Rampa, decembrie 1947 (Anul 36, nr. 109-111)

1947-12-07 / nr. 109

IN A JU D R g­e TELE O SLAVI A A 2 I de HORIA LIMAN Cel­ dintâi lucru care-ţi reţine atenţia când ajungi pe Terazije, în centrul Belgradului, este prezenţa imensei clădiri a marei instituţii pentru difuzarea in Jugoslavia a cărţii străine şi in străinătate a cărţii iugoslave, instituţie care-şi poartă gravată cu litere de o şchioapă în marmora faţadei, emblema: „Jugo­­slavenska Knijiga“ — cartea iugoslavă. Palatul este situat în centrul Terazijei şi domină perspectiva centrului, cu cele zece sau unsprezece etaje ale sale. El ţi se impune ca o realitate pre­gnantă, prin însăşi înfăţişarea lui masivă, ca şi prin proporţiile lui impresii.­­nante. Dar faptul că imobilul cel mai mare din Belgrad este ocupat de o insti­tuţie de cultură, nu se datoreşte unei simple întâmplări. Una din caracteri­­sticele Republicei Populare Federative Iugoslave este mulţimea instituţiilor de cultură. Plimbă-te pe Terazije şi vei găsi o librărie la patru magazine. Sunt pline, toate, de cumpărători cari vin să complecteze prin carte învăţătu­rile primite în focul luptei de eliberare. Anii luptei de eliberare au fost o şcoală, pentru popoarele iugoslave. O şcoală a vieţii, dar şi o şcoală politică, o şcoală a înţelepciune). In anii aceia, ţăranul analfabet s’a întâlnit cu savantul fugit din închisoarea vieţii de labo­rator pentru a împărtăşi poporului cunoştinţele sale. Unui general — erou ca Petro Dapcevici i-a venit în ajutor un gânditor de prestigiul şi profunzimea lu Moşa Prade. Luptătorul şi cărturarul s-au întâlnit adeseori pe culmile mun­ţilor sau în desişul pădurilor umbroase. Iar din colaborarea aceasta sinceră dintre ei, forţa lor a ieşit mai întărită şi mai trainică. Azi, în librăriile de pe Terazije ca şi în cele din Zagreb, Novisad sau Sarajevo, oamenii simpli de odinioară vin să-şi îmbogăţească cunoştinţele. Contactul lor cu filosofii, scriitorii şi artiştii poporului, cu savanţii şi artiştii veniţi să re întărească braţul în lupta lor comună împotriva duşmanilor co­muni, a constituit un puternic stimulent pentru ei, le-a deschis interesul pentru carte şi opera de artă. Masselor populare li se oferă roadele culturii, cu o grijă şi o generozitate încă necunoscută până acum. Scriitorii pătrund în massă, adâncesc problemele poporului lor, realită­ţile vieţii sale. Artiştii intră în mijlocul masselor populare şi în arta lor se reflectă din plin experienţele culese. Dar din contactul acesta proaspăt, viu, se (Continuare în pag. 6-a) .* MAREŞALUL TITO văzut de Berahim Scurt interview cu autorul trilogiei renaşterii estea că d. Al. Kiri­ţescu lucrează la o trilogie inspirată din istoria poporului ro­mân, a stârnit desi-­ gur un interes con­siderabil. Vigoarea dramatică, limba poe­tică, posibilitatea de sintetizare — întrebuinţate, de rândul acesta, pen­tru a transpune artistic fragmentele cele mai sezisante din trecutul de­părtat şi mai apropiat al vieţii po­porului nostru, va însemna desigur un eveniment cultural şi o transfuzie de gândire şi artă sănătoasă în cli­matul nostru. D. Al. Ju­riţescu se află abia l­­ începutul lucrului său în această di­recţie, aşa că întrebările, noastre au trebuit să fie puţine şi generale. — De ce aţi ales ca teme de inspi­raţie cele trei momente istorice: „1848... domnia lui Cuza-Vodă şi­­ greva de la Atelierele Griviţa din 1933? — După cum am anunţat, după trilogia Renaşterii, voi scrie­­ trei piese a căror tendinţă de ordin spi­ritual şi social e să marcheze desvol­­tarea şi triumful ideilor democra­­tice în România. Nu un gând de circumstanţă mă face să aleg anul 1848 drept un în­ceput al trilogiei mele. Mişcarea revoluţionară de atunci, oricât de confuză ar părea în tendinţele şi o­­biectivele ei, oricât de amestecate, şi chiar antagoniste elementele de ordin politic şi social care au contribuit la izbucnirea ei. — pentru mine,­ constitue un principal eveniment in desvoltarea democraţiei româneşti. Clica moşierească, aşa zisa nobleţe fanariotă a primit prima lovitură Alt popas important pe drumul de emancipare al masselor, soptese domnia lui Cuza Vodă când — cu totul incomplect — s’a dat sa­­tisfacţie dezideratelor cuprinse în Declaraţia dela Islaz. Totuşi în acea­stă perioadă o nouă clasă s’a afir­mat, aceea a bugheziei bancare şi afaceriste, embrion al partidelor po­­litice de mai târziu. Care burghe­zie a ajuns atât de puternică încât, socotind că domnia pământeană îi­­ poate periclita desvoltarea şi su­premaţia, I.a detronat pe Cuza-Vodă şi a optat pentru dinastia străină, in convingerea că o va dirija mai uşor, potrivit vederilor ei, necunoscătoare cum era, a stărilor reale din ţară. Astfel s’a pus temelia acelor „mon­stunoase coaliţii“ burghezo -moşiereşti care a apăsat realitatea românească până la 1945. Intr’adevăr, domniile regilor Carol de NINA CASSIAN­ I şi Ferdinand I s’au desfăşurat sub omnipotenţa dinastiei pământene a Brătienilor care a introdus o ade­vărată dictatură, de pe urma căreia muncitorimea dela sate şi dela ora­­şe a suferit cumplit. Dar tendinţele­­ de libertate înăbuşite la suprafaţă au avut câteva izbucniri hotărâ­­toare pentru destinele democraţiei româneşti. Răscoala de la 1907, miş­cările muncitoreşti care au culminat cu sângeroasa dar eroica grevă de la Griviţa şi în acest climat de sacri­ficiu, de sânge şi de înfrigurate spe­­ranţe pentru viitor, îmi aşez a treia piesă a trilogiei mele: „Vasile Real­lu”. ) Trebuie să mărturisesc că figura acestui proletar adolescent mă obse­­dează. Pot spune că cele două piese „1848” şi „Cuza-Vodă” vor sluji ca preludiu al epopeii sale pe care nu ştiu dacă mă voi învrednici s’o re­dau în toată splendida şi cutremură­­toarea ei măreţie. Aş dori ca urletul sirenei de care a rămas agăţat trupul lui ciuruit de gloanţe, să însemne strigătul către Cerul liberat al muncitorilor, al inte­lectualilor români. — Am dori să ne spuneţi dacă veţi păstra pitorescul fiecărei epoci. Ce personagii istorice vor figura, de pil­dă, în 1848“ ? — N. Bălcescu colonelul Magheru­­ (Continuare în pag. 3-a) db .­fig. lUritesm qLJa ■*'**^­ D. AL. KIRIŢESCU Ui p.­ DESPRE CULTURA APUSULUI Dechidem o discuţie oarecum „neplă­cută“. Cultura occidentului este încă pentru mulţi, obiectul unei idolatrii oarbe. Ce se petrece acolo, în do­meniul manifestărilor culturale, o literă sfântă. Se cere urmat, copiat, imitat. Am trăit un secol întreg pă­şind pe urma acestei culturi, ne-am ■wv.jy.tti nostru cultural pe măsura şi cu pasti­şa­rea acestei culturi. Dincolo şi peste înrâuririle nor­­male, fără să ne obosim prea mult în a căuta în noi înşine zăcăminte vrednice a fi exploatate. Până Şi roadele culturale ale Răsăritului, ni le-am însuşit, până în ultima vreme, prin intermediul apu­sului, cu riscul şi nepăsători faţă de inerentele slăbiri şi diformări de latenţe, pe care asemenea ocol le pre­supunea. Am hrănit, permanent geloşi mai mult de strălucirile decât de valorile acestei culturi, o modă mereu împrospătată a culturii apusene şi, fără să ştim discerne între­­­ce a fost şi este valabil şi ce nu, în această cultură, am adoptat-o cu dispreţul propriu­lui nostru potenţial cultural, indiferenţi — salt aproa­pe — la ceea ce ar putea să ne ofere şi alte culturi mai apropiate. Şi încă, nu ne -am însuşit, ori­ce s'ar spune, din cultura apusului totul şi orice. Grăbiţi, în mo­­mentele în care apăreau alături de societatea feudală în care trăiam, zorii burgheziei, ne-am însuşit expre­sia culturală a burgheziei deja plină de sine, a apu­sului şi am urmărit şi imitat etapă cu etapă — până în clipele de descompunere în care trăieşte azi, mani­festările acestei culturi. Era un proces firesc, care nu ne-a îngăduit să adâncim şi să luăm seama — decât în treacăt şi cu sentimentul desuetului, la ce a însem­nat de pildă cultura revoluţionară, progresistă bur­gheză, la ce a însemnat înaintea ei, în cadrul clasicis­mului, valorile culturale, deschizătoare, de noi orizon­turi ale aceluiaşi apus. Am fost educaţi aproape ex­clusiv la Şcoala unei culturi de tasare a aşezărilor burgheze, în care rostul ei ţinea mai mult de promo­­varea stărilor date, pe care clasa burgheză era dis­pusă şi ambiţioasă să ni le întărească, pentru sine. Am fost educaţi la o cultură care a evoluat către creierea din ce în ce mai vădită a unei ambianţe de diversiune rafinată şi am acceptat astfel să fim îm­bibaţi de tot ceea ce această cultură — ignorând sau dispreţuind ori încercând să anihileze cealaltă cul­tură ce se năştea jos, în clasa oprimată — deşteptată — oferea cu un prestigiu strălucitor dar sterp, cu o ten­dinţă străină şi protivnică societăţii şi vieţii acesteia. Ne-am lăsat astfel înflăcăraţi de toate formulele, Şcolile, curentele şi modele culturale, de toate aparen­ţele pretenţioase şi preţioase ale unei culturi ce-şi ţinea abia sufletul Şi, fără a ne mai întreba în ce mă­sură hrana pe care ea­ o oferă este încă proaspătă sau numai ingenios aromată pentru a-i ascunde alterarea. (Continuare în pagina 4-a) FLORIN TORNEA V % „ ■t ^ 3um ,^cá 7 Ním», 1947 8 PAGINI 10 LEI Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică și cinema Miercuri seara la Teatrul Sf. Sava — ACTORII JOACA IN SALA!.. VIZIUNEA ARTISTICA A SPECTACOLULUI. — DECORURILE. COSTUMELE SI LUMINA IN ECONOMIA TEXTULUI SHAKESPEA­RIAN. — DE VORBA CU DIRECTORUL DE SCENA DESPRE MONTARE SI INTERPRETARE a întrebarea :­ „ce este în fond acest Shakespeare?” vic­­tor Hugo a răs­puns, cu entusiasm nestăpânit: „Sha­kespeare este exis­tenţa sub cele două aspecte: de obscur­itate şi de azur, de îndoială şi de speranţă. In Shakespeare păsărice cântă, câmpurile înverzesc, inimile iubesc, sufletele suferă, norii rătă­cesc, e cald, e rece, noaptea cade, timpul trece, pădurile şi mulţimile freamătă, marele vis al eternităţii pluteşte”... Mai puţin literat, mai puţin poetic ca Victor Hugo, d. Fernando de Cru­ciaţii, realizatorul spectacolului de la Teatrul Naţional Sf. Sava, ne-a măr­turisit din capul locului că „Femeia îndărătnică” îl preocupă nu numai din punctul de vedere al punerii în valoare a textului shakespearian, ci şi din acela al viziunii registrate, care a rămas încă trambulină pentru felurite interpretări. După cum se Ştie, „Femeia îndă­rătnică” este un teatru în teatru. Un lord înapoindu-se de la vânătoare î­ntâlneşte un cunoscut beţiv Sly, căruia vrea să-i joace o farsă, adu­­cându-l în palatul său şi făcându-l să se creadă drept un lord veritabil care Şi-a pierdut de mai mulţi ani conştiinţa personalităţii sale. În ace­­laş timp ajunge la pallat şi o trupă o reprezentaţie înaintea lui Sly, ale­gând pentru aceasta „Femeia îndă­rătnică”, întrucât în epoca elisabetiană sce­na se prelungea în sală, în mijlocul publicului, având o loje în partea din fund, unde se desfăşura prologul, reprezentarea­ piesei pare imposibilă pentru teatrul de azi. D. Cruciatu­ a rezolvat problema prelungind scena la stânga şi la dreapta, la extreme, aducând actorii prologului în mijlocul spectatorilor. In construcţia de la stânga sufleuru­­lui vor sta Slu­ni actorii care sunt in scenă cu el. In cealaltă construcţie vor sta Lordul şi însoţitorii săi, iar pe scena propriu zisă se va juca tex­tul comediei, jucat de actori la ce­rerea lordului. de — I . C. PANAITESCU ! Spectacolul — ne-a spus d. Cru­ciaţii — trebuie să aibe un caracter popular. Spunând „popular”, înţeleg că opera rămânând în climatul au­torului şi răspunzând tuturor cali­tăţilor cerute, de­c.1 trebuie să aibe in sine ceva de­­spectaculos, care să o facă înţeleasă­­de toate păturile de spectatori. Nuanţarea dintre vis şi realitate este fixată într’un mod cât se poate de simplu. Ambianţa prologului o­­glindeşte o real vie crudă, în con­trast cu ambianţa comediei, propriu zise, care se supune gândirii şi fan­teziei directorului trupei de actori care a preparat spectacolul „Femeia îndărătnică”. In comedie atmosfera este specific italienească, în contrast cu atmosfe­ra şi arhitectura prologului care este tipic engleză. Şi pentru a se accen­tua şi mai mult diferenţa dintre rea­litatea vieţii şi ficţiunea scenei, toţi actorii care joacă în „Femeia îndă­rătnică” intră în prolog cu masca şi propria lor personalitate, ca apoi să apară în comedie cu machiajul per­sonajului pe care-l interpretează, copiat după stampele celor mai re­numiţi actori din timpul lui Shakes­peare. DECORURI, COSTUME ŞI EFECTE DE LUMINA întrucât direcţiunea Teatrului Na­ţional a ţinut să pună un deosebit ac­cent pe latura realizării spectaculoase a piesei lui Shakespeare, am cerut d-lui Cruciatu­ lămuriri in această di­recţie. D-sa ne-a declarat că a găsit doi preţioşi colaboratori în d-na Elena Pătrăşcanu şi d. Brătăşeanu, care — cu o rară sensibilitate artistică — au realizat decorurile şi machetele costu­melor. Făcând peste o sută de schiţe de costume au obţinut o viziune cro­matică a spectacolului, de primul­­ plan. Pe linie cu întreaga concepţie asu-­­ pra spectacolului d. Cruciaţii a realizat efecte de lumină distincte. In prolog lumina va fi cu efecte realiste, iar in timpul reprezentaţiei comediei va fi o lumină cu o funcţiune cromatică, cu aderenţe — în anumite momente — la stările sufleteşti ale personagiilor. Bu­năoară când intră în scenă Katerina, o lumină specială începe să se ridice până ce devine foarte puternică. Când acelaş personaj iese din scenă, lumina dispare brusc. Acest efect de lumină se repetă în actul II, tabloul I, de câte ori Katerina intră şi iese din scenă. Acelaşi efect de lumină se repetă la apariţiile lui Petruchio, în actul III şi IV. Aparent acest efect de lumină este pur teatral şi serveşte la sublinierea prezenţei în scenă a celor două perso­nagii, punând în relief caracterul în­­drăcit, turbulent, violent, fără linişte al Katerinei, iar pe de altă parte sub­liniind eforturile pe care le face Pe­truchio de a stăpâni şi îmblânzi acest caracter. In actuala viziune regisorală există un singur dans, între tablourile I şi II din actul V, în timp ce se schimbă decorul pentru tabloul II din acelaş act. Muzica — scrisă de maestrul Al. Bob­escu — în afară de cele două bu­căţi prevăzute în text (prologul şi co­rul din actul III) a fost introdusă (descriptiv) în tabloul I din Prolog, unde este auxiliară unui efect de lu­mină. In afară de cei doi protagoniști (Elvira Godeanu și N­icu Atanasiu) rolurile sunt distribuite în modul următor : I) Personagiile prologului: Lordul (M. Gingulescu), Sly (Al. Giugaru). II) Personagiile comediei: Bătrânii (I. Anastasia­, Cezar Rovinţescu, Al. Marius, I. Henter). Amorezii (U. Motoc, N. Pereanu). Un grup de ser­vitori (Al. Finţi, N. Meicu, C. Mor­fun, G. Gomă). Grupul de zece servitori ai lui Pe­truchio, care fără să aibe text are multă mişcare, este jucat de tineri elevi de conservator care realizează mici tablouri pline de culoare. Două doamne sunt interpretate de d-nele Tantzi Economu şi Tantzi Soviani. Cei doi protagonişti, ne spune d. Cruciatti, corespund în totul roluri­lor. Shakespeare a văzut — există documentaţia necesară — în eroii săi doi tineri frumoşi şi simpatici Cuplul Elvira Godeanu—Niky Ata­­nasiu are aceste calităţi. Pentru a vedea posibilităţile interpretative ale acestor doi excelenţi actori ne mai despart abia câteva zile şi atunci spectatorii vor putea judeca. Este deci inutil să spun că interpretarea dată Katerinei de d-na Elvira Go­deanu înseamnă o mare creaţie, care aşează pe această inteligentă şi sen­sibilă actriţă în rândurile fruntaşe ale Teatrului. Referitor la Nik­y Atanasiu, pot afirma cu certitudine că realizează un Petruchio plin de culoare, volutiv, inteligent, simpatic, şi cred că va da în acest rol o interpretare ce va constitui — pentru cei cari vor mai juca rolul — o piatră de încercare. ...ŞI NIKY ATANASIU VĂZUT DE EL ÎNSUŞI întrebat despre propria d-sa de inter­pretare d. Niky Atanasiu ne-a răspuns că în timp de 23 de ani şi o lună de când este salariat al Teatrului Naţio­nal a interpretat mai multe roluri din „Femeia îndărătnică“ şi anume: pe pajul Bartolomeu, pe Brondello, ser­vitorul lui Lucretio şi astăzi sub direc­toratul d-lui Zaharia Stancu, pe Petru­chio. „Nu mi-au plăcut niciodată — ne spune U­ sa — colegii care spuneau că „aşi vrea să joc rolul cutare sau cutare“. Aştept criticile constructive, pentru a putea interpreta şi în viitor rolurile care mi­ se vor încredinţa cu şi mai multă competenţă". Premiera piesei „Femeia îndărătni­că“ are loc Miercuri 10 Dec. la Tea­­trul Sf. Sava. De la stânga : Protagoniştii piesei „Femeia îndărăt­nică" in plină repetiţie. . de actori. Lordul se gândeşte să dea Ni­îy A­anasiUi o uri­an, Giugaru, Elvira Godeanu, Marius şi regisorii de Cruciatu văzuţi de CIR­ ­/N­MS.* îhî uiți (Seria IV) Nr. 109 TAXA POȘTA­LĂ plătită In nu­merar conform aprobării Dir. Gen. P. T. T. Nr. 221.618 din 946. Birourile: BUCUREȘTI Str. Sărindar 6 Etaj . Tel. 6.34.78 TEATRUL TINERETUL NI­ lementul uman e con­stituit întotdeauna o forță capabilă să nas­că, să crească. Iar a­­vântul a fost întot­­deauna făuritorul ma­rilor prefaceri. Și.__­­­hotărît lucru — tea­trul simte nevoia u­lc'l­iocii «lănci. Arta noastră dramatică ilustrată minor în decursul scurtei ei exis­tenţe, nu ne-a dăruit decât câţiva ac­tori — unii ce-i drept cu renume mondial—insuficienţi totuşi pentru a marca evoluţia şi caracterul teatrului românesc. Spectacolul era inexistent ca ansamblu. Trăia doar prin jertfa uriaşă de talent a unuia singur. In felul acesta ideia de teatru se confunda cu imaginea individuală a personagiului central. Teatrul nou îşi pune însă pro­blema ansamblului. Spectacolul tre­buie să, devină un organism, un tot unitar şi indestructibil asemenea unei opere de artă căreia nu-i poţi schimba nici măcar o virgulă din conţinut, fără a o altera. Un spectacol vin care elementul uman, şi cel material al tuturor artificiilor necesare cora­­plectării spectacolului, să se îmbine atât de perfect, încât să grăiască o singură limbă. In acest, sens, cu nuanţă de vă­dită prefacere, teatrul nou cere oa­meni noui. Descătuşat de precepte îmbătrânite, cu orizonturi mai largi de înţelegere a teatrului, cu pers­pective mai vaste şi posibilităţi mai mari de creaţie, tineretul îşi impune prezenţa lui şi pe acest câmp de muncă. Spiritul de echipa, de co­lectiv care-l îndrumă, îi deschide porţile până astăzi ferecate, ale afir­mării şi realizării lui. Teatrul tineretului trebuie să fie un teatru al frământărilor, al proble­melor vremii, al diriguirii educative a marelui public. El trebue să fie puntea de legătură între trecut şi vii­tor şi vocea conştientă şi puternică a generației actuale. Se încearcă de mai mulţi ani. de DINU IANCULESCU cu rezultate zadarnice, înfiinţarea u­­nui asemenea teatru. Un teatru în care maşinist şi actor, director de scenă şi regizor de culise, decorator gr’ sufleur, să aducă aportul tinereţii lor într’o muncă organizată, în ve­derea scopului bine determinat, al înnoirii concepţiilor de artă. Dacă până acum nenumărate gru­pări de teatru tineresc au constituit tot atâtea decese, aceasta se dato­­reşte în bună parte repertoriului gre­şit întocmit şi pluralităţii de con­cepţii, artistice existente în interiorul aceleiaş grupări. De curând s’au pus bazele Teatru­lui Amator Studenţesc, — secţia ar­tistică” a resortului de tineret din Frontul Democrat Universitar. S’a discutat în amănunt problema reper­toriului s’a propus încurajarea operei dramatice a tinerilor noştri scriitori, s’a selecţionat o echipă de teatru for­mată din studenţi ai tuturor facul­tăţilor, din elevi şi din meseriaşi, au început repetiţiile primelor piese. Regizori şi actori tineri, cari vor debuta în curând, în faţa publi­cului, decoratori care-şi vor privi pentru întâia oară schiţele împlinite din placaj, tineri arhitecţi care vor adapta o sală de festivităţi, cerinţelor moderne ale unui teatru, meşteşugari cari­ vor făuri utilajul necesar, iată o armată de oameni activi cari clă­desc cu puterea minţii şi braţelor lor, zestre generaţiilor următoare. Velei­tăţi şi incertitudini dispar, sub mis­tria unicului ţel care-i călăuzeşte: Ar­ta pentru popor. In ritmul acestei munci, cu avân­tul care-l petrece, Teatrul Tinere­tului, se va împlini din lutul viu al generaţiilor noi, conştiente şi ca­pabile să promoveze arta viitorului. ISURFBUZEBya IH LftufslmuLf in acelas pof? De vorba cu d-na Aura Busescu despre vsa,a teatrala la Paris si despre interpretarea lui „Hamlet“ ând am aflat că d-na Au­ra Buzescu s’a înapoiat recent dela Paris, unde a suportat o operaţie la ochi de natură să-i înlesnească in­terpretarea lui «am­tii ii, tu tr veşti, curiozitatea noa­stră s’a manifestat îndeosebi asupra vieţii artistice din Capitala Franţei, pe care marea noastră actriţă a cu­noscut-o în primele zile ale turbii. D-na AURA BUZESCU rarilor care au luat în ultimul timp o atât de gravă întorsătură. Din pă­cate, împrejurările streine de voinţa sa a împiedecat pe d-na Buzescu să ia contact — aşa cum ar fi vrut — cu viaţa artistică parisiană. In timp ce la noi condiţiile de viaţă şi de manife-dtare ale actorilor se îmbună­tăţesc şi găsesc necontenit forme noi de încurajare, la Paris, lumina lip­sea de două ori pe săptămână, în­­călzitul şi mijloacele de comunicaţie erau întrerupte, era frig ploua şi în astfel de con­diţiuni e de la sine înţe­les că vizionarea unui spectacol devine un ac vărat act temerar. In a­fara de „Hamlet“, inter­pretat de Jean Louis Barrault şi de un spec­tacol la Teatrul Antonic n’am putut vedea mare lucru ne spune d.na Bu­zescu, nu fără o vizibilă tristeţe pentru ceiace era odinioară „oraşul lumi­nă". Fapt care ne-a de­terminat la reflexiuni a­mare asupra faimoasei „culturi atlantice”, care a cufundat teatrele Pa­risului în besnă, a aco­­perit străzile cu mor­mane de gunoi, deşi bu­­nătăţile pământului nu lipsesc, dar sunt inac­cesibile celor mulţi... Şi cele văzute de d­ na Bu­zescu nu au fost decât prologul. Astăzi străzile acoperite de gunoaie sunt ocupate de poliţie, tea­trele stau cufundate în întuneric zile în şir şi lumea este preocupată de alte probleme decât cele de teatru, de mu­­zică sau de literatură. Nu se poate susţine prin urmare că nu este o mică diferenţă... de la­titudine între Paris şi Bucureşti. Săptămâna viitoare intră la re­­petiţie la Teatrul Naţional celebra piesă a lui Shakespeare „Hamlet” cu d-na Aura Buzescu în rolul (Continuare în pag. 7-a)

Next

/
Thumbnails
Contents