Rampa, ianuarie 1948 (Anul 37, nr. 112-115)
1948-01-04 / nr. 112
Trakiasca. jftcpublicaPopulară reorlsS^ită .'v »Sfi?. _• ^ patria tuturor muncesc cm braţele şi cu mintea, la oraşe şi la OAMENII ARTEI SALUTA REPUBLICA Poporul român • întâmpinat cu vie bucurie ţi cu puternică încredere In viitorul său şi al ţării, noua Formă de Stat a României. Prin abdicarea lui Mihai von Hohenzollern-Sigmaringen, şi prin proclamarea Republicii Populare Române, s’a trecut unul din cele mai grele obstacole care se aflau în calea desvoltării şi înfloririi aşezării democratice pe care cu jertfe, cu trudă neistovită, de zi la zi, massele largi de muncitori, de ţărani şi intelectuali şi-au dobândit-o, înlăturând din cale împotrivirile duşmănoase ale reacţiunii, ale rămăşiţelor fasciste şi ale agenţilor servili ai expansionismului imperialist, din Apusul mai apropiat şi mai depărtat. Citadela în jurul careia se polariza — şi în trecut — dar mai cu seamă în ultima vreme nădejdea şi „rezistenţa““ vârfurilor moşiereşti şi financiare de la noi, a căzut, prin acul de abdicare al lui Mihai. O eră nouă, de mari şi măreţe înfăptuiri, pentru bunăstarea mulţimilor muncitoare, pentru dreptatea socială, pentru desvoltarea economiei, a ştiinţei— a culturii în genere — se deschide în ţara noastră. Dacă ţărănimea poate să-şi aducă aminte, cu vădită strângere de inimă, de un şir întreg de nefericiri, în miezul cărora şi pentru susţinerea cărora monarhia a stat consecvent promovatoare, dacă muncitorimea, de asemenea, poate găsi în frământatul ei trecut de lupte şi jertfe, prezenţa niciodată înţelegătoare a aspiraţiilor ei dar totdeauna de partea împilatorilor şi a exploatării nemiloase a aceleiaşi monarhii; cultura — în toată marea şi sociala ei semnificaţie a fost şi ea supusă ajustărilor protcustiene, de către această, prin excelenţă şi prin destinaţie apărătoare a intereselor şi mentalităţii reacţiuni, care a fost monarhia. Nu e locul să vorbim pe larg In aceste rânduri, de tot ceeace a însemnat cultura şi arta sub regim monarhic. Ar fi să facem aci repetarea unor prea ştiute procese ce s’au făcut, dela înscăunarea democraţiei populare, însăşi burgheziei noastre, a cărei înflorire şi naştere a pornit să se desfăşoare sub monarhie. Ar fi să deschidem iarăşi un capitol care vorbeşte pe larg şi în felurite chipuri, despre obscurantism, despre retrograd, despre turnuri de fildeş, despre analfabetism, şovinism, despre atâtea lucruri rafinate şi pline de sonorităţi vetuste, din care însă poporul, massele n’au avut cum şi îngăduinţă a se adăpa, care n’au putut şi nici n'au vrut să folosească în nici un fel clasei muncitoare, care au falsificat până la anihilarea rostului său în societate şi a personalităţii sale constructiv creatoare pe artist, pe omul de cultură. Ar fi să vorbim, — ca să ne referim la un trecut care nu ne este prea îndepărtat— despre diferitele instituţii de cultură, în care — sub egida şi patronajul monarhiei — şi în cadre şi maniere mai mult sau mai puţin solemne, mai mult sau mai puţin atrăgătoare şi inspirând seriozitate, s’au propagat nu numai neadevăruri tendenţios ştiinţifice, nu numai neseriozităţi grave artistice dar mai cu seamă s’au propagat şi infiltrat în rândul tineretului studios — şi pe cât s’a putut şi vrut — în rândul oamenilor de rând, otrăvurile ideologiei reacţionare, mentalitatea retrograd şi bolnăvicios burgheză şi fascistă, împotriva cărora, poporul — marea mulţime truditoare — dela oraşe şi sate, din fabrici şi biblioteci — s’a pronunţat, mai cu seamă în zilele de azi. Mentalitatea culturii mercenare care a dăinuit până mai acum două luni, când a fost inlăturat de la Finanţe d. Puiu Alexandrini, a cunoscut sub regalitate o înflorire dintre cele mai invoalte. Republica Populară sub faldurile căreia poporul român îşi vede întărită democraţia ce şi-a cucerit-o, sub care desvoltarea lui economică, socială şi politică se vede asigurată, înlesneşte deopotrivă intelectualităţii progresiste, drumul spre lumină şi înflorire a culturii, a artelor, ideologia marxist-leninistă, ţinuă sub obrocul culturii reacţionare şi fasciste, va putea azi, când în lume se dă atât de înverşunat lupta pentru pace, pentru progres, împotriva tendinţelor şi ideologiilor imperialiste, să-şi ia avântul şi să întărească în sufletul şi inimile noastre, elanul de luptă, de creaţie. Arta — cultura — a fost un sfârşit repusă pentru totdeauna în rolul care-o defineşte: res publica, şi de care a fost atâta vreme îndepărtată. Oamenii artei — ai culturii — salută de acela, cu entusiasm şi odată cu întreaga clasă muncitoare, tânăra Republică Populară Română. Ei Îşi iau, conştienţi de menirea lor, de rostul lor în viaţa societăţii, angajamentul de a lupta pentru întărirea ei, spre binele poporului, pentru asigurarea unei vieţi paşnice şi rodnice în ţara noastră şi în lume. ..RASVIPA” DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU SPECIAL ALTrmlA ^s/fom £Tm?,GE ENESCU ,N CAPITALA FRANȚEI. - UN MARE COM tÍÍtÍaS“ mÍitS. f1,HAíL0VíCi’ - STAN GOLEST AN, ACELAŞ ANIMATOR EN TtNFRKr»1 AL DIRIORUL LINDENBERG LA OPERA MARE. - CE FAC TINERII. UN ROMAN PRIMUL INTRE 400 CANDIDATI LA CONSERVATOR. coincidenţă fericită, mi-a îngăduit să vizitez, înainte de a poposi la Paris, câteva din centrele muzicale importante ale Europei: Budapesta, Viena, Geneva, şiîntărit credinţa pei noastre artistice din țară. Şi tocmai anii răsboiului au fost aceia care au marcat un progres al creaţiei româneşti, deoarece lipsiţi de posibilitatea de a cerceta la faţa locului desvoltarea celorlalte ţări, am fost siliţi să luăm contact cu activitatea artistică a străinătăţii numai prin mijlocirea Radio-ului şi a discurilor. De aceea s-a întâmplat la noi un fenomen ciudat : proporţia valorilor artistice de foarte bună calitate faţă de numărul total al manifestărilor este mai mare decât în străinătate, deoarece spiritul de emulaţie era alimentat, ADIA GHERŢOVICI (pe această cale a muzicii mecanice), numai de artişti de prima mărime. Mă grăbesc să împărtăşesc satisfacţia pe care am încercat-o văzând că şi aici crearia artistică a compatrioţilor noştri este apreciată intr’o măsură la care până de curând aveau dreptul numai ţările cu un trecut artistic de veacuri. Nu odată, şi nu numai la Paris, dar şi în celelalte centre muzicale am auzit această frază: ,J£siii sigur că în ansamblul ţărilor europene, România are un loc de frunte prin calităţile muzicale şi artistice cu totul excepţionale ale poporului român". Iar pentru susţinerea acestei propozițiuni, maestrului Enescu îi revine gloriosul titlu de pionier, calitatea de artist internaţional a făcut ca activitatea lui să se desfăşoare nu numai la Paris, sau în Franţa, ci în Elveţia şi Belgia. înainte de a întreprinde acest turneu, a dirijat la Colonne simfonia IV de Brahms, Concertul de Golestan pentru vioară, orchestră şi Simflia de Enescu. Entuziasmul unui public, pe care îl cunoşteam destul de rezervat la alte manifestări artistice, mi-au reamintit ovaţiile publicului românesc la concertele maestrului. Au urmat: Care o aveam in potenţialul un concert cu muzică de Bach, in incinta capelei St. Louis din palatul invalizilor, pentru a veni în ajuto- Continuare în pagina 2-a) MIRUL LUI ARISTOLAN ACEA“ comedia lui Arisinan, a fost înscrisă în repertoriul Teatrului C. F. R. Giuleşti. Pentru cei care au cunoscut răsboiul, cu întreg cortegiul său de atrocităţi şi lipsuri, de renunţări şi suferinţă, frumoasa pledoarie pe care Aristofan o face în favoarea păcii, va fi desigur ca un balsam pentru rănile încă sângerânde ale sufletului. Ei vor găsi în textul marelui autor comic grec, nu numai accentele aspre, violente prin care sunt condamnaţi „fabricanţii de răsbaae, purtătorii de căşti, de egrete şi scuturi“ sau cei care vor să stoarcă profituri personale, fabuloase, din încaerarea cetăţilor din Feloponez, dar vor gusta, desigur, intr-o admirabilă chietudine, sufletească acele pasagii pe care Aristofan le dedică, un imn însorit peisagiilor calme vieţii rustice, grădinilor nesfârşite pătate, ici, colo, de umbra cenuşie a măslinilor. Intrio epocă tulbure, în care cetăţile greceşti căutau să-şi asigure supremaţii deşarte, când rivalităţile dintre Atena şi Sparta făceau de multe ori ca zidurile lor să fie în imensă vâlvătae, Aristofan căuta prin comediile lui să atragă atenţie concetăţenilor că nu sunt decât instrumente in mâinile acelora care puneau interesele personale mai presus de prosperitatea şi viaţa cetăţii lor. In Acarnieni, în Lysistrata, în Pacea, autorul comic vădeşte aceiaşi gravă preocupare: binele public, prin opera păcii. Admirabilă este desigur, în această privinţă paralela dintre Lamacus (răsboinicul) şi Diceopolis (pacificul), din Acamienii, sau tabloul plin de amară inventivitate, din Pacea, unde lucrătorii câmpului se străduesc să scoată din groapă zeiţa păcii, dar răsboinicii de profesie în joc să-i ajute, trag odgoanele în altă direcţie. Teatrul lui Aristofan nu a fost aşa după cum se crede în general, opera unui oligarh, hotărît să lupte împotriva Atenei „democrate“. Să nu uităm că pe timpul când el scria Pacea sau Lysistrata, Atena nu mai era cetatea înţeleptului Pericles, nici politica ei nu mai era democrată. Ea fusese rând pe rând, în mâinile lui Cleon ale lui Eucrates, iar Alcibiade, la rândul său, vroia să-şi împlinească ambiţiosul plan de a prelua moştenirea lui Pericles, prin zâzaniile dintre cetăţi, prin instigarea la răsboi, prin exacerbarea pasiunilor, împotriva acestor „democraţi“, militarişti, ipocriţi şi neprevăzători, arunca Aristofan anatemele sale, şi el ne lăsa să înţelegem că de cele mai multe ori — pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile personale — aceşti conducători nu se sfiau să facă răsboiul, pe pretexte absolut frivole şi copilăreşti. Dacâ războiul Troei a fost posibil pentru o femee, războiul despre care pomeneşte Aristofan în Acharnienii săi, a avut ca motiv răpirea curtezanei Simaitha din Megara de către câţiva tineri atenieni. Dicepolis, ne povesteşte că pentru a răsbuna această „insultă", magarienii au furat la rândul lor două însoţitoare ale Aspasiei, iar Aristofan, prin glasul lui Diceopolis exclamă îndurerat: „Şi iată cum din cauza a... tr®i fete, a isbucnit războiul care a incendiat întregul Peloponez !“ Să nu ne înşelăm însă. Nici Troia nu a fost distrusă din causa frumoasei Elena, nici Sparta Şi Atena nu s’au sfârşit din cauza celor trei fete. Sunt aici, ficţiuni. Poetică delicată, ca la Homer, cu trăsătură satirică şi aspră, ca la Aristofan. Dar în spatele acestor invenţiuni lirice, vom găsi — pentru amândouă războaiele — aceiaşi origine; pofta nesăbuită a conducătorilor de popoare de-a ataca cetăţile înfloritoare şi bogate, de-a le prăda şi de a le distruge. împotriva acestor aventuri, costisitoare şi sângeroase în care oamenii îşi pierd bunurile şi viaţa, s’a ridicat Aristofan în cele trei comedii politice, Pe care le-am amintit. El a vrut, de bună seamă, să facă din piesele lui, un îndreptar pentru contemporanii săi şi pentru generaţiile ce îi vor urma. Fiindcă iată ce găsim, într’o altă comedie a sa „Broaştele“, asupra rolului pe care trebue să-l joace poetul, creatorul : „Institutorul învaţă pe copii, şi poetul pe oamenii tineri“ Deşi cel care vorbeşte, este Eschyle, totuşi nimeni nu se poate îndoi că aici este profesia de credință a lui Aristofan asupra obiectivelor teatrului său, de TUDOR SOIMARU ziua care mi-a fi aicit . : UUUîllioU......'! GEORGE ENESCU Duminică 4 Ianuare 1948 8 PAGINI 12 LEI Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică și cinema v~* if*i ~ i • i,ii~i mji i» Cont CE0fNrr2g ANUL 31 (Seria IV) Nr. 112 TAXA POSTA IA plătită în numerar conform aprobării Dir. Gen P.T.T. Nr. 281.618 din 946. Birourile: BUCUREȘTI Str. Sărindar 6 Etaj II Tel. 6.34.78 9 autori dramatici români respiseida o anchetă privind activitatea actuala* proecteie şi opinia lor personala asupra rostului teatrului în epoca de totale prefaceri sociale uterul dramatic răspunde „Rampei” la o anchetă, destăinuindu-şi proecteie, expunându-şi activitatea actuală şi de asemenea marcând, în opinii personale, rostul teatrului în epoca de totale prefaceri sociale pe care o străbatem. Reaşezarea omului în demnitate sub semnul dreptăţii, luptele pentru libertate, glorificarea muncii, sunt temele pe care ar trebui să şi la propună dramaturgul român pentru îmbogăţirea unui repertoriu autohton încă embrionar în câmpul înţelesurilor morale înalte. Cunoaşterea, cugetarea, atitudinea, să se reflecteze în literatura dramatică nouă, iar transformările desprinse din concretul local, propriu ţării noastre, să se oglindească în opere realiste, vii, puternice, aşteptate cu nesaţ de scenele şi publicul românesc. Din răspunsuri, cititorul va putea să descifreze că oricât de îndepărtate sunt unele condeie de ceea ce ele ar trebui să slujească şi să iubească, oricât de nelămurite sunt încă unele teme şi înţelesuri adânci pentru cei ce şi ie asumă cu grabă, rămâne de " ALEX PANA totuşi vizibilă o încercare aproape unanimă a scriitorilor da teatru in căutarea punţilor cari să e înlesnească trecerea pe celălalt mal, peste învolburatele şi turbările ape ale mentalităţii artistice decadente în expiere. Literatura dramatică indigenă, dacă a avut meşteşugari, dacă nu s’a putut plânge de lipsa unor pricepuţi făuritori de haz şi de comentariu poetic, a rămas însă mereu tributară surselor de reteraţie consumate în alte părţi al globului şi săvârlite peste bord în chiar locurile natale. O anume predispoziţie, am putea spune generalizată, către temele de suprafaţă, către intriga înclinată să idealizeze mărunte virtuţi domestica sau să facă din cazuri clinice probleme de analiză psihologică pentru uzul plictisiţilor de huzurul cotidian, a făcut ca teatrul românesc să semene — cu puţine excepţii — cu o colecţie de piese străine — adulterin bulevardiere, sau ridicol nevricoase, — adaptate la nomenclatura locală. Grozăviile ultimului războiu, prăbuşirea unei lumi inutile şi parazitare, ridicarea alteia, eroică şi din ce in ce mai despovărată de servituţile mizeriei, toate acestea au lăsat urme adânci în existenţa sutelor de milioane de oameni ai planetei. Tea.trul are la îndemână o nouă pastă pentru statuetele de artă ce trebue să te modeleze. O pastă uriaşe din care se pot întrupa optimismul unor triumfuri de viaţă mereu mai bună, satisfacţiile descătuşării din egoism şi ură, bucuria muncii împlinite în pace. Scena, adăpostind aceste fragmente intense de trăire, stilizându-le, descoperindu-le sensurile majore, suger,rând numai uriaşele cotituri ale cursului vremii, ce se desprind din atâtea amănunte neînsemnate în aparenţă, nu va face decât să se alăture tot mai mult ele simpatia omului-spectator, atingând în acelaş timp şi ţelul artei: îmbogăţirea şi înobilarea sufletească a omului. N. D. COCEA iată, d. N. D. Cocea precizează de la început că e împiedicat, din pricina altor opere literare, să se ocupe de piesa d-sale „Inadaptabilii". — Romanul la care lucrez actualmente mă împiedică să termin piesa pe care am început-o: „Inadaptabilii“ şi din care am scris primul act. Su biectul pune problema acelora cari în momente de grave perturbaţii sociale nu se pot adapta vremurilor noui. Iată, de pildă, marile evenimente din orientul Europei. O lumeîntreagă care se răstoarnă, se prăbu- j şeşte şi alta care năzueşte alte idea j luri, cu altă structură socială care j să ia locul stărilor sociale învechite. j Fireşte că dintre personalităţile j cele vechii, câteva se vor putea a- j dapta vremurilor noui, aceasta în?;1 | constitue în cazul cel mai bun numai o simplă minoritate. Marea majoritate însă, cei deprinşi cu năravuri de odinioară, orice vom face Şi orice vom încerca nu se pot adapta nouilor condiţii de viaţă. Pentru aceştia sper să termin piesa „Inadaptabilii“, imediat ce voi termina de scris romanul închinat eforturilor clasei muncitoare din România, ca să desavârşească opera socială începută la 6 Martie. Nu se pare destul de curioasă şi de, contemplativă, alegerea unei astfel de teme. Oare ziua de astăzi nu pune la dispoziţia creatorilor teme pozitive, optimiste, în orice caz,teme de luptă? E oare necesar să ne ocupăm în mod special de uscăturile epocii care moare ? Și încă, noi credem a desprinde din cuvintele d-lui Cocea oarecare sentimentalitate, lipsa unui spirit combativ. Ne înșelăm ? D. M. DAVIDOGLU Mult mai act/'ip? «?p dovedesc a fi răspunsurile d-lui Dav^doglu, m cărui preocupări centrale intră omul nou, aşa cum apare el astăzi, pe toate şantierele. Scriu la o piesă din viaţa minerilor, al cărei titlu s-ar putea să fie „Oamenii din Valea Jiului“. Lumea de acolo poate fi socotită piatra unghiulară a democraţiei noastre. Prin latura de muncă a oamenilor din Valea Jiului, care cumpăneşte între viaţă şi moarte, se petrece un proces care va schimba structural, atât socialul cât şi economicul vieţei noastre. Apoi patosul cu care pătrund în miezul muntelui ca să trimită mesagiul celorlalţi, mesagiul lor, cărbunele, arată cât de adevărat este că oamenii aceştia sunt sâmburele omului în schimbare. Aducând înaintea celorlalţi, a spectatorilor, această lume năzuesc să prezint să(Continuare în pag. VI-a) M. DAVIDOGLU V. RUSSU-ŞIRIANU unt ferm convins că filmul — artă destul de recentă—posedă un potenţial excepţional *1” expresie a gândurilor celor mai înalte no omului. Istoria Ulmului ne dă exemlul clar al zilelor în care s'a născut şi s’a maturizat r.'nimatografia sovietică, o perioadă de formaţie 51 pentru statul nostru sovietic. Lupta uriaşă din perioada aceea era legată de cele mai atete idealuri de semnificaţie umană. Filmele noastre mai bune din vremea aceea sunt cunoscute pretutindeni. ’Poate — indiferent de stilurile variate ale autorilor — se străduiau să unifice într’o formă vizuală convingătoare întâmplări separate în timpui spaţiu. Dând substanţă celor mai cuprinzătoare idei, ele aveau ca scop să arate legătura dintre fenomene, cu adâncimea pe care doar filmul o poate da deplin. Studiul creativ al montajului, stabilit în vremea aceea, a desvăluit adevăratul înţeles al acestei fundamentale §1 puternice metode în arta filmului. Prin montaj se pot comunica spectatorului, prin mijloace simple, grafice §1 expresive, cele mai complexe şi abstracte generalizări. Artistul din vremea aceea încerca să ţină pasul cu scânteie toarsa succesiune de idei noi, vitale şi semnificative şi căuta noui forme de artă pentru a le cuprinde, dar filmul s’a arătat neîndoelnic cea mai puternică Curmă şi a influenţat teatrul cât şi literatura. In epoca aceea s’a pătruns lumea de realitatea că obiectivul pătrundea in ţinuturi până atunci Irchigo ochiului uman. Obiectivul putea duce ochiul în spaţiul cosmic sau în lumea organismelor infinitesimale. De fapt doar unitatea creativă dădea această putere în captarea relaţiilor juste dintre fenomene. Filmele mai erau simite, ceea ce le oferea un public nelimitat Filmul mut era adevărat internațional, clubullurile sale puteau fi înlocuite în orice limbă fără a prejudicia integntatea artistică sauelementele organice ale operei. Fiecare pas în filmul mut cerea artistului eforturi, era necesară o perpetuă inventare. In perioada ai«ea s’a născut scenariul ca gentitorir specific şi atât de individual încât a’a strecurat iute şi în literatură. Darla apariţia sunetului au intrat în cinema actori 51 scenarişti înarmaţi cu experienţa §i tradiţiile teatrului, dominând arbitrar hunea filmului. Cineaştii , slăbeau treptat în eforturile lor de a convinge pe spre a ca FUIJOV ,U,\ tutori pintr’o percepţie imediată. Filmul începu să povestească tot mai mult. Cercetarea realităţilor adevărului deveni mai rară. In loc de a prezenta o stradă autentică, regizorul . iivugea la o tratare abstractă şi un tablou convenţional al străzii, necesara doar ca fundal pentru dialog, baza filmului. Spectatorul a fost astfel treptat privat de generoasa şi v rednica posibilităte de. "a fi ,martorul realităţii. In locul unei călătorii , făcute cu ochii săi prin Africa, i se oferea, de pildă, o conferinţă despre Africa însoţită de o proiecţie cu lanterna magică. împreună cu mulţi tovarăşi de-ai mei de artă, mă întristează să vait cum cele mai moderne trucuri tel,,, i-ice sunt folosite pentru a imita natura. Călătoriile la faţa locului sunt înlăturate pentru că aic.t costai producţiei. Hollywoodul,'fiiiuseşte tot mai mult tehnica mai facilă şi mai convenabilă a teatrului, sărăcind inmul modern, dând înregistrări de performanţe teatrale in jocul minunatelor originalelor şi puternicelor opere din vremea filmului mut. Filmul sonor a pierdut deasemeni orice caracter internaţional. .Spectatorii trebuie să citească aproape fără pauză cuvintele traduse, tipărite stupid chiar pe film, nu mai, poate sesiza compoziţia picturală a filmului original. Pe deasupra cuvintele limbii străine, necunoscute, pot doar să-i fărâmiţeze atenţia. încercările de a dubla dialogul original n’au fost nici ele mai reuşite. Deci metodele moderne de producere a unui film îi limitează publicul la un singur grup de limbaj, aşa că trebue să luptăm cu mai multă convingere 51 tărie pentru a ajunge iară exprimarea directă a ideii ca de settg uman general, prin film. (Continuare în pagina ?-a) VKLV PUDOVKIN „Flecara“ n rezoluţia Congresului Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti era âî^cuprinsă şi ini* 55 ţiativa unei reviste" care să reprezinte elementul concret, practic al hotărîrilor Congresului. Organ de luptă ideologică, scris într’un spirit combativ şi însemnând în acelaş timp o luare de poziţie critică, fermă, în faţa culturii decadente — precum şi o călăuză pe drumul luminos al artei populare — revista „Flacăra“ a luat fiinţă. Concepută într’un spirit larg, uu sectar, privind un singur domeniu — „Flacăra“ se va ocupade toate problemele artei, desprinzând linia actuală şi trasând principiile de viitor. Proza, poezia, articolul, esseul şi ilustraţia vor conlucra armonios în vederea realizării unei unităţi ideologice care să răspundă tuturor nedumeririlor sau şovăielilor. Condeie cu experienţă, dar şi condeie tinere vor avea sarcina ca într’un spirit viu şi ascuţit, să înfigă iaroasanele unui drum sănătos în arta. Confuzia principială, compromisul sau menajamentele inutile vor fi eliminate din conţinutul acestei reviste. Conliftul dintre cele două tabere politice de astăzi — imperialismul agresiv pe de o parte şi tabăra democrată, doritoare de pace, pe de altă parte — reclamă o atitudine dlârză şi unitară, pe tronul cultural, ca şi pe celelalte fronturi. O luptă având la bal. tocTOderea în omul nou, făuritor _a progresului, o luptă care să înlăture demoralizarea, viciul şi falsificarea din artă, o luptă care sâ clădească un edificiu artistic sănătos, în mijlocul vieţii tuturor oamenilor muncii. In noua „Republică Populară Română"* „Flacăra“ va îndeplini un rol de primul ordin, strângând şi îndrumând toate forţele noastre creatoare, pentru o artă în slujba poporului, o artă în slujba democraţiei.