Rampa, ianuarie 1948 (Anul 37, nr. 112-115)

1948-01-04 / nr. 112

Trakiasca. jftcpublicaP­opulară reorlsS^ită .'v »S­fi?. _• ^ patria tuturor muncesc cm braţele şi cu mintea, la oraşe şi la OAMENII ARTEI SALUTA REPUBLICA Poporul rom­ân • întâmpinat cu vie bucurie ţi cu puternică încredere In viitorul său şi al ţării, noua Form­ă de Stat a României. Prin abdicarea lui Mihai von Hohenzollern-Sig­­maringen, şi prin proclamarea Republicii Populare Române, s’a trecut unul din cele mai grele obstacole care se aflau în calea desvoltării şi înfloririi aşezării democratice pe care cu jertfe, cu trudă neistovită, de zi la zi, massele largi de muncitori, de ţărani şi intelectuali şi-au dobândit-o, înlăturând din cale împotrivirile duşmănoase ale reacţiunii, ale rămăşiţelor fasciste şi ale agenţilor servili ai expansionismului imperialist, din Apusul mai apropiat şi mai depărtat. Citadela în jurul careia se polariza — şi în trecut — dar mai cu seamă în ultima vreme nădejdea şi „rezistenţa““ vârfurilor moşiereşti şi financiare de la noi, a căzut, prin acul de abdicare al lui Mihai. O eră nouă, de mari şi măreţe înfăptuiri, pentru bunăstarea mulţimilor muncitoare, pentru dreptatea socială, pentru desvoltarea economiei, a ştiinţei— a culturii în genere — se deschide în ţara noastră. Dacă ţărănimea poate să-şi aducă aminte, cu vădită strângere de inimă, de un şir întreg de nefericiri, în miezul cărora şi pentru susţinerea cărora monarhia a stat consecvent pro­­movatoare, dacă muncitorimea, de asemenea, poate găsi în frământatul ei tre­cut de lupte şi jertfe, prezenţa niciodată înţelegătoare a aspiraţiilor ei dar totdeauna de partea împilatorilor şi a exploatării nemiloase a aceleiaşi mo­narhii; cultura — în toată marea şi sociala ei semnificaţie a fost şi ea supusă ajustărilor protcustiene, de către această, prin excelenţă şi prin destinaţie a­­părătoare a intereselor şi mentalităţii reacţiuni, care a fost monarhia. Nu e locul să vorbim pe larg In aceste rânduri, de tot ceeace a însem­nat cultura şi arta sub regim monarhic. Ar fi să facem aci repetarea unor prea ştiute procese ce s’au făcut, dela înscăunarea democraţiei populare, însăşi burgheziei noastre, a cărei înflorire şi naştere a pornit să se desfăşoare sub monarhie. Ar fi să deschidem iarăşi un capitol care vorbeşte pe larg şi în felurite chipuri, despre obscurantism, despre retrograd, despre turnuri de fil­deş, despre analfabetism, şovinism, despre atâtea lucruri rafinate şi pline de sonorităţi vetuste, din care însă poporul, massele n’au avut cum şi îngăduinţă a se adăpa, care n’au putut şi nici n'au vrut să folosească în nici un fel clasei muncitoare, care au falsificat până la anihilarea rostului său în societate şi a personalităţii sale constructiv creatoare pe artist, pe omul de cultură. Ar fi să vorbim, — ca să ne referim la un trecut care nu ne este prea îndepărtat— despre diferitele instituţii de cultură, în care — sub egida şi patronajul mo­narhiei — şi în cadre şi maniere mai mult sau mai puţin solemne, mai mult sau mai puţin atrăgătoare şi inspirând seriozitate, s’au propagat nu numai neadevăruri tendenţios ştiinţifice, nu numai neseriozităţi grave artistice dar mai cu seamă s’au propagat şi infiltrat în rândul tineretului studios — şi pe cât s’a putut şi vrut — în rândul oamenilor de rând, otrăvurile ideologiei re­acţionare, mentalitatea retrograd şi bolnăvicios burgheză şi fascistă, împotriva cărora, poporul — marea mulţime truditoare — dela oraşe şi sate, din fabrici şi biblioteci — s’a pronunţat, mai cu seamă în zilele de azi. Mentalitatea culturii mercenare care a dăinuit până mai acum două luni, când a fost inlăturat de la Finanţe d. Puiu Alexandrini, a cunoscut sub rega­litate o înflorire dintre cele mai invoalte. Republica Populară sub faldurile căreia poporul român îşi vede întărită democraţia ce şi-a cucerit-o, sub care desvolta­­rea lui economică, socială şi politică se vede asigurată, înlesneşte deopotrivă intelectualităţii progresiste, drumul spre lumină şi înflorire a culturii, a artelor, ideologia marxist-leninistă, ţinuă sub obrocul culturii reacţionare şi fasciste, va putea azi, când în lume se dă atât de înverşunat lupta pentru pace, pentru pro­gres, împotriva tendinţelor şi ideologiilor imperialiste, să-şi ia avântul şi să întărească în sufletul şi inimile noastre, elanul de luptă, de creaţie. Arta — cultura — a fost un sfârşit repusă pentru totdeauna în rolul care-o defineşte: res publica, şi de care a fost atâta vreme îndepărtată. Oamenii artei — ai culturii — salută de acela, cu entusiasm şi odată cu în­treaga clasă muncitoare, tânăra Republică Populară Română. Ei Îşi iau, con­ştienţi de menirea lor, de rostul lor în viaţa societăţii, angajamentul de a lupta pentru întărirea ei, spre binele poporului, pentru asigurarea unei vieţi paşnice şi rodnice în ţara noastră şi în lume. ..RASVIPA” DE LA CORESPONDENT­UL NOSTRU SPECIAL ALTrmlA ^s/fom £Tm?,GE ENESCU ,N CAPITALA FRANȚEI. - UN MARE COM­­ tÍÍtÍaS“ mÍitS. f1,HAíL0VíCi’ - STAN GOLEST AN, ACELAŞ ANIMATOR EN­ TtNFRKr»1 AL DIRIORUL LINDENBERG LA OPERA MARE. - CE FAC TINERII. UN ROMAN PRIMUL INTRE 400 CANDIDATI LA CONSERVATOR. coincidenţă ferici­tă, mi-a îngăduit să vizitez, înainte d­e a poposi la Pa­ris, câteva din centrele muzicale importante ale Eu­­ropei: Budapesta, Viena, Geneva, şi­­întărit credinţa pe­i noastre artistice din țară. Şi tocmai anii răsboiului au fost aceia care au marcat un progres al creaţiei româ­neşti, deoarece lipsiţi de posibilitatea de a cerceta la faţa locului desvol­­tarea celorlalte ţări, am fost siliţi să luăm contact cu activitatea artistică a străinătăţii numai prin mijlocirea Radio-ului şi a discurilor. De aceea s-a întâmplat la noi un fenomen ciu­dat : proporţia valorilor artistice de foarte bună calitate faţă de numă­rul total al manifestărilor este mai mare decât în străinătate, deoarece spiritul de emulaţie era alimentat, ADIA GHERŢOVICI (pe această cale a muzicii mecanice), numai de artişti de prima mărime. Mă grăbesc să împărtăşesc satis­facţia pe care am încercat-o văzând că şi aici crearia artistică a com­patrioţilor­­ noştri este apreciată intr’o măsură l­a care până de cu­rând aveau drep­tul numai ţările cu un trecut ar­tistic de veacuri. Nu odată, şi nu numai la Paris, dar şi în celelalte centre muzicale am auzit această fra­ză: ,J£siii sigur că în ansamblul ţărilor europene, România are un loc de frunte prin calităţile muzicale şi artistice cu totul excepţionale ale poporului ro­mân". Iar pentru sus­ţinerea acestei pro­pozițiuni, maestru­lui Enescu îi revi­ne gloriosul titlu de pionier, calita­tea de artist inter­naţional a făcut ca activitatea lui să se desfăşoare nu numai la Paris, sau în Franţa, ci în Elveţia şi Belgia. înainte de a între­prinde acest turneu, a dirijat la Co­­lonne simfonia IV de Brahms, Con­certul de Golestan pentru vioară, orchestră şi Simfl­i­a de Enescu. En­tuziasmul unui public, pe care îl cu­noşteam destul de rezervat la alte manifestări artistice, mi-au­ reamin­tit ovaţiile publicului românesc la concertele maestrului. Au urmat: Care o aveam in potenţialul un concert cu muzică de Bach, in incinta capelei St. Louis din palatul invalizilor, pentru a veni în ajuto- Continuare în pagina 2-a) MIRUL LU­I A­RISTOLAN ACEA“ comedia lui Arisin­­an, a fost înscrisă în repertoriul Teatrului C. F. R. Giuleşti. Pentru cei care au cu­noscut răsboiul, cu întreg cortegiul său de atrocităţi şi lipsuri, de re­nunţări şi suferinţă, frumoasa ple­doarie pe care Aristofan o face în favoarea păcii, va fi desigur ca un balsam pentru rănile încă sângerân­de ale sufletului. Ei vor găsi în textul marelui autor comic grec, nu numai accentele aspre, violente prin care sunt condamnaţi „fabricanţii de răsbaae, purtă­torii de căşti, de egrete şi scuturi“ sau cei care vor să stoarcă profituri personale, fabuloase, din încaerarea cetăţilor din Feloponez, dar vor gusta, desigur, intr­-o admirabilă chietudine, sufletească acele pasagii pe care Aristofan le dedică, un imn însorit peisagiilor calme vieţii rustice, grădinilor nesfârşite pătate, ici, colo, de umbra cenuşie a măslinilor. Intrio epocă tulbure, în care cetăţile greceşti căutau să-şi asigure supremaţii deşarte, când rivalităţile din­tre Atena şi Sparta făceau de multe ori ca zidurile lor să fie în imensă vâlvătae, Aristofan căuta prin come­diile lui să atragă atenţie concetăţenilor că nu sunt decât instrumente in mâinile acelora care puneau in­teresele personale mai presus de prosperitatea şi viaţa cetăţii lor. In Acarnieni, în Lysistrata, în Pacea, auto­rul comic vădeşte aceiaşi gravă preocupare: binele pu­blic, prin opera păcii. Admirabilă este desigur, în a­­ceas­tă privinţă paralela dintre Lamacus (răsboinicul) şi Diceopolis (pacificul), din Acamienii, sau tabloul plin de amară inventivitate, din Pacea, unde lucrăto­rii câmpului se străduesc să scoată din groapă zeiţa păcii, dar răsboinicii de profesie în joc să-i ajute, trag odgoanele în altă direcţie. Teatrul lui Aristofan nu a fost aşa după cum se crede în general, opera unui oligarh, hotărît să lupte împotriva Atenei „democrate“. Să nu uităm că pe timpul când el scria Pacea sau Lysistrata, Atena nu mai era cetatea înţeleptului Pericles, nici politica ei nu mai era democrată. Ea fusese rând pe rând, în mâi­nile lui Cleon ale lui Eucrates, iar Alcibiade, la rândul său, vroia să-şi împlinească ambiţiosul plan de­ a pre­lua moştenirea lui Pericles, prin zâzaniile dintre ce­tăţi, prin instigarea la răsboi, prin exacerbarea pa­siunilor, împotriva acestor „democraţi“, militarişti, ipocriţi şi neprevăzători, arunca Aristofan anatemele sale, şi el ne lăsa să înţelegem că de cele mai multe ori — pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile perso­nale — aceşti conducători nu se sfiau să facă răsboiul, pe pretexte absolut frivole şi copilăreşti. Dacâ războiul Troei a fost posibil pentru o femee, războiul despre care pomeneşte Aristofan în Achar­­nienii săi, a avut ca motiv răpirea curtezanei Simaitha din Megara de către câţiva tineri atenieni. Dicepolis, ne povesteşte că pentru a răsbuna această „insultă", m­agarienii au furat la rândul lor două însoţitoare ale Aspasiei, iar Aristofan, prin glasul lui Diceopolis ex­clamă îndurerat: „Şi iată cum din cauza a... tr®i fete, a isbucnit războiul care a incendiat întregul Pelopo­­nez !“ Să nu ne înşelăm însă. Nici Troia nu a fost distrusă din causa frumoasei Elena, nici Sparta Şi Atena n­u s’au sfârşit din cauza celor trei fete. Sunt aici, ficţiuni. Poetică delicată, ca la Homer, cu trăsătură satirică şi aspră, ca la Aristofan. Dar în spatele acestor inven­­ţiuni lirice, vom găsi — pentru amândouă războaiele — aceiaşi origine; pofta nesăbuită a conducătorilor de popoare de-a ataca cetăţile înfloritoare şi bogate, de-a le prăda şi de a le distruge. împotriva acestor aventuri, costisitoare şi sângeroase în care oamenii îşi pierd bunurile şi viaţa, s’a ridicat Aristofan în cele trei comedii politice, Pe care le-am amintit. El a vrut, de bună seamă, să facă din piesele lui, un îndreptar pentru contemporanii săi şi pentru generaţiile ce îi vor urma. Fiindcă iată ce găsim, în­­tr’o altă comedie a sa „Broaştele“, asupra rolului pe care trebue să-l joace poetul, creatorul : „Institutorul învaţă pe copii, şi poetul pe oamenii tineri“ Deşi cel care vorbeşte, este Eschyle, totuşi nimeni nu se poate îndoi că aici este profesia de credință a lui Aristofan asupra obiectivelor teatrului său, de TUDOR SOIMARU ziua care mi-a fi aici­t . : UUUîllioU......'! GEORGE ENESCU Duminică 4 Ianuar­e 1948 8 PAGINI 12 LEI Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică și cinema v~* if*i ~ i • i,ii~i mji i» Cont CE0fNrr2g ANUL 31 (Seria IV) Nr. 112 TAXA POSTA IA plătită în nu­merar conform aprobării Dir. Gen P.T.T. Nr. 281.618 din 946. Birourile: BUCUREȘTI Str. Sărindar 6 Etaj II Tel. 6.34.78­ 9 autori dramatici români respiseid­­a o anchetă privind activitatea actuala* proecteie şi opinia lor personala asupra rostului teatrului în epoca de totale prefaceri sociale uterul dramatic răs­­punde „Rampei” la o anchetă, destăi­­nuindu-şi proecteie, expunându-şi acti­­vitatea actuală şi de asemenea marcând, în opinii personale, rostul teatrului în epoca de totale prefaceri sociale pe care o străbatem. Reaşezarea omului în demnitate sub semnul dreptăţii, luptele pentru libertate, glorificarea muncii, sunt temele pe care ar trebui să şi la propună dramaturgul român pentru îmbogăţirea unui repertoriu autoh­­ton încă embrionar în câmpul înţe­lesurilor morale înalte. Cunoaşterea, cugetarea, atitudinea, să se reflecteze în literatura dramatică nouă, iar transformările desprinse din concretul local, propriu ţării noastre, să se o­­glindească în opere realiste, vii, pu­ternice, aşteptate cu nesaţ de scenele şi publicul românesc. Din răspunsuri, cititorul va putea să descifreze că oricât de îndepăr­tate sunt unele condeie de ceea ce ele ar trebui să slujească şi să iubească, oricât de nelămurite sunt încă unele teme şi înţelesuri adânci pentru cei ce şi ie asumă cu grabă, rămâne de " ALEX­ PANA totuşi vizibilă o încercare aproape unanimă a scriitorilor da teatru in căutarea punţilor cari să e înlesnea­scă trecerea pe celălalt mal, peste învolburatele şi turbările ape ale men­talităţii artistice decadente în ex­­piere. Literatura dramatică indigenă, dacă a avut meşteşugari, dacă nu s’a pu­tut plânge de lipsa unor pricepuţi făuritori de haz şi de comen­tariu poe­­tic, a rămas însă mereu tributară surselor de reteraţie consumate în alte părţi a­l globului şi săvârlite peste bord în chiar locurile natale. O anume predispoziţie, am putea spune generalizată, către temele de suprafaţă, către intriga înclinată să idealizeze mărunte virtuţi domestica sau să facă din cazuri clinice pro­bleme de analiză psihologică pentru uzul plictisiţilor de huzurul coti­dian, a făcut ca teatrul românesc să semene — cu puţine excepţii — cu o colecţie de piese străine — adulterin bulevardiere, sau ridicol nevricoase, — adaptate la nomenclatura locală. Grozăviile ultimului războiu, pră­­buşirea unei lumi inutile şi parazi­­tare, ridicarea alteia, eroică şi din ce in ce mai despovărată de servitu­ţile mizeriei, toate acestea au lăsat urme adânci în existenţa sutelor de milioane de oameni ai planetei. Tea.­trul are la îndemână o nouă pastă pentru statuetele de artă ce trebue să te modeleze. O pastă uriaşe din care se pot întrupa optimismul u­­nor triumfuri de viaţă mereu mai bună, satisfacţiile descătuşării din e­­goism şi ură, bucuria muncii împli­nite în pace. Scena, adăpostind aceste fragmente intense de trăire, stilizându-le, des­­coperindu-le sensurile majore, suger,­rând numai uriaşele cotituri ale cursului vremii, ce se desprind din atâtea amănunte neînsemnate în apa­­renţă, nu va face decât­ să se ală­ture tot mai mult ele simpatia omu­­lui-spectator, atingând în acelaş timp şi ţelul artei: îmbogăţirea şi înobilarea sufletească a omului. N. D. COCEA iată, d. N. D. Cocea precizează de la început că e împiedicat, din pricina altor opere literare, să se ocupe de piesa d-sale „Inadaptabilii". — Romanul la care lucrez actual­mente mă împiedică să termin piesa pe care am început-o: „Inadaptabilii“ şi din care am scris primul act. Su­­ ­­ biectul pune problema acelora cari în momente de grave perturbaţii so­ciale nu se pot adapta vremurilor noui. Iată, de pildă, marile eveni­mente din orientul Europei. O lume­­întreagă care se răstoarnă, se prăbu- j şeşte şi alta care năzueşte alte idea­ j luri, cu altă structură socială care j să ia locul stărilor sociale învechite. j Fireşte că dintre personalităţile j cele vechii, câteva se vor putea a- j dapta vremurilor noui, aceasta în?;1 | constitue în cazul cel mai bun nu­mai o simplă minoritate. Marea ma­joritate însă, cei deprinşi cu năra­vuri de odinioară, orice vom face Şi orice vom încerca nu se pot adapta nouilor condiţii de viaţă. Pentru aceştia sper să termin piesa „Inadaptabilii“, imediat ce vo­i ter­mina de scris r­omanul închinat efor­turilor clasei muncitoare din Româ­nia, ca să desavârş­ească opera so­­cială începută la 6 Martie. Nu se pare destul de curioasă şi de,­­ contemplativă, alegerea unei astfel de teme. Oare ziua de astăzi nu pune la dispoziţia­ creatorilor teme poziti­ve, optimiste, în orice caz,teme de luptă? E oare necesar să ne ocupăm în mod special de uscăturile epocii care moare ? Și încă, noi credem a desprinde din cuvintele d-lui Cocea oarecare sentimentalitate, lipsa unui spirit combativ. Ne înșelăm ? D. M. DAVIDOGLU Mult mai act/'ip? «?p dovedesc a fi răspunsurile d-lui Dav^doglu, m cărui preocupări centrale intră omul nou, aşa cum apare el astăzi, pe toa­te şantierele. Scriu la o piesă din viaţa mineri­lor, al cărei titlu s-ar putea să fie „Oamenii din Valea Jiului“. Lumea de acolo poate fi socotită piatra unghiulară a democraţiei noa­stre. Prin latura de muncă a oame­nilor din Valea Jiului, care cumpă­neşte între viaţă şi moarte, se petre­ce un proces care va schimba struc­tural, atât socialul cât şi economicul vieţei noastre. Apoi patosul cu care pătrund în miezul muntelui ca să tri­mită mesagiul celorlalţi, mesagiul lor, cărbunele, arată cât de adevă­rat este că oamenii aceştia sunt sâm­burele omului în schimbare. Aducând înaintea celorlalţi, a spectatorilor, a­­ceastă lume năzuesc să prezint să­­(Continuare în pag. VI-a) M. DAVIDOGLU V. RUSSU-ŞIRIANU unt ferm convins că filmul — artă destul de recentă—posedă un­ potenţial excepţional *1” expresie a gându­rilor celor mai înalte no omului. Istoria Ulmului ne dă exem­­lul clar al zilelor în care s'a născut şi s’a maturizat r.'nimatografia sovietică, o perioadă de formaţie 51 pentru statul nostru sovietic. Lupta uriaşă din pe­rioada aceea era legată de cele mai atete idealuri de semnificaţie uma­nă. Filmele noastre mai bune din vremea aceea sunt cunoscute pretu­tindeni. ’Poate — indiferent de stilurile va­riate ale autorilor — se străduiau să unifice într’o formă vizuală con­vingătoare întâmplări separate în timp­ui spaţiu. Dând substanţă celor mai cuprinzătoare idei, ele aveau ca scop să arate legătura dintre feno­mene, cu adâncimea pe care doar fil­mul o poate da deplin. Studiul creativ al montajului, sta­bilit în vremea aceea, a desvăluit adevăratul înţeles al acestei funda­mentale §1 puternice metode în arta filmului. Prin montaj se pot comu­nica spectatorului, prin mijloace sim­ple, grafice §1­ expresive, cele mai complexe şi abstracte generalizări. Artistul din vrem­ea aceea încerca să ţină pasul cu scânteie toarsa suc­cesiune de idei noi, vitale şi semni­ficative şi căuta noui forme de artă pentru a le cuprinde, dar filmul s’a arătat neîndoelnic cea mai puter­nică Curmă şi a influenţat teatrul cât şi literat­ura. In epoca aceea s’a pă­truns lumea de realitatea că obiectivul pătrundea in ţinuturi până atunci Irchigo ochiului uman. Obiectivul pu­tea duce ochiul în spaţiul cosmic sau în lumea organismelor infinitesimale. De fapt doar unitatea creativă d­ădea această putere în captarea relaţiilor juste dintre fenomene. Filmele mai erau s­­imite, ceea ce le oferea un public nelimitat Filmul mut era adevărat internațional, club­­u­llurile sale puteau fi înlocuite în orice limbă fără a prejudicia in­tegn­­tatea artistică sau­­elementele orga­nice ale operei. Fiecare pas în filmul mut cerea artistului­ eforturi, era necesară o perpetuă inventare. In perioada a­­i«ea s’a născut scenariul ca gen­tito­­r­ir specific şi atât de individual încât a’a strecurat iute şi în literatură. Dar­­la apariţia sunetului au intrat în cinema actori 51 scenarişti înar­maţi cu experienţa §i tradiţiile tea­trului, dominând arbitrar hunea fil­mului. Cineaştii , slăbeau treptat în eforturile lor de a convinge pe spre­­ a ca FUIJOV ,U,\ tutori­ pintr’o percepţie imediată. Filmul începu să povestească tot mai mult. Cercetarea realităţilor ade­vărului deveni mai rară. In loc de a prezenta o stradă autentică, regizorul . i­iv­ugea la o tratare abstractă şi un­ tablou convenţional al străzii, nece­sara doar ca fundal pentru dialog, baza filmului. Spectatorul a fost ast­fel treptat privat de generoasa şi v rednica posibilităte de. "a fi ,martorul realităţii. In locul unei călătorii , făcute cu ochii săi prin Africa, i se oferea, de pildă, o conferinţă des­­pre Africa însoţită de o proiecţie cu lanterna magică. împreună cu mulţi tovarăşi de-ai mei de artă, mă întristează să vait cum cele mai moderne trucuri tel,,, i-ice sunt folosite pentru a imita natura. Călătoriile la faţa locului sunt înlăturate pentru că aic.t costai pro­ducţiei. Hollywoodul,'fiiiuseşte tot mai mult tehnica mai facilă şi mai con­venabilă a teatrului, sărăcind in­­mul modern, dând înregistrări de perfor­manţe teatrale in jocul minunatelor originalelor şi puternicelor opere din vremea filmului mut. Filmul sonor a pierdut deasemeni orice caracter internaţional. .Specta­torii­­ trebuie să citească aproape fără pauză cuvintele traduse, tipărite stu­pid chiar pe film, nu mai, poate se­siza compoziţia picturală a filmu­lui original. Pe deasupra cuvintele limbii străine, necunoscute, pot doar să-i fărâmiţeze atenţia. încercările de a dubla dialogul original n’au fost nici ele mai reuşite. Deci metodele moderne de produ­­cere a unui film îi limitează publicul la un singur grup­ de limbaj, aşa că trebue să luptăm cu mai multă con­vingere 51 tărie pentru a ajunge iar­­ă exprimarea directă a ideii ca de settg uman general, prin film­. (Continuare în pagina ?-a) VKLV PUDOVKIN „Flecara“ n rezoluţia Con­gresului Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti era âî^cu­prinsă şi ini* 55 ţiativa unei re­viste" care să reprezinte elemen­tul concret, practic al hotărî­­rilor Congresului. Organ de luptă ideologică, scris într’un spirit combativ şi însemnând în acelaş timp o luare de poziţie critică, fermă, în faţa culturii decadente — precum şi o călăuză pe drumul luminos al artei populare — revista „Fla­căra“ a luat fiinţă. Concepută într’un spirit larg, uu sectar, privind un singur domeniu — „Flacăra“ se va o­­cupa­­de toate problemele artei, desprinzând linia actuală şi tra­sând principiile de viitor. Proza, poezia, articolul, esseul şi ilustraţia vor conlucra armo­nios în vederea realizării unei unităţi ideologice care să răs­pundă tuturor nedumeririlor sau şovăielilor. Condeie cu expe­rienţă, dar şi condeie­ tinere vor avea sarcina ca într’un spirit viu şi ascuţit, să înfigă iaroa­sa­nele unui drum sănătos în arta. Confuzia principială, compro­misul sau menajamentele inu­tile vor fi eliminate din conţinu­tul acestei reviste. Con­­­liftul dintre cele două tabere politice de astăzi — imperialismul agre­siv pe de o parte şi tabăra de­mocrată, doritoare de pace, pe de altă parte — reclamă o ati­tudine dlârză şi unitară, pe tron­ul cultural, ca şi pe cele­lalte fronturi. O luptă având la bal.­ tocTO­­derea în omul nou, făuritor _a progresului, o luptă care să în­lăture demoralizarea, viciul şi falsificarea din artă, o luptă care sâ clădească un edificiu artistic sănătos, în mijlocul vie­ţii tuturor oamenilor muncii. In noua „Republică Populară Română"* „Flacăra“ va înde­plini un rol de primul ordin, strângând şi îndrumând toate forţele noastre creatoare, pen­tru o artă în slujba poporului, o artă în slujba democraţiei.

Next