Rampa, februarie 1948 (Anul 37, nr. 116-120)

1948-02-01 / nr. 116

Realism şi In cadrele unei mentalităţi incapabile de adevă­rată luciditate, de adevărată critică, de adevă­rată auto-critică, sinceritatea se confundă cu bunul plac. Dar pornirile acestui bun plac, atât de „spontan“, atât de „sincer“, sau mai exact, dedesubtul lor, jocul secret sau vădit, naiv sau ipocrit al intereselor personale îşi poate urma nestânjenit cursul. Dacă problema sincerităţii obişnuite este în­­deobşte, atât de simplist, atât de fals interpre­tată, se inţelege atunci că problema sincerităţii ARTISTICE se pretează la Şi mai multe confuzii. In comori acestor confuzii, conştiente sau inconştiente, candide­­sau perfide, nevoile de FALSA ORIGINALITATE, înfloresc In chip straniu, In chip absurd, In chip PARAZITAR. Aşa cum in umezeala plină de umbre a pădurii, unele ciuperci îşi pot etala culorile lftine de strălucire şi de otravă ascunsă, tot astfel într’o atmosferă de individualism morbid, se desvolta falsele concepţii „moderniste“, fălsele originalităţi. Jocul de bursă „artistică“, tendinţa artificială dar intensă de supralicitare snobă, iată principalele resorturi ale acestei false evoluţii. Astfel talente reale pot fi OBIECTIV­A'"4“15“ Rec ut‘,e de la o maturisare sănătoasă, de la o adâncire OBIECTIVA a posibilităţilor lor de expresie. Scriem de mulţi ani împotriva falsului modernism, împotriva EXHI­BIŢIONISMULUI care stă la baza artei morbide, aşa cum scriem de mulţi ani împotriva PLATITUDINEI sufleteşti care stă la baza academismului steril, cromolitografie. Totuşi va trebui consacrată o vastă şi tenace luptă colectivă de lămurire estetică reală, progresivă, amănunţită, pentru a putea arăta, fără putinţă de tăgadă, că nivelul superior în artă, că valoarea superioară în pictură nu sunt legate de originalitate şi cu atât mai puţin de pseudo-originalitate, de originalitatea artificială. Fără îndoială suntem intr’o perioadă de tranziţie, într’o perioadă în care artistul nu a isbutit încă să ajungă la realismul superior, care trebue să fie expresia adevărată a epocei noastre. Artistul nul răspunde încă, nu corespunde încă în destul adevăratelor nevoi ale colectivităţii largi, pentru a avea dreptul să-şi câştige existenţa în chip demn şi larg prin munca de creaţie adresată acestei colectivităţi largi. Mulţimile sunt însetate de artă şi cultură, cu aceiaşi intensitate cu care erau altă dată însetate de un trai mai uman. Snobii şi pedanţii nu­ pot înţelege aceasta. Dacă ar înţelege-o, de altfel, nu ar mai fi snobi şi pedanţi. _______: Dar chiar mulţi oameni „bine-intenţionaţi“ nu sunt in stare să înţeleagă cu adevărat acest lucru simplu şi totuşi sufleteşte revoluţionar. Problema RECEPTIVITĂŢII este tot atât de puţin limpezită in estetica burgheză ca şi problema creaţiei superioare, ca şi problema sin­cerităţii artistice. Falsul rafinament, falsa originalitate împiedică înţelegerea esenţială, a acestor realităţi, care în curând vor părea tot atât de fireşti ca faptul că pământul se învârteşte in jurul soarelui. Se ştie prea bine, dar se uită mereu,­­că la vremea lui Copernic a trebuit — faţă de coaliţia forţelor obscurantiste — să abjure concepţia lui... REVOLUŢIONARA. E adevărat, o parte din artişti nădăjduiesc încă să-şi păstreze prin tot felul de echivocuri o poziţie... neutră. O altă parte din artişti Încearcă un chip penibil să nu supere prea mult o clientelă burgheză în agonie. Aceştia nu au reflectat îndeajuns asupra sonetului eminescian con­­sacrat „falnicei Veneţii“. Insă rândurile de mai sus se adresează mai cu seamă, celor care vor să discute „obiectiv“ şi „sincer“. Ca să discute obiectiv şi sincer trebue întâi să­ înţeleagă că obiectivitatea şi sinceritatea trebuesc câştigate prin­­tr’o viguroasă auto-educaţie, printr’o integrare activă în noile realităţi constructive, ale epocii noastre. Trebue astfel realizată o schimbare de op­­tică, de mentalitate, de ideologie, schimbare care este REVOLUŢIONARA. Nu e vorba însă de revoluţii de cafenea, nici chiar de revoluţii de cenaclu. ------­Nu e vorba de falsele revoluţii ale „boemei“, care promovau sen­­zaţionalul şi trăiau din cultivarea factice a senzaţionalului. Este vorba de altceva. Trebue să devenim capabili de o participare sufletească nouă. Trebue să înţelegem că valorile superioare, valorile de expresivitate autentică în cadre realiste ale vremii noastre, nu mai au ce face cu originalităţile artificiale, ostentative sau morbide ale trecutului. Arta actuală, aria cu adevărat modernă, trebue să reprezinte artistic con­ţinuturi sufleteşti sănătoase, constructive, echilibrate. Şi trebue să recunoaştem că această schimbare de optică şi de mentalitate, de atitudine şi de elan, necesită — într’o epocă alterată de fals rafinament — o sforţare asemănătoare cu schimbarea de optică co­­perniciană. de . N. ARGINTESCU-AMZA Despre începuturi, studii, arta şi încadrarea artistului în lupta an l­ a procesul de li­chidare a formulei de artă pentru ar­ta, apariţia în a­­rena plastică a doamnei Ligia Ma­covei a însemnat un moment impor­tant. Fără dibuiri îndelungi, debutul tău a arătat-o, fără greş, ca pe o desenatoare, o aro­­­tistă de concepţie, un om de atitudi­ne serială. La Fetru Coaiar, ne.­eu, în recenzia din anul 1944 a a­­rătat şi filiaţia sa din Georg Grosz, precum şi cartie­rul social al debu­tantei, artista raa­­tură din primul moment. Arabescul palpi­tant de viaţă au­tentică al desene­lor sate, caracte­rul şarjat cu hu­­mer, dar şi cu vn­ii n’­u compasiune pentru toate di­­for­ilitățile unei lumi văzute cu un och­­it ascuţit rea­list, a c r e i a t şcoală. Temperamentul său dramatic însă a isbucnit într’o serie de ilustraţii colorate, executate cu nişte lacuri de o vivacitate cromatică de vitraliu, material reluat în ilustraţiile pentru „Demonul“ lui Lermontov. Presa a beneficiat de darul său grafic in moci abundent, iar recent in grupul celor 3 pictori români în Iugoslavia, c­sa a fost elementul de bază al echi­pei ambasadoare a plasticei noastre şi ochiul cel mai apt de a înregis­tra puternica transformare socială o­­perată în ţara vecină. — In­formaţia unui artist sunt şi determinări iniţiale, cărora, fără să le atribuim o importanţă mecanică şi ineluctabilă, ne dau totuşi uneori cheia desvoltărilor de mai târziu. IV mai precis, aui fost un copil minune. Realizări excepţionale v‘au impus din fragedă vârstă ? — Nici decum. Nu am crezut vra­ci­e LEANDRU POPOVICI odată lucruri excepţionale despre mine. Este adevărat, pe când eram în şcoala primară, desenul unei co­lege m‘a ambiţionat să o concurez. In liceu de asemeni scăparea cole­gelor la desen eram tot eu, iar în ultimii doi ani de şcoală, s-a spus că am talent. Dar atâta tot. — Hotărându-vă pentru aria pla­stică, ce cale aţi ales ? A inspiraţiei, a artei în sine, a unei plastice au­tonome ? — Nu cred în vorbe mari. Deco­rativa mi s'a părut un meşteşug o­­nest şi realist. Petre Aurel Constan­­tinescu mi-a condus primii paşi, m-a stimulat, şi acestui profesor astăzi încă îi ascult critica cu aceeaşi în­credere. PRIMA EXPOZIŢIE — Unde aţi expus întâiu ? —La Veneţia în sala Cardazzo. De pe când eram în Italia ,datează o serie de tu­nuri, care au plăcut unor arhitecţi, amici ai soţului meu. A­­tunci lam regăsit pe fostul meu co­leg de belle-arte Eugen Drăguţescu. Dânsul aştepta, regăsindu-mă, ma­­ rilor popoare impresionista meniul penibil al unei banale vizio­nări de artă convenţional agreabila. Neaşteptat surprins, mi-a smuls ma­pa cu desenele prezentate, fugind c­u ele ca să mă recomande lui Cardaz­­zo. Aceasta a însemnat ocazia pri­mei mele expoziţii împreună cu Dră­guţ­escu şi Mirea în anul 1941. DESPRE ARTA ALTORA — Cum, vedeţi arta altor popoare în comparaţie cu a noastră ? — Mărturisesc că italienii oarecum m-au deziluzionat Şi germanii mai (Continuare în pag. 2-a) Desen de LIGI A MACOVEI Dant­itisă I F£br, 8^48 8 PAGINI 12 LEI Cont CEC Nr. 211371t^--- Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică şi cinema Scsie munca Un exemplu entru cercetăto­rul atent al fe­nromenului teatral, rubrica ştirilor dintr'o gazetă de specialitate ■— constituie un termometru, o oglindă fidela a întregii mişcări artistice Vă amintiţi ştirile de acum trei ani când eram în plină inflaţie tea­trală? „Actorul X a semnat pentru teatrul Y ; el va primi o leafă de 5 ori mai mare, decât cea avută pâ­nă acum“. Sau : „Actriţa Z, îşi des­chide un teatru“. Rare ori câte un cuvânt despre Teatrul Naţional. Şi atunci, încă, anunţându-se plecarea unui actor, a altuia, a celui de al treilea. De câtva timp, însă, lucrurile au început să se schimbe în teatrul ro­mânesc. Apărute odată cu inflaţia, ciupercile teatrale au început să dis­pară ; lipsa de orientare s-a dovedit fatală. Astăzi, directorii sunt în pli­nă degringoladă şi nu puţini sunt aceia care ar ceda bucuroşi Naţio­nalului, sala, contractele şi anga­jaţii. Dar, pentru a-şi camufla pla­nurile şi pentru a-şi pregăti, pentru orice eventualitate, o poziţie de mar­tiri, unii dintre aceşti directori au grijă să şoptească respectivilor sa­lariaţi: „Ştiţi că vrea să ne ia Na­ţionalul ? Noi însă, ne ţinem bine Dacă vom fi siliţi­.“ şi urmează o suspensie foarte bine jucată. Numai că Naţionalul nu are timp de discuţie. Naţionalul este un şan­tier în plină activitate. Se plâng directorii de teatre particulare că nu au repertoriu ? Naţionalul re­petă 7 piese în acelaşi timp, alte două urmând să intre în lucru pe­ste 2-3 zile. „Nu ştim ce autori se pot juca“, spun teatrele particulare. Naţionalul repetă piese de autori români, ruşi, americani, norvegieni. Criteriul este simplu : spectacole de calitate. O vizită pe acest şantier, înseam­nă în afara unui spectacol sui-ge­­neris — în care scenele din „Mas­carada“ se vor întretăia cu cele din „Serafim“ şi „Michel Angelo“ — convingerea la faţa locului că Na­ţionalul este un organism viu, în plină activitate. Excursia a început Luni după a­­miază. In muzeul Te­trului Naţio­nal se repetă „Mascarada“ de Ler­montov. Direcţia de scenă: d. Las­căr Sebastian. Regizorul şi-a lăsat de o parte bastonul care fa­ce parte integrantă din personalitatea d-suce Şi dă indicaţii şi chiar joacă (du­­blându-l pe Ion Renter, absent pentru moment). In scenă, numai tineri. Comozi, de şantier ,a Teatrului Haţmenafi din Bucureşti.— . G. Storm Jut­re Réné Oalr si Sico Alexasidrescu reportaj de N. FOCŞA „FUMATUL OPRIT“ unii dintre actori, au uitat să-şi scoată paltoanele. D. Lascăr Sebas­tian, veşnic mândru de tinereţea-i fără bătrâneţe, i se dă ca exemplu. O clipă repetiţia este întreruptă de d. W. Siegfried, care vine să-l dispute pe Iulian Necşulescu, distri­buit şi în „O lună la ţară“. Repetiţia este reluată. D. Seba­stian explică: „La ridicarea corti­nei, facem o poză, o cromolitogra­­fie „Jucătorii de cărţi“. Nimeni nu mişcă până nu se dă semnalul prin­­tr‘o întrerupere de lumină“. Aşezaţi la o mesuţă, sub tăbliţa­­care indică „Fumatul oprit“, acto­rii se lansează în vâltoarea jocului, fumând de zor... Aşa cere rolul. La sala Comedia — lectură. O co­medie americană: „M’am născut eri“ de Garson Kanin. Se joacă la New- York de mai bine de trei ani şi ac­tualmente se repetă la Paris, în re­gia lui René Clair. Prezenţi numai d-na Eugenia Po­­povici şi d-nii Mi­­hai Popescu îi L Anastasiad. De alt­­fel, d. Sică Ale­­xandrescu directo­rul de scenă, a cerut condica pen­­tru ca s.i-i noteze pe absenţi. Din nou ziarist şi din nou Hary, d. Mihai Popescu îi citeşte — în pie­să bineînţeles — ca articol d-nei Eugenia Bepeu.. . Textul nu e lip­sit de humor, de­altfel d. Adania ne poate confirma : Stă într’un colţ şi surâde foarte fericit. E doar cel mai jucat autor... de versiuni romă­­neţi­. Deoarece, repe­tiţia este încă în faza corectării, o părăsim, propu­­nându-ne să re­venim, când va fi cazul. Marţi dimineaţă, am reluat tra­seul. In muzeul de la Sft. Sava se SUS: Costache A­ntoniu, Micky Atanasiu şi Carmen Sta repetă „Michel­inescu repetă in „Că­sătoria“. JOS: O scena d­e „Mascarada ‘ Angelo“ de d-na­ Desen de CIR Alex. Kiriţescu. Pe scena improvi­zată se af­lă d-nii G. Storin (Michel Angelo) şi N. Băltăţeanu (Papa Iu­­liu 2). Deşi nu i-a venit încă rân­dul, d-na Elvira Godeanu Frigida) este şi dânsa de fată. Se remarcă, însă, lipsa unora dintre actorii mai tineri. De altfel, credem că este ca­zul să consemnăm faptul că la re­petiţiile la care am asistat „vedere­sensul bun al le“ sunt vedete, cuvântului. Iată-l, de pilda, pe­­ G. Storin la numai trei zile de la începutul repe­tiţiilor, fată în faţă cu un rol greu pe care l-a biruit, îl ştie complet pe dinafară. Când Papa Iuliu­s, vrând să-l lo­vească pe Michel Angelo, face un pas greşit şi e gata să cadă, d. Gr. Storin intervine şi-l ajută. Din colţ, d. Fernando de Cruciaţii, găseşte gestul prea tare şi îi spune d-lui Storin: „Gestul vine numai per mila d'anumita fara mult entu­­siasmo“. Se face o pauză. O domnişoară­­asistentă de regie, vine să arate o litografie a Capelei Saxtine a lui Michel Angelo. Nu e decât un amă­nunt din desfăşurarea repetiţiilor care — după cum ne mărturisea d. Emil Iencek, unul dintre interpreţi, au însemnat adevărate lecţii de is­torie a renaşterii. Ne continuăm drumul. Glasul a­­dânc al lui Michel Angelo-G. Sto­rin răsună în toată clădirea : „Artistul care nu este Şi cetăţean, e ca un clopot spart în care nu sună chemarea oamenilor“. DISCUTAM SAU NU? Pe scenă la Sft. sava se repetă „Căsătoria“ de Gogol. Ca să ajungi în sală, trebuie să parcurgi un ade­vărat labirint, deoarece uşile din faţă sunt închise. Pe scenă d-na So­nia Cluceru, d-nii C. Antoniu, N. Antoniu, I. Horaţiu şi... sufleurul. Activitatea acestuia din urmă prile­­jneşte o aprigă discuţie d-lor Victor Bumb­eşti şi C. Antoniu, cel din ur­mă susţinând imperios necesitatea unei colaborări cât mai active cu sufletul. De altfel, pe cât de des­ in­­teresat se arată d. V'­ctor Bumbeşti, care la fiecare observaţie a actori­­(Continuare în pagina 2-a) LASZIQ SOnQGYl napiul dela Soc. compuntrefâMl*­ du-se deschis cu muzicienii români. A participat la mai multe specta­cole muzicale, la Operă, la teatrul C. G .„ unde a rămas entuziasmat de realizările muncitorilor şi ale com­pozitorilor noştri. DESPRE MUZICA ROMANEASCA La o reuniune cu ziariştii, d. So­mogyi îşi exprimă bucuria de­­ a fi revenit în România şi a dirija din nou Filarmonica, pe care o găseşte într-o formă — şi o muzicalitate su­perioară celeia de anul trecut. A­­ceasta se datoreşte — spune d-sa­­­­noilor condiţii cu totul prielnice pe care le-a creat democraţia şi faptu­lui că noul director al orchestrei es­te d. Silvestri. — Este strict necesar — însă — ca orchestra să fie mărită cu noi elemente pentru că ceea ce e calita­­(Continuare în pag. VI-a) cu Julian Necşulescu şi Cella D’ma. HÁRÍTOK» nllwfi' Wr-f‘* (Seria TAXA POSTA­LA plătită în nu­merar conform aprobării Dir. Gen P.T.T. Nr. 221.618­­din 946. Birourile: bucurești Str. Sărindar 6 Etaj II Tel.­ 6.34.78 ariera noastră de cronica­r , coregrafic da­tează de puţină vreme. Dar re­laţiile cu dan­satorii, fie in studiourile de lucru, fie pe ca­le particulară, conversatorie sunt mai vechi. Am cunoscut şi dansatori „califi­caţi“, şi „ucenici“. Am găsit întot­deauna efervescenţe, aspiraţii, tru­de, mici şi mari dez­luzii — dar niciodată aspecte omogene sau or­ganizate. Existau câteva elemente cărora singurătatea nu le pria. începuseră să simtă sterilitatea invenţiei subiec­tive, monotonia repetiţiilor implici­te, insuficienţa travaliului individual restrâns, sumar sau unilateral. Fireşte, existau şcoli de dans. Dar organizaţia consta exclusiv în fixarea orelor de curs şi a programului di­ d­e N1N AICASSI A N__ dactic. Problemele generale fie pro­fesionale, fie artistice surveneau in­cidental, haotic, de cele mai multe ori, greşit. Mai ales la tinerele elemente, am constatat o atitudine deconcertată, din care decurgea nu rareori, o a­­devarată ostilitate pentru propria lor artă. Greutăţile materiale concurau cu nelămurirea ideologică. In afara încadrării sindicale, se pu­nea problema unei coeziuni mai inti­me a celor care aparţineau aceleiaşi bresle. întâlneam, de pildă, la unele gru­puri care se formau„ cfisensiurtrj .s­­tContinumre^in Îpdgt 3­ U) «• V MIRIAM TANSINGHEE Comici de prezenţă semnisie ca anlic spaţie.— Cursuri pr©deşte prin delegaţie... O „temerara": d-na Alice Voinescu.­ „Tinerele" speranţe ale teatrului românesc.— Se impune instituirea unei anchete ţi pedepsirea severă a vinovaţilor -a­­pariţia reportajului ? Art, de săptămâna tre­i LQS cută a lăsat multora ^ ifH prin titlul lui im­presia unei nepo­­triveii cu textul. Ne ocupam — se pare — prea mult de e­­levul „înaltei Aca­demii“ şi prea pu­ţin de corpul profesoral, căruia — şi din titlul nostru şi din constatările ge­nerale — îi revine cinstea de a fi lan­sat în lumea teatrului românesc splen­dide exemplare de cabotini şi cabotine. Nepotriveala aceasta între text şi titlu a fost însă intenţionată, pentru că la Conservator putregaiul începe de jos, din pivniţele localului până în ca­binetul direcţiei şi cuprinde, intr’o „dulce armonie“ elevi şi profesori lao­laltă, înfrăţiţi sub semnul unei egale des­nteresări faţă de toate disciplinele „înaltei Academii“. Vizita noastră, nedorită şi neaştep­tată, a surprins aspecte dintre cele mai inedite, dintre cele mai neaşteptate. Câteva ore la rând am hoinărit în voie prin sălile de cursuri, prin culoa­­re şi cancelarii, fără să fim întrebaţi de rostul nostru acolo. Nici o supra­veghere, nici o vigilenţă... Totul mort, adormit, absent... Pe poarta mare a Conservatorului intră cine vrea şi când vrea, chiar dacă „poarta“ aceasta „ma­re“ se rezumă la o simplă metaforă transpusă în fapt la o biată intrare dosnică şi rău mirositoare... Dar, să intrăm în subiect. După în­delungate plimbări prin sălile de cursuri, într’o­­dimineaţă în care nu­mai la Conservatorul de­ muzică erau programate şase cursuri diferite, ne­am gândit că ar fi bine să cerem di­recţiunii permisiunea de a participa la orele câtorva profesori pe căre i bă­nuiam la nivelul ridicat al unui aşeză­mânt cu echivalente academice. Une­va, un funcţionar plictisit, ne-a indicat o uşe. Am bătut, dar nu ne-a răspuns nimeni şi noi — exagerat de scrupu­­loşi — ne-am­ încăpăţânat să aşteptăm mai întâi permisiunea de a intra. Ges­tul, tradus în multe minute de aştep­tare, a fost remarcat de o duduie a-C PANAITESCU mobilă, care ne-a Îndemnat, zâmbena să intrăm... „că tot nu e nimeni înăun­tru !“ Ne-am călcat prin urmare „pe prin­cipii“ şi am intrat. Era chiar cancela­ria direcţiunii. După aproape o oră ,de respectuoasă aşteptare, în care timp au intrat şi ieşit cu pălăria în cap şi ţigara în colţul buzelor, feluriţi elevi şi profesori, plictiseala ne-a îndemnat să ne aruncăm ocini pe condica de prezenţă a domnilor profesori. Două­sprezece cursuri într’o singură zi şi numai la secţia muzicală! Straşnică activitate, gândeam, cu toate ca rai­ta noastră prin săli ne demonstrase că nici­ domnii profesori şi nici domnii elevi sau domnişoarele eleve nu se prea grăbiseră în dimineaţa aceia. Dar să trecem în revistă condica : TEORIE — prof. 1. Dumitrescu ora 8—13 sala No. 1, — nici semnătură şi nici o prezenţă ; CANTO — C. Stroescu, ora, 10—13 sala No. 2, — nici o semnătură şi nici o prezenţă ; PIAN — M. Fotino, ora 9—13, sa­la No. 3, — nici o semnătură şi nici o prezenţă ; CITARE DE PARTITURI — M. Ghiga, ora 11—13, sala No. 4, — nici o semnătură şi nici o prezenţă ; CÂNTEC RELIGIOS — I. Bănes­­cu, ora 8—1, sala No. 5 şi semnătu­ra şi prezenţa vizibile şi auzibile. Un „Doamne milueşte“ de toată frumu­seţea făcea să răsune bolţile Conser­vatorului de par­că am fi fost la Pa­triarhie... Mai departe ne pregăteam să nu mai citim, întrucât urmau orele de după amiază. Ne-a atras însă atenţia o semnătură buclucaşe şi stingheră, în partea de jos a paginei. Parcurgem rândul respectiv şi nu înţelegem: CANTO — prof. R. Vrăbiescu, o­­rele 15—19, sala No. 2, apoi la rubri­ca respectivă, semnătura de prezenţă. Ei drăcie ! Orele 15—19 însemnează 3—7 după amiază... şi acum e abia 11 dimineaţa ! Trebuie să fie vreo gre­şeală ! Am ieşit din nou pe sală şi am­ în­trebat, curios, la ce oră are loc cursul de canto al d-lui prof. Vrăbiescu. — La 3, a fost răspunsul. — Atunci pentru ce a semnat în condică încă de pe acum ? — Foarte simplu, pentru că e pro­babil că nu mai vine după amiază.. — Și ce curs are loc astăzi, dacă nu vă este cu supărare? — La dramă, cursul maestrului Ghi­­țescu... Dar nu vine astăzi este bol­nav... In treacăt fie zis, pe maestru î! întâlnisem chiar în seara din ajun, ve­sel şi bine dispus... — Dar cursul d-nei Voiculescu? — Miercuri de la 10—1... Se pare însă că va fi suplinită de d. Bărbules­­cu... Şi cine este d. Bărbulescu? — Cum? Nu ştiţi!? D. Bărbulescu... actorul... Am mulţumit, intimidat, amabilului informator şi am plecat spre celălalt Conservator — de dramă şi comedie — situat în Piaţa Amzei No. 8. Aci, în mijlocul unei forfote de nedascris, am aflat dela o serie de elevi, lucruri pe care nu mi-aşi fi putut închipui vreodată că s’ar putea produce între zidurile unei şcoli de stat. In primul rând am luat cunoştinţă cu materia „predată“ elevilor. Rezul­tate dintre cele mai fructuoase... Din tot ce s’a scris în literatura română, pentru uzul conservatoarelor nu se utilizează decât operele lui Al. T. Sta­­matiad, Lucian Blaga, Erastia Peretz, Octavian Goga, Teodor Speranţa sau Tudor Arghezi. Scenele de dramă şi de comedie sunt alese şi ele cu multă atenţiune : numai Victor Eftimiu, Igena Floru, Alecsandri, Mihail Sârbu din când în când Pirandello şi cât mai (Continuare in pagina 4-a> *r^oc/AŢlW »»«Mi» ?! î£'8ncr Ui AL MUZICII ROMÂNEȘTI CU LASZLO SOMOGYI DESPRE MUZICA ăptămăna aceasta muzicală a cunos­cut prezenta deo­sebit de interesan­tă 'și fertilă a diri­jorului maghiar Laz­lo Somogyi. In a­­fără de concertul dela Ateneu, des­­pre care Știe toată lumea «in presă, d. Somogyi, a par­ticipat ii la multe alte manifestări, muzicale. Astfel, fiind­­ un pionier al prieteniei româno-maghiare, d-sa a ţinut să repete concertul la Gîu-Interview de AN­ATOL VIERU ieşit, pentru muncitori, luând cu­vântul şi vorbindu-ie cu familiari­tate despre muzică şi despre prie­tenia celor două popoare. Ținând să cunoască producția muzicală a com­­pozitorilor, d-sa a participat la ce-

Next