •• •'*** ' Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică si cinema AMIL mu (Seria IV) Nr. 96 TAXA POȘTALĂ plătită in numerar conform aprobării Dir. Gen. P. T. I. Nr. 221.618 din 946. Birouriles BUCUREȘTI Str. Sărindar 6 Etaj H Tel. 6.84.78 In cursul stagiune! trecute, Buda Pesta a primit vizita câtorva muzicieni români cari au prezentat publicului din capitala Ungariei valorile muzicei noastre. Atât d-nii prof. M. Andricu şi Const. Bugeanu, prezenţi la serbările date la Budapesta cu ocazia săptămânei prieteniei româno maghiare, cât şi d. Constantin Silvestri care a dirijat câteva concerte in cursul stagiunei 1946—47, ne-au împărtăşit puternica impresie pe care le-a lăsat-o atât ritmul intens al vieţii muzicale maghiare cât originalitatea şi diversitatea aspectelor care le prezintă şcoala nouă componistică ungară. Cu atât mai mare bucurie şi recunoştinţă am primit invitaţia asociaţiei maghiaro-române din Budapesta, transmisă nouă de asociaţia româno-maghiară din Bucureşti, de a petrece câteva săptămâni de odihnă un de A. GHERŢOVICI capitala Ungariei şi de a putea lua astfel contact direct cu realităţile şi personalităţile vieţii muzicale. Răstimpul de 3 săptămâni petrecut in ţara vecină nu a fost suficient pentru a îmbrăţişa toate aspectele şi toate problemele muzicii maghiare, totuşi din informaţiile date nouă de organizaţiile profesionale pe deo parte iar pe de alta din cele ce am cules în cursul convorbirilor avute cu diferite personalităţi muzicale, pot da o imagine edificatoare de felul în care se desfăşoară viaţa muzicală în Ungaria, care sunt problemele ei, şi cum sunt rezolvate aceste probleme. De vorbă cu Zoltán Kodály A fost o întâmplare fericită, acea care ne-a îngăduit ca la puţine zile după sosirea în Budapesta, să avem o convorbire cu marele compozitor Zoltán Kodály, care este în acelaş timp preşed. asoc. maghiaroromâne din B.Pesta. Dintru început, d-sa şi-a manifestat admiraţia pentru muzica românească, şi mai ales pentru cântăreţii români, Arta Florescu, Mircea Buciu, Mihail Ştirvey, semnalându-ne marile succese pe care aceştia l-au obţinut în Budapesta, dovedind astfel seriozitatea şcoalei de canto din România precum şi nivelul artistic ridicat la care aceasta se află, exprimându-şi dorinţa de a putea vizita România şi a lua astfel cunoştinţă personală cu muzica românească Se pare dealtfel, după declaraţiile maestrului, că prin publicareaa integrală a studiilor şi culegerilor lui Béla Bartók în legătură cu folklorul că, atât folklorul ungar şi cel românesc au afinităţi. Aceasta ar fi un imbold în plus pentru o mai bună cunoaştere reciprocă. In altă ordine de idei problema de cea mai stridentă actualitate este editarea compozitorilor. Ungaria neavând o editură mare muzicală, aproape toate operele compozitorilor unguri sunt tipărite parte la Universal la Viena, dar majoritatea în Anglia și America. Dar prin aceasta compozitorii maghiari nu-și văd răsplătită munca lor deoarece, tantiemele rezultate din vânzarea notelor nu pot fi achitate celor în drept, sumele fiind blocate şi audiţiile sunt împiedicate pentru că editorii refuză să mai vândă material de orchestră. Atât editura Roszavolgy cât şi altele s-au ferit să editeze compozitori de muzică serioasă, singură editura Magyar Korusz a publicat o culegere de coruri de Kodály. Această convorbire s’a desfăşurat într’o atmosferă de sinceră simpatie pentru arta românească, maestrul Kodály discutând şi cu ceilalţi colegi din grup, d-na Florica Cordescu şi d. Boureanu, care i-au schiţat portretul precum şi cu d. Jebeleanu. La un concert îil oschestrei muni cipului Budapesta a sfârşitul acestei înteve-L deri, maestrul Kodály ne-a invitat la prima audiţie a simfoniei lui Haciaturian, dată de orch. muncicipiului sub conducerea dirim. Vossy. Am regăsit în această simfonie toate calităţile de construcţie şi de bună stăpânire a resurselor aparatului orchestral mai ales in partea lentă care ne-a reamintit melancolia părţii a 3-a a Concertului pentru vioară de acelaş compozitor. (Continuare în pag. 4-a) MEMBRI DIN CONSILIUl SUPERIOR esS ARTEI KODÁLY văzut de RADU BOUREANU “^** 11 ~*i * I *“ '* i**i i ji -*•• i(—,,~in - - — I X // Văzuți de, CIK Mumm adâncit comod într’un fotoliu, şi privind faldurile cortinei din faţă, spectatorul care vine la teatru pentru ceea ce se va trece pe scenă — numai pentru iluzia plină de adâncimi de dincolo de rampă, — face contract cu el însuşi să scape din prizonieratul cotidianului. Oamenii, cari ştiu şi înţeleg tot, cari sunt stăpâni ai pământului şi regi ai naturii, nu se cunosc şi nu se înţeleg pe ei. Realitatea este un sistem de limite, dar când ea ajunge la sufletul individului scapă din noţiunea „definit“. Şi atunci, omul vine să se recunoască şi să se cunoască la teatru. Cuvântul, mişcarea, iată mijloacele de pătrundere. Dar ele sunt plasate într’un cadru, într’o atmosferă, într’un colorit cari toate împlinesc sugestia, rotunjesc perceperea, dăruesc iluzia. reportaj efra “ ALEXANDRU PANA Aceste elemente secundare însă esenţiale, au slujitorii lor în marea armată a teatrului. Soldaţi anonimi dar devotaţi, fanatici şi disciplinaţi deopotrivă. Pe ei nu-i cunoaşte publicul, pe ei nu-i aplaudă nimeni, lor nu li se aruncă buchete şi nu au secretari pentru rezolvarea corespondenţei. Dar meritul lor nu e mai mic decât al celorlalţi, notorii şi înconjuraţi de omagii servi ai comediei umane. De muncitorii din spatele decorurilor, de meşteşugarii accesorilor technice este vorba. Ei şi-au câştigat drepturile la viaţă, deabea acum. Şi nu vedea, cu câte amarnice şi generoase eforturi, şi-au obţinut locul in recunoştinţa şi în admiraţia noastră. Anlichitatea într’o cutie cu vopsele Nuntă lui Figaro“ — decorurile au strălucirea şi fastul dela curtea Ludovicilor... „Regina Victoria“ — decorurile au linia de distincţie austeră şi totuşi subliniată Continuare în pagina Ziduri de carton „Serile cu ploaie nu se plătesc4 6 — Ci, ora douăsprezece din zi şi grădina de teatru este inundată de soare. Nu se găseşte nici măcar un colţ de umbră. Directorul teatrului şi-a făcut apariţia şi e radios, observă un actoraş care joaca table, sub o streaşină, cu un camarad. — Las să fie ! — replică directorul. Şi-apoi: Lasă să fie, ca să mai vină lumea şi pe la noi! Şi zicând aceasta, se îndreaptă spre casa de bilete, pentru a-şi da seama cum „stă vânzarea“. — E prea cald şi mi se pare c’o să plouă ! Îu are de lucru şi îşi dă cu părerea actoraşul, în timp ce-şi continuă partida. — Vezi-ţi de treabă ! — îi spune directorul. Sau n’ai nevoe de chenzină ! Pe la ora trei după amiază teatrul de vară e o mare da foc. Afundată într’o tăcere, materială par’că grădina moţăe, aşteptând ca, peste câteva ore, să se redeştepte la o viaţă nouă. IOAN MASSOFF1 Pe la orele şase, doi oameni de serviciu fixează scaunele, piaptănă pietrişul, pentru a-l stropi apoi. E adevărat că cerul s’a întunecat ’ într’o parte. Dar pe la ora şapte, când apare directorul, el e pur şi limpede. Directorul trece pe la casă, pentru a se interesa încă odată de mersul vânzării. Apoi radios, ia loc la o masă, degustând o ţigare. Peste o jumătate ceas, încep să-şi facă apariţia actorii, cari deasemenea iau loc la mese, întinzându-şi oasele. E ora şapte şi, ca prin farmec, cerul s-a acoperit de nori. Un fulger brăzdează zarea, urmat de un tunet prelung şi rău prevestitor. Directorul se schimbă brusc la fa(Continuare în pag. 2-a)