Rampa, octombrie 1947 (Anul 36, nr. 100-103)

1947-10-05 / nr. 100

Duminică 5 Oci 1947 Revista săptămânală de teatru, muzică, plastică si cinema IUL MII (Seria IV) Nr. 100 TAXA POȘTA­LĂ plătită in nu­­merar conform aprobării Dir. Gen. P. T. T.Nr. 221.618 din 848. Birourile­ BUCUREȘTI Str. Sărindar 6 etaj II Tel. 6.34.78 POVESTEA „RAMPEI“. — SERIA I: „EROICA“. — PE VREMEA CÂND IANCOVESCU ERA „UN TANAR SE­­MI-ZEU“ IAR AURA BUZESCU O SPERANTA DE VIITOR. — CE NE FACEM CU SCUMPETEA... DIN 1919 ?!. I — DEBUTURI IN PAGINILE „RAMPEI“. — ROMANELE SENZAŢIONALE SI... „MUTAREA CAPITALEI“. — A CUM S A NĂSCUT „RAMPA“ DE AS­TAZL­ovestea „Rampei“ începe acum 36 de ani, în Octombrie­­ 1911... Era o toamnă târ­zie, cu cer înalt și dens, cu soarele­­ încă puternic. O toamnă bogată, ca o vie încărcată de rod... Evenimentul teatral al stagiunii îl constituise pre­zentarea feeriei dramatice „Insirte Mărgărite", de tânărul autor Victor Eftimiu. In inter­­pretare, alături de Iancu Petrescu (Alb împărat) A­­ristide Dem­etriade (Făt-Frumos) N. Soreanu (S­m­eul Smeilor) și Cazimir Belcot, mai jucau Maria Filotti, Nae Săvuiescu și „un tânăr care promi­te Puiu Ianco­­vescu. Despre succesul cu totul neobişnuit al acestei piese s-a vorbit multă vre­me în culisele tea­trelor bucureştene. Era un subiect Pre­­ferat, care nu pu­tea lipsi din lun­­gile, pasionatele discuţii angajate în localurile de noap­te, după ora târzie ai spectacolelor. La o astfel de masă prelungită, în primele seri ale lui Octombrie 1911, se găseau Alexan­dru Davila, Vasili­­că Morţun şi im­petuosul polemist N. D. Cocea. Discuţia, pasionantă, a ţinut până târziu în noapte, abor­­dându-se cele mai diverse subiecte: politică, literatură, teatru, technică etc. Erau pe atunci la modă discu­ţiile în jurul ultimelor perfecţiuni a­­duse technicei automobilistice şi, fi­reşte, subiectul nu a putut lipsi din conversaţiile celor trei. „Ne-am despărţit peste vre­o do­­uă-trei ceasuri, — povesteşte d. N. D. Cocea seara aceia — fără să ne de C. PANAITESCU fi trecut prin minte ideia apariţiei vre­unui ziar de teatru. „A doua zi, pe la amiază, cum mă pregăteam să-mi las lucrul, mă po­menesc în birou cu feciorul lui conu Alecu Davila. — .r Domnul Davila vă roagă să veniţi până la dânsul, are să vă spu­nă ceva important. Locuiam pe atunci — ne precizea­ză d. N. D. Cocea — în aceiaşi casă. Am urcat scările două câte două Şi l-am zărit pe conu Alecu în costum sumar de dimineaţă, bărbierindu-se în faţa oglinzii. Văzându-mă prin oglindă, conu Alecu ridică în aer mâna care ţinea „Gillet”-ul Şi-mi strigă deja uşe: — Cocea, am o idee! Ştiam din experienţă că ideile lui Conu Alecu nu veneau ca la toată lumea. La dânsul ideile ţâşneau din ochi, treceau pe sub streaşină stu­foasă a sprâncenelor răzvrătite, se revărsau într’un potop de vorbe şi erau parcă prinse din sbor şi mo­delate în gesturi expresive. De data aceasta conu Alecu mă privea nemișcat. — Cocea, am o idee! — Ai d-ta multe... dar care a­­nume ? — Ce ai spune dacă am scoate un ziar teatral ? Intr’o clipă mi-a trecut pe dina­intea ochilor încercările similare din streinătate. izbânzile unora, căde­rile altora, greutățile enorme prin care trecuse la început singurul ziar teatral din Europa „Comedia“, dificultăţile technice din ţara noas­tră, scumpetea hârtiei, zaţ, colabora­tori, un noian de cifre. In clipa a doua m’am gândit că suntem un popor iubitor de carte şi de spectacole. M-am uitat ţintă în ochii lui conu Alecu și i-am răspuns: — Ideia e bună ! „Gillet“-ul făcu o voită în aer. — Atunci, dragul meu, la lucru ! Două zile n’am mai știut de noi, nici de casă, nici de masă, nici de odihnă. Tratativele cu tipografii, vi­zite la „Letea", consfătuiri prin ca­fenele. De bani nici vorbă. Tot ca­pitalul întreprinderii cam 80 de lei... ■Un credit la „Adevărul“, şi atât. Aveam însă o încredere nebună în visul nostru şi tot entuziasmul ti­nereţii. Cu capitalul acesta moral am împlinit lipsa banilor. In seara zilei a treia am putut să mă duc la conu Alecu şi să-i spun: — Suntem gata! — Când apărem? — La sfârșitul săptămânii. — In câte exemplare? — In două mii. — Trage trei mii! Și numele zia­­rului2? — Comedia... '(Cortina... Teatrul... Scena... Rampa... să vedem. Conu Alecu ridică ochii spre ta-^ van. ! — Rampa I ' și s’a numit „Rampa“, _ deși în ul­timul­­pioment, era să-l numim ..Masca“, după propunerea lui conu Vasilică Morţun, care ne oferise un supeu generos la Capşa. Dar „Masca“ sau „Rampa“, ziarul a apărut exact la sfârşitul săptă­mânii. Mi-aduc aminte ca acum. Era în­tr-o Sâmbătă dimineaţă. Şi pe când de sub teascul maşinei ieşeau foile, palpitând ca şi inimile noastre, mă gândeam ca la un vis irealizabil să putem vinde 2000—2800 de foi. S-au vândut 3000 şi a trebuit să mai tipărim alte 7000. Conu Alecu nu-şi credea ochilor. Peste o lună mi-a mărturisit că nu crezuse odată cu capul să ajun­gem la numărul al zecelea...“. (Continuare în pag. 5-a) rtSsg Frontispiciile „Rampei“ dealungul celor 36 ani de apariție PETRE DUMITRIU­ xistă o desbatere aprinsă în jurul următoarei probleme: poate fi judecată o operă de artă şi după alte criterii de­cât cele pur estetice ? Şi această desbatere e mai vie decât oriunde în arta care educă mulţimile, în teatru,, unde se aplică mai ies asupra textului. Intr’adevăr, publicul nu-şi dă sea­­­ma la spectacol în mod cu totul lucid, decât de text. Celelalte elemente (regia, actorul, decorul, etc), 11 fură,­­ se infiltrează subtil în ochi, atât de nesimţite, încât nu se poate judeca şi discerne decât omul de meserie, nicidecum marea m­assă a spectatorilor. Ce resimte însă marea massă, şi foarte violent, sunt anumite implicaţii extra-estetice ale piesei de tea­tru, şi în special cele etice.­­ „ . D In desbatarea amintită mai sus, una din tabere întreabă, indignata: „ Oare Shakespeare, când scria, îşi punea problema dacă e moral Vom răspunde: — Nu şi-o punea, şi de aceea ii judecam pe Sha­kespeare în afară de morală, aşa cum de altfel merită acest tipic om al Renaşterii. . ... De aceea se gasesc o discuţie a lor pe Si Dar vom adăuga: Arta nu e într’un singur fel; e variata, multipla, cu polarităţi şi contradicţii ca şi realitatea însăşi, numeroşi autori care, punând probleme etice, cer etic. Amândouă speciile de artă, cea amorală şi cea etică, se găsesc azi Din prima categorie, ilustrată atât de măreţ de marele Will, nu-mi vine in clipa aceasta în minte nici un nume important de contimporan. Dar din categoria a doua, exista nume In jurul cărora s’a făcut multă vâlvă. Să cităm pe Jean Anouilh și pe Jean-Paul Sartre, și cred ca va fi destul de Sartre, care cere o punere la punct de ordin etic general, nu numai dramatic, să-l lăsăm pentru un viitor apropiat, poate tot In coloanele acestea. Să-l studiem o clipă însă pe Anouilh, pnn pnsma ope­rei lui capitale, Antigona. ...­­ • „„.„u. Ce e cu Antigona? Fratele ei a murit în lupta contra propriei patrii, crimă gravă în toate timpurile și sub toate legile. Unchiul Antigonei, re­­ge­ Croon, interzice înmormântarea cadavrului: trădătorul să putrezească pe câmp. Antigona însă se duce să-l îngroape, e prinsa, legea e aspra: moartea. In discuţia centrală a piesei, nefericitul Creon încearcă so con­vingă pe Antilogna să-şi retracteze gestul, să se încline în inima ei in faţa legilor patriei, şi să abandoneze cadavrul acela care, deşi a fost fratele ei şi nepotul lui Creon, totuşi n’a fost decât un ins, unul singur, revoltat împotriva legii care-i apără pe toţi, pe cei mulţi. ..... Antigona nu vrea asta. Ei nu-i pasă de lege şi de cei mulţi; inima ei e plină de compătimire pentru soarta insului care s’a ridicat împo­triva patriei, a murit şi acum putrezeşte ca un câine, sigur pe Antigona nu pricepe ce e legea, nici mulţimea poporul cetăţii, care el i se arată sub forma naivă şi (aşa vrea Anouilh) grosolana a doi se­­­genţi de stradă. (Piesa se joacă în costume moderne). Şi deci, in ciuda tuturor rugăminţilor lui Creon, ea care vrea justiţia absoluta, cea care să-i dea dreptate şi vinovatului, şi dacă se poate, să-l mustre puţin pe cel drept fiindcă-şi permite să fie drept, — Antigona ţine cu tot dinadin­sul să moară şi moare. Vieaţa este oribilă, nicăeri nu găsim justiţia şi puritatea absolută, deci, cum ziceau sărmanii şi atât de demodaţii anar­hişti spanioli, viva la muerte ! Trăiască moartea! Ei bine, e îngrozitor. II asigur pe cititor că am încercat să exprim pe cât de scurt, pe atât de credincios, esenţa piesei. E un lucru îngrozitor. — Dar Othelo cum e ? Şi Hamlet cum e ? Ştiu, dar Shakespeare ne arată drama unor indivizi într’o lume cu un bine şi un rău destul de definite. Iago ne e explicat, dar nici o clipă justificat, îndreptăţit. La fel sinistrul unchiu al lui Hamlet. Dar Anouilh nu ştie sigur cine are drep­tate: Antigona sau Creon. Şi simpatizează cu Antigona, deşi îşi dă seama că nu e o fiinţă viabilă, că e neomenesc ce vrea ea, o nebunie. Da, dar teatrul e un lucru foarte grav.­ Vii şi le dai la mii şi zeci de mii de oameni, o interpretare a vieţii, o înţelepciune. Care e a duml­(Continuare în pag. 3-a) de ­ ontractul colectiv al actorilor a stâr­nit o adevărată furtună în lumea tea­trelor particulare. Nici nu se putea altfeL Câteva decade, antreprenorii de spectacole ţinuseră casă deschisă ofe­rind publicului surâsurile de multe ori artificioase ale vedetelor culese din protipendată sau din lumea mai brazd­ată dar tot atât de sgomotoasă a fetelor balet. Gajurile acestor favorite ale soartei şi ale direcţiei se ridicau la cifre fantastice în timp ce ac­tori de calitate şi actriţe dotate cu talent dar fără nuri abia izbuteau să-şi încropească o masă pe zi sau să-şi pună o pereche de pingele la ghete. Nimeni nu se gândea însă că numai din gajul seral al vedetei s’ar fi acoperit coşniţa pe o lună şi s’ar fi înlăturat multe necazuri din viaţa artiştilor nevoiţi să înca­dreze cu sărăcia lor decentă şi plină de nobleţe, pe aceia asupra căreia pronia directorială se resfrângea atotputernică. Mentalitatea antreprenorilor de specta­col nu era astfel prea departe de aceia a capricioasei Josephine de Beauharnais, care într’o vreme de mari lipsuri și de imensă sărăcie, risipea caseta ilustrului ei soț pe bijuterii și rochii, fără să se gândească mă­car că din preţul unui smaragd ar fi potolit foamea multor văduve şi orfani ai soldaţilor pe care Napo­leon îi lăsa fără viaţă pe frontul Italiei sau pr­e mla­­ştinele poloneze. Astăzi contractul colectiv, — respectând meritele ve­detei adevărate — tinde să asigure o existenţă certă şi actorului de talent dar mai puţin norocos. El îi dă posibilitatea să umble corect îmbrăcat, să nu sufere de foame şi de frig, să se devoteze artei sale fără teama zilei de mâine. Contractul tinde în acelaş timp sa-i asigure printr’un frumos câştig momentan o bă­trâneţe decentă, un viitor mai puţin expus desnădejdii şi lipsurilor. Am avut înaintea ochilor numeroase exemple de ac­tori şi actriţe cari şi-au sfârşit zilele în aziluri de bătrâni sau pe patul dezolat al unui spital, pentru ca îmbunătăţirea soartei artiştilor să nu ne bucure. De curând, în Bucureştiul tuturor compromisurilor şi al dl TUDOR ŞOSMARU îmbogăţirilor suspecte s’a stins ignorat şi mizer un fost societar al Teatrului Naţional, care timp de trei decade înveselise cu arta lui acel public pretenţios şi delicat care venea la teatru să ciugulească fondante din cornete de mătasă şi care pentru a aplauda cu discreţie nu lepăda din mâini mănuşile giace. Tot astfel, mai demult, în laşul cu ctitorii voevodale sa stinsese o mare actriţă română care ilustrase scena oficială a Vienei şi foarte multe scene germane. A fost înmormântată cu taierul, din generozităţi spon­tane şi din trezirea la datorie în ultimul moment, a unei oficialităţi care nu se credea obligată să ştie că actriţa care ne părăsea pentru totdeauna fusese cea mai fremătătoare Sapho şi cea mai devorată de pa­siune Hero din câte cunoscuse arta dramatică. Unii ar putea spune că în cazul actriţei, pre nume Agatha Bârsescu sau în cazul comedianului de cu­rând decedat, pre nume Ion Sârbul, neprevederea per­sonală, lipsa de chibzuială au jucat şi ele un rol. Că disperţul pe care adevăraţii actori îl afişează faţă de bani îi duce până la urmă la o existenţă penibilă şi plină de privaţiuni. Exemple am găsi destule şi aiu­rea. Una dintre cele mai spirituale artiste ale Parisu­lui Sophie Arnould a murit într’un azil de bătrâni uitată de toţi admiratorii ei, care au avut­­însă grijă să păstreze şi să treacă din generaţie în generaţie jocurile de cuvinte şi caracterizările in­ten­­dente pe care această actriţă le făcuse asupra oamenilor din epoca ei. De asemeni d-ra Georges care ilustrase casa­­ lui Moliere Sub cel dintâiu imperiu abia ar fi avut cu ce să-şi cumpere o pâine la bătrâneţe, dacă Napo­leon al III-lea nu i-ar fi dat concesiunea garderobei din Muzeul Luvru. Şi desigur puţini francezi care întindeau un ban bătrânei garderobiere bănuiau că în faţa lor aveau pe cea mai patetică şi cea mai vio­lentă Fedră din câte existaseră pe scena franceză. La noi epoca dintre cele două răsboaie mondiale a adus pe scenă acea categorie de vedete fabricate peste noapte și care cu chibzuită îndrăzneală făceau dia (Continuare in pag. IV-a) 99 La al 100-Iea nu­măr al „Rampei“ un popas de scru­tare a drumului bătut şi a orizon­tului către care doreşte să-şi în­drepte paşii, se a­­rată necesar. Am pornit la o muncă de desţelenire a câmpului arti­stic de la noi. II găsisem înnecat în bu­ruieni şi miasme. Ceea ce însemna artă şi vieaţă artistică, ceea ce însem­na artist şi vieaţă de artist în acea vreme — şi nu e mult de atunci — simţisem că trebue schimbat, că tre­­bue schimbat în toate vechile resorturi şi tradiţii. Intrasem într’o lume de totală indi­ferenţă — ba mai rău — pervertire a fenomenului artistic şi a noimei sale în vieaţa societăţii. Dacă pe plan poli­tic şi social, începutul unei binefăcă­toare însănătoşiri se realizase, pe tă­râm cultural nu se izbutise decât o curăţire de suprafaţă, neîndestulătoare in orice caz creşterii pe temeiurile u­­nor noi aşezări a poporului. Arta se valorifica după criterii stre­ine funcţiei sale. Comercialismul se substituise în vehicularea artei, când nu se încerca promovarea tendinţelor periculoase de infiltrare pe calea crea­ţiei artistice a retrogradului, depriman­tului, şi, pe nesimţite, a reacţionaris­mului. „Rampa“ se poate felicita în această privinţă că a ridicat problema, a indicat criteriile de rezolvare ale problemei şi a susţinut opera de li­chidare a tradiţiilor bolnave, a inten­ţiilor duşmane şi a nepăsării ofi­ciale în legătură cu manifestările ar­tistice, cu necesitatea creierii unor condiţiuni de vieaţă demnă crea­torilor de artă şi în legătură cu aşeza­rea artei în funcţiile ei adevărate, so­ciale , menite să slujească pe acei cărora până mai eri le erau refuzate satisfacţiile spirituale. „Rampa“ se poate felicita la acest popas că datorită şi ei, boarea unor alte preocupări, mai vrednice, trece şi în rândul multora dintre cei care până nu de mult luau rostul artei în de­­şert. In faţa noastră rămân încă multe îndatoriri. Suntem încă la începutul realizărilor. Misiunea noastră râmăne legată de datoria de a apropia arta de masse, de a ridica pe calea artei nive­lul ei cultural, de a promova — pentru slujirea acestei misiuni — arta sănă­toasă, arta cinstită şi în acelaş timp de a promova o critică principială con­structivă ca un puternic instrument de evoluţie artistică şi îndreptar so­cial. RAMPA 99, po A­ nul acesta, în luna Martie s-au împlinit 120 de ani de la moartea lui Beethoven, titanul din Bonn, în viaţa muzicală internaţională, come­morarea aceasta a prilejuit concerte, şi specta-­­ cole dedicate operii marelui compozitor, operă care şi-a dovedit viabilitatea şi valoarea în faţa unui public peste care a trecut marea conflagraţie, ur­­mată de încercări şi suferinţe neobişnuite. Dar frumuseţea ne­pieritoare a creaţiei beethoveniene s'a o­­glindit intactă în su­fletul divizat al lumii, ca o întrupare a prin­cipiului de unitate e­­moţională şi spiritua­lă a marilor opere de artă. Din acest punct de vedere, al evocărilor comemorative, cu tot ceea ce comportă ele ca respect şi pietate estetică, trebue privi­tă lăudabila iniţiativă a Operei Române, de a deschide stagiunea cu „Fidelio“ singura operă lirică a compo­zitorului, căruia nici­­una din formele cre­aţiei muzicale nu i-a rămas străină. Se împlinesc 12 ani de când pentru pri­ma oară, Opera Ro­mână a prezentat pu­blicului nostru „Fide­lio“. De atunci ea nu mai fost executată, şi partitura Şi-a dormit somnul în biblioteca Operii. Ea vede din nou lu­mina rampei într'un climat politic şi soci­al nou, în care ten­dinţele ei revoluţio­nare se afirmă cu o putere sporită. Căci „Fidelio“ este o operă socială, în race gândi­rea lui Beethoven alli­mentată de cultul re­voluţionar al libertăţii, se exprimă ca şi în Simfonia a IX-a prin folosirea tuturor mijloacelor vocale Şi instru­­mentale, care pot concura la formularea estetică a unei idei, într'o ambianţă de forţă Şi măreţie. CUM S’A NĂSCUT „FIDELiO“ „Fidelio*’ a fost scrisă între 1804 şi 1806, opera fiind cuprinsă ca între două paranteze între Simfonia III „Eroica“ şi Simfonia IV-a. Totuşi ea poartă în succe­siunea genetică a Operii beethoveniene indicaţia nume­rică de opus 72. Explicaţia o găsim în faptul că deşi opera a fost pen­tru prima oară reprezentată la Viena la 20 Noembrie 1805, ea a constituit ani de-a rândul obiectul unei in­­tense muncii componistice, până în 1814 când autorul i-a dat forma sub care s’a înscris de atunci In reper­toriul Unic universal. Beethoven a mărturisit prietenilor, că nicuna din lucrările sale nu i-a dat atât de lucru ca „Fidelio”. Pentru această operă, el a scris trei uverturi, intrate în repertoriul Simfonic sub numele de „uvertura honora 7, 2 și 3“ iar în 1814 a scris o a patra, inti­tulată de astă dată „Uvertura la Fidelio“ executată pentru prima oară în 1815. Beethoven a ezitat între cele două titluri ale operii „Fidelio“ și „Leonora“ cel din urmă aflat pe manu­scrisul din ■ 1806.­­ După cum se ştie, Beethoven purta mult timp în sine, germenul viitoarelor sale opere. Perioada de ges­­ t­io­ naţie se prelungea de-a lungul anilor, până când auto­rul se decidea să dea ideilor sale o formă definitivă. Ideea de a compune o operă, aparţine anilor primei tinereţi, petrecută în climatul mozartian al Vienei mu­zicale. Realizarea ei începe în 1803 şi se termină cum am arătat în 1806 şi 1814. Beethoven aparţine ideologic, suprastuctural, epocii post - revoluţionare, când după isbucnirea marilor frământări so­ciale şi politice din Franţa, întreg conti­nentul se aprinde de entuziasm, in faţa om­anului nou, a omului liber, ale cărui drep­turi erau garantate de faimoasa declaraţie fundată pe gândirea enciclopediştilor El credea cu tărie în a­­cest om nou şi eroic, văzând în el o zeitate capabilă să dea un ait purs evenimentelor is­torice. Cultul eroilor lui Plutarh se înfră­ţeşte la el cu admi­raţia pentru Napoleon în care vede un sol­dat al revoluţiei, me­nit să extindă pe con­tinent instituţiile şi mentalitatea revoluţi­onară. Prăbuşirea a­­cestui cult napoleon, coincide cu auto-înco­­ronarea împăratului în urma căreia Beetho­ven scrie faimosul marş funebru încadrat în Simfonia 3-a. Din această epocă a efervescenţei revoluţio­nare datează şi „Fi­delio“. Beethoven căuta un libret care să-i ingă­due să exprime cre­dinţa sa în libertatea omului, convingere că din conflictul dintre feudalism şi revoluţie, aceasta din ur­mă va ieşi învingătoare. Din nefericire, cum s’a întâmplat adesea în istoria muzicii, el foloseşte melodrama mediocră a drama­turgului francez la fel de mediocru, Bouilly, din care Sann Reithur îi va confecţiona un libret. SUBIECTUL rata acum subiectul operei. Fiorestan, uit luptător pen­tru libertate şi dreptate a denunţat ministrului don Fer­nando, crimele guvernatorului Pizzaro, comandantul unei Bastilii spaniole. Acuzat la rândul său de Pizzaro, Fiorestan va fi întemniţat şi ameninţat să-şi închee viaţa în închisoare. Leonora, soţia sa, pătrunde în închisoare travestită în bărbat şi sub numele de Fidelio cucereşte încrederea temnicierului Rocco şi inima fiicei saie, izbu­­tind până la urmă să-şi revadă şi să-şi salveze soţul. Dreptatea triumfă şi don Fernando, un nobil cucerit de ideile noui, porunceşte eliberarea lui Fiorestan şi depeşi­­rea lui Pizzaro. In maniera idealistă a epocii, concepţia despre libertate a lui Beethoven, poartă pecetea mistică a gândirii unui Jean-Jacques. Libertatea nu e cucerită prin luptă ci ideea de libertate triumfă în inimile generoase, înfruntând forţele adverse, ale obscurantismului feudal. Dintr’un alt punct de vedere „Fidelio“ este şi drama V. CRISTIAN (Continuare în pag. 3.a) Opera de Stat din Bucureşti a comemorat ieri seară 120 ani de la moartea lui Beethoven, prin deschiderea stagiunii cu I­m­ m BEETHOVEN văzut de Dake De ce citesc „Hcsmpci®® t Cum o ~ ~s cm iii viitor irăspund 23 personalităţi din Mărturisim că ancheta noastră, de­parte de a fi originală, predispunea la răpsunsuri stereotipe şi oarecum nesubstanţiale. Cu atât mai mare va fi fost meritul acelora care, reuşind să ocolească facila capcană a super­ficialităţii, au închis în puţine cuvin­ lumea noastră artistică de, câteva idei esenţiale. Dar, să vedem, RADU BELIGAN făcând abstracţie, provizoriu, de ca­litatea sa de intelectual (de ce oare?) intră în pielea cititorului obişnuit şi declară: Rostul „Rampei“ este să atragă cât mai mult public şi chiar să formeze unul nou, ca să frecventeze tea­trul. Deci rostul ei e covârşitor. Dar deopotrivă de de­licat. Sincer vorbind, mi se pare, în forma actuală, niţeluş indigestă. Nu vorbesc ca intelectual ce mă aflu, ci ca un cititor comun, pentru a di­­fuza problemele de teatru care ne preocupă în ceasul de faţă, pentru a vehicula idei, pentru a propune so­luţii, chiar pentru a da informaţii, — o formă vie, antrenantă, dinamică es­te necesară. Cum se poate face asta? Nu ştiu nefiind gazetar. Dar pro­babil că se poate. In cazul acesta, dacă cititorul me­diu s -ar travesti — tot provizoriu — în intelectual, răspunsul lui ar suna dimpotrivă. Ce simplu ar fi fost să judece fiecare pe cont propriu! IONEL TASANU ne spune: Ce cred despre Rampa? E suficient să spun că aştept cu nerăbdare, în fiecare Sâmbătă apariţia ei.­­ Ce-aş dori să le găsesc în plus în Rampa? Fiind o revistă de teatru, ca orice lucru în teatru, nu poate fi perfect. Mi- ar fa­ce mare plăcere să găsesc de pildă, săptămânal, un colţişor In care să se povestească — de către cei care i-au cunoscut — câte ceva din viaţa marilor actori, In special, In legă­tu­ră cu felul lor de a repeta şi a in­terpreta un roL * Apreciez mult ziarul „Rampa" şi îi doresc să împlinească nu 100 de numere ci 100 de ani... ne spune NELLA DIMITRU. Ram­pa îi mulţumeşte. Dar Redactorii «*» în special. Aţi fi crezut că N. STROE, ia anu­mite ore din zi, e profund liric şi imagistic? Iată ce ne scrie: De ce ei v*-e Rampa? Citit Rampa ne de coloanele ei — ne luminează ta­­iea succesuîui. Când pentru nul se sting colo­­ mele Rampei, ne întu­necă succesul. Cum văd „Rampa“ în viitor? .Se­­rioasă, necomercială, severă dar dreaptă, mai cu seamă dreaptă O gazetă de teatru dreaptă şi sin­ceră, de care să avem respect şi care să poată să ne orienteze.. . Spre deosebire de N. Stroe, ION PRIBEAGU e, consecvent cu funia lui... spirituală. frAm o părere foarte bună despre Rampa, unde am început să scriu versuri... lirice în 1921 sub pseudo­nimul I. Lăzăreanu.Buzău. Ce-i lipseşte? Colaborarea Ink •'.*» Pribeagu!". Cititorii ce spun?­­ * „In sfârşit un h­at popular de aici» care dispreţueşte reportajele senza­ţionale şi cancanurile, un ziar care este citit cu interes atât de marele public cât şi de artist. Doresc un singur lucru: ca pe vi­,­itor „Rampa“ sa cuprindă In egală măsură și tot atât de adânc tratate, problemele tuturor ramurilor de ac­tivitate artistică”.. răspunde tânărul compozitor SER­GIU NADLER. * MIRIAM TAU SINGER ^Mărturisesc că n’am­ urmărit Rampa cu regularitate, poate din pricina că specialitatea mea probe. (Continuare în pag. (1-a) \ h • ••

Next