Rampa, februarie 1948 (Anul 37, nr. 116-120)
1948-02-01 / nr. 116
Realism şi In cadrele unei mentalităţi incapabile de adevărată luciditate, de adevărată critică, de adevărată auto-critică, sinceritatea se confundă cu bunul plac. Dar pornirile acestui bun plac, atât de „spontan“, atât de „sincer“, sau mai exact, dedesubtul lor, jocul secret sau vădit, naiv sau ipocrit al intereselor personale îşi poate urma nestânjenit cursul. Dacă problema sincerităţii obişnuite este îndeobşte, atât de simplist, atât de fals interpretată, se inţelege atunci că problema sincerităţii ARTISTICE se pretează la Şi mai multe confuzii. In comori acestor confuzii, conştiente sau inconştiente, candidesau perfide, nevoile de FALSA ORIGINALITATE, înfloresc In chip straniu, In chip absurd, In chip PARAZITAR. Aşa cum in umezeala plină de umbre a pădurii, unele ciuperci îşi pot etala culorile lftine de strălucire şi de otravă ascunsă, tot astfel într’o atmosferă de individualism morbid, se desvolta falsele concepţii „moderniste“, fălsele originalităţi. Jocul de bursă „artistică“, tendinţa artificială dar intensă de supralicitare snobă, iată principalele resorturi ale acestei false evoluţii. Astfel talente reale pot fi OBIECTIVA'"4“15“ Rec ut‘,e de la o maturisare sănătoasă, de la o adâncire OBIECTIVA a posibilităţilor lor de expresie. Scriem de mulţi ani împotriva falsului modernism, împotriva EXHIBIŢIONISMULUI care stă la baza artei morbide, aşa cum scriem de mulţi ani împotriva PLATITUDINEI sufleteşti care stă la baza academismului steril, cromolitografie. Totuşi va trebui consacrată o vastă şi tenace luptă colectivă de lămurire estetică reală, progresivă, amănunţită, pentru a putea arăta, fără putinţă de tăgadă, că nivelul superior în artă, că valoarea superioară în pictură nu sunt legate de originalitate şi cu atât mai puţin de pseudo-originalitate, de originalitatea artificială. Fără îndoială suntem intr’o perioadă de tranziţie, într’o perioadă în care artistul nu a isbutit încă să ajungă la realismul superior, care trebue să fie expresia adevărată a epocei noastre. Artistul nul răspunde încă, nu corespunde încă în destul adevăratelor nevoi ale colectivităţii largi, pentru a avea dreptul să-şi câştige existenţa în chip demn şi larg prin munca de creaţie adresată acestei colectivităţi largi. Mulţimile sunt însetate de artă şi cultură, cu aceiaşi intensitate cu care erau altă dată însetate de un trai mai uman. Snobii şi pedanţii nu pot înţelege aceasta. Dacă ar înţelege-o, de altfel, nu ar mai fi snobi şi pedanţi. _______: Dar chiar mulţi oameni „bine-intenţionaţi“ nu sunt in stare să înţeleagă cu adevărat acest lucru simplu şi totuşi sufleteşte revoluţionar. Problema RECEPTIVITĂŢII este tot atât de puţin limpezită in estetica burgheză ca şi problema creaţiei superioare, ca şi problema sincerităţii artistice. Falsul rafinament, falsa originalitate împiedică înţelegerea esenţială, a acestor realităţi, care în curând vor părea tot atât de fireşti ca faptul că pământul se învârteşte in jurul soarelui. Se ştie prea bine, dar se uită mereu,că la vremea lui Copernic a trebuit — faţă de coaliţia forţelor obscurantiste — să abjure concepţia lui... REVOLUŢIONARA. E adevărat, o parte din artişti nădăjduiesc încă să-şi păstreze prin tot felul de echivocuri o poziţie... neutră. O altă parte din artişti Încearcă un chip penibil să nu supere prea mult o clientelă burgheză în agonie. Aceştia nu au reflectat îndeajuns asupra sonetului eminescian consacrat „falnicei Veneţii“. Insă rândurile de mai sus se adresează mai cu seamă, celor care vor să discute „obiectiv“ şi „sincer“. Ca să discute obiectiv şi sincer trebue întâi să înţeleagă că obiectivitatea şi sinceritatea trebuesc câştigate printr’o viguroasă auto-educaţie, printr’o integrare activă în noile realităţi constructive, ale epocii noastre. Trebue astfel realizată o schimbare de optică, de mentalitate, de ideologie, schimbare care este REVOLUŢIONARA. Nu e vorba însă de revoluţii de cafenea, nici chiar de revoluţii de cenaclu. ------Nu e vorba de falsele revoluţii ale „boemei“, care promovau senzaţionalul şi trăiau din cultivarea factice a senzaţionalului. Este vorba de altceva. Trebue să devenim capabili de o participare sufletească nouă. Trebue să înţelegem că valorile superioare, valorile de expresivitate autentică în cadre realiste ale vremii noastre, nu mai au ce face cu originalităţile artificiale, ostentative sau morbide ale trecutului. Arta actuală, aria cu adevărat modernă, trebue să reprezinte artistic conţinuturi sufleteşti sănătoase, constructive, echilibrate. Şi trebue să recunoaştem că această schimbare de optică şi de mentalitate, de atitudine şi de elan, necesită — într’o epocă alterată de fals rafinament — o sforţare asemănătoare cu schimbarea de optică coperniciană. de . N. ARGINTESCU-AMZA Despre începuturi, studii, arta şi încadrarea artistului în lupta an l a procesul de lichidare a formulei de artă pentru arta, apariţia în arena plastică a doamnei Ligia Macovei a însemnat un moment important. Fără dibuiri îndelungi, debutul tău a arătat-o, fără greş, ca pe o desenatoare, o arotistă de concepţie, un om de atitudine serială. La Fetru Coaiar, ne.eu, în recenzia din anul 1944 a arătat şi filiaţia sa din Georg Grosz, precum şi cartierul social al debutantei, artista raatură din primul moment. Arabescul palpitant de viaţă autentică al desenelor sate, caracterul şarjat cu humer, dar şi cu vnii n’u compasiune pentru toate diforilitățile unei lumi văzute cu un ochit ascuţit realist, a c r e i a t şcoală. Temperamentul său dramatic însă a isbucnit într’o serie de ilustraţii colorate, executate cu nişte lacuri de o vivacitate cromatică de vitraliu, material reluat în ilustraţiile pentru „Demonul“ lui Lermontov. Presa a beneficiat de darul său grafic in moci abundent, iar recent in grupul celor 3 pictori români în Iugoslavia, csa a fost elementul de bază al echipei ambasadoare a plasticei noastre şi ochiul cel mai apt de a înregistra puternica transformare socială operată în ţara vecină. — Informaţia unui artist sunt şi determinări iniţiale, cărora, fără să le atribuim o importanţă mecanică şi ineluctabilă, ne dau totuşi uneori cheia desvoltărilor de mai târziu. IV mai precis, aui fost un copil minune. Realizări excepţionale v‘au impus din fragedă vârstă ? — Nici decum. Nu am crezut vracie LEANDRU POPOVICI odată lucruri excepţionale despre mine. Este adevărat, pe când eram în şcoala primară, desenul unei colege m‘a ambiţionat să o concurez. In liceu de asemeni scăparea colegelor la desen eram tot eu, iar în ultimii doi ani de şcoală, s-a spus că am talent. Dar atâta tot. — Hotărându-vă pentru aria plastică, ce cale aţi ales ? A inspiraţiei, a artei în sine, a unei plastice autonome ? — Nu cred în vorbe mari. Decorativa mi s'a părut un meşteşug onest şi realist. Petre Aurel Constantinescu mi-a condus primii paşi, m-a stimulat, şi acestui profesor astăzi încă îi ascult critica cu aceeaşi încredere. PRIMA EXPOZIŢIE — Unde aţi expus întâiu ? —La Veneţia în sala Cardazzo. De pe când eram în Italia ,datează o serie de tunuri, care au plăcut unor arhitecţi, amici ai soţului meu. Atunci lam regăsit pe fostul meu coleg de belle-arte Eugen Drăguţescu. Dânsul aştepta, regăsindu-mă, ma rilor popoare impresionista meniul penibil al unei banale vizionări de artă convenţional agreabila. Neaşteptat surprins, mi-a smuls mapa cu desenele prezentate, fugind cu ele ca să mă recomande lui Cardazzo. Aceasta a însemnat ocazia primei mele expoziţii împreună cu Drăguţescu şi Mirea în anul 1941. DESPRE ARTA ALTORA — Cum, vedeţi arta altor popoare în comparaţie cu a noastră ? — Mărturisesc că italienii oarecum m-au deziluzionat Şi germanii mai (Continuare în pag. 2-a) Desen de LIGI A MACOVEI Dantitisă I F£br, 8^48 8 PAGINI 12 LEI Cont CEC Nr. 211371t^--- Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică şi cinema Scsie munca Un exemplu entru cercetătorul atent al fenromenului teatral, rubrica ştirilor dintr'o gazetă de specialitate ■— constituie un termometru, o oglindă fidela a întregii mişcări artistice Vă amintiţi ştirile de acum trei ani când eram în plină inflaţie teatrală? „Actorul X a semnat pentru teatrul Y ; el va primi o leafă de 5 ori mai mare, decât cea avută până acum“. Sau : „Actriţa Z, îşi deschide un teatru“. Rare ori câte un cuvânt despre Teatrul Naţional. Şi atunci, încă, anunţându-se plecarea unui actor, a altuia, a celui de al treilea. De câtva timp, însă, lucrurile au început să se schimbe în teatrul românesc. Apărute odată cu inflaţia, ciupercile teatrale au început să dispară ; lipsa de orientare s-a dovedit fatală. Astăzi, directorii sunt în plină degringoladă şi nu puţini sunt aceia care ar ceda bucuroşi Naţionalului, sala, contractele şi angajaţii. Dar, pentru a-şi camufla planurile şi pentru a-şi pregăti, pentru orice eventualitate, o poziţie de martiri, unii dintre aceşti directori au grijă să şoptească respectivilor salariaţi: „Ştiţi că vrea să ne ia Naţionalul ? Noi însă, ne ţinem bine Dacă vom fi siliţi.“ şi urmează o suspensie foarte bine jucată. Numai că Naţionalul nu are timp de discuţie. Naţionalul este un şantier în plină activitate. Se plâng directorii de teatre particulare că nu au repertoriu ? Naţionalul repetă 7 piese în acelaşi timp, alte două urmând să intre în lucru peste 2-3 zile. „Nu ştim ce autori se pot juca“, spun teatrele particulare. Naţionalul repetă piese de autori români, ruşi, americani, norvegieni. Criteriul este simplu : spectacole de calitate. O vizită pe acest şantier, înseamnă în afara unui spectacol sui-generis — în care scenele din „Mascarada“ se vor întretăia cu cele din „Serafim“ şi „Michel Angelo“ — convingerea la faţa locului că Naţionalul este un organism viu, în plină activitate. Excursia a început Luni după amiază. In muzeul Tetrului Naţional se repetă „Mascarada“ de Lermontov. Direcţia de scenă: d. Lascăr Sebastian. Regizorul şi-a lăsat de o parte bastonul care face parte integrantă din personalitatea d-suce Şi dă indicaţii şi chiar joacă (dublându-l pe Ion Renter, absent pentru moment). In scenă, numai tineri. Comozi, de şantier ,a Teatrului Haţmenafi din Bucureşti.— . G. Storm Jutre Réné Oalr si Sico Alexasidrescu reportaj de N. FOCŞA „FUMATUL OPRIT“ unii dintre actori, au uitat să-şi scoată paltoanele. D. Lascăr Sebastian, veşnic mândru de tinereţea-i fără bătrâneţe, i se dă ca exemplu. O clipă repetiţia este întreruptă de d. W. Siegfried, care vine să-l dispute pe Iulian Necşulescu, distribuit şi în „O lună la ţară“. Repetiţia este reluată. D. Sebastian explică: „La ridicarea cortinei, facem o poză, o cromolitografie „Jucătorii de cărţi“. Nimeni nu mişcă până nu se dă semnalul printr‘o întrerupere de lumină“. Aşezaţi la o mesuţă, sub tăbliţacare indică „Fumatul oprit“, actorii se lansează în vâltoarea jocului, fumând de zor... Aşa cere rolul. La sala Comedia — lectură. O comedie americană: „M’am născut eri“ de Garson Kanin. Se joacă la New- York de mai bine de trei ani şi actualmente se repetă la Paris, în regia lui René Clair. Prezenţi numai d-na Eugenia Popovici şi d-nii Mihai Popescu îi L Anastasiad. De altfel, d. Sică Alexandrescu directorul de scenă, a cerut condica pentru ca s.i-i noteze pe absenţi. Din nou ziarist şi din nou Hary, d. Mihai Popescu îi citeşte — în piesă bineînţeles — ca articol d-nei Eugenia Bepeu.. . Textul nu e lipsit de humor, dealtfel d. Adania ne poate confirma : Stă într’un colţ şi surâde foarte fericit. E doar cel mai jucat autor... de versiuni romăneţi. Deoarece, repetiţia este încă în faza corectării, o părăsim, propunându-ne să revenim, când va fi cazul. Marţi dimineaţă, am reluat traseul. In muzeul de la Sft. Sava se SUS: Costache Antoniu, Micky Atanasiu şi Carmen Sta repetă „Michelinescu repetă in „Căsătoria“. JOS: O scena de „Mascarada ‘ Angelo“ de d-na Desen de CIR Alex. Kiriţescu. Pe scena improvizată se află d-nii G. Storin (Michel Angelo) şi N. Băltăţeanu (Papa Iuliu 2). Deşi nu i-a venit încă rândul, d-na Elvira Godeanu Frigida) este şi dânsa de fată. Se remarcă, însă, lipsa unora dintre actorii mai tineri. De altfel, credem că este cazul să consemnăm faptul că la repetiţiile la care am asistat „vederesensul bun al le“ sunt vedete, cuvântului. Iată-l, de pilda, pe G. Storin la numai trei zile de la începutul repetiţiilor, fată în faţă cu un rol greu pe care l-a biruit, îl ştie complet pe dinafară. Când Papa Iulius, vrând să-l lovească pe Michel Angelo, face un pas greşit şi e gata să cadă, d. Gr. Storin intervine şi-l ajută. Din colţ, d. Fernando de Cruciaţii, găseşte gestul prea tare şi îi spune d-lui Storin: „Gestul vine numai per mila d'anumita fara mult entusiasmo“. Se face o pauză. O domnişoarăasistentă de regie, vine să arate o litografie a Capelei Saxtine a lui Michel Angelo. Nu e decât un amănunt din desfăşurarea repetiţiilor care — după cum ne mărturisea d. Emil Iencek, unul dintre interpreţi, au însemnat adevărate lecţii de istorie a renaşterii. Ne continuăm drumul. Glasul adânc al lui Michel Angelo-G. Storin răsună în toată clădirea : „Artistul care nu este Şi cetăţean, e ca un clopot spart în care nu sună chemarea oamenilor“. DISCUTAM SAU NU? Pe scenă la Sft. sava se repetă „Căsătoria“ de Gogol. Ca să ajungi în sală, trebuie să parcurgi un adevărat labirint, deoarece uşile din faţă sunt închise. Pe scenă d-na Sonia Cluceru, d-nii C. Antoniu, N. Antoniu, I. Horaţiu şi... sufleurul. Activitatea acestuia din urmă prilejneşte o aprigă discuţie d-lor Victor Bumbeşti şi C. Antoniu, cel din urmă susţinând imperios necesitatea unei colaborări cât mai active cu sufletul. De altfel, pe cât de des interesat se arată d. V'ctor Bumbeşti, care la fiecare observaţie a actori(Continuare în pagina 2-a) LASZIQ SOnQGYl napiul dela Soc. compuntrefâMl* du-se deschis cu muzicienii români. A participat la mai multe spectacole muzicale, la Operă, la teatrul C. G .„ unde a rămas entuziasmat de realizările muncitorilor şi ale compozitorilor noştri. DESPRE MUZICA ROMANEASCA La o reuniune cu ziariştii, d. Somogyi îşi exprimă bucuria de a fi revenit în România şi a dirija din nou Filarmonica, pe care o găseşte într-o formă — şi o muzicalitate superioară celeia de anul trecut. Aceasta se datoreşte — spune d-sanoilor condiţii cu totul prielnice pe care le-a creat democraţia şi faptului că noul director al orchestrei este d. Silvestri. — Este strict necesar — însă — ca orchestra să fie mărită cu noi elemente pentru că ceea ce e calita(Continuare în pag. VI-a) cu Julian Necşulescu şi Cella D’ma. HÁRÍTOK» nllwfi' Wr-f‘* (Seria TAXA POSTALA plătită în numerar conform aprobării Dir. Gen P.T.T. Nr. 221.618din 946. Birourile: bucurești Str. Sărindar 6 Etaj II Tel. 6.34.78 ariera noastră de cronicar , coregrafic datează de puţină vreme. Dar relaţiile cu dansatorii, fie in studiourile de lucru, fie pe cale particulară, conversatorie sunt mai vechi. Am cunoscut şi dansatori „calificaţi“, şi „ucenici“. Am găsit întotdeauna efervescenţe, aspiraţii, trude, mici şi mari dezluzii — dar niciodată aspecte omogene sau organizate. Existau câteva elemente cărora singurătatea nu le pria. începuseră să simtă sterilitatea invenţiei subiective, monotonia repetiţiilor implicite, insuficienţa travaliului individual restrâns, sumar sau unilateral. Fireşte, existau şcoli de dans. Dar organizaţia consta exclusiv în fixarea orelor de curs şi a programului di de N1N AICASSI A N__ dactic. Problemele generale fie profesionale, fie artistice surveneau incidental, haotic, de cele mai multe ori, greşit. Mai ales la tinerele elemente, am constatat o atitudine deconcertată, din care decurgea nu rareori, o adevarată ostilitate pentru propria lor artă. Greutăţile materiale concurau cu nelămurirea ideologică. In afara încadrării sindicale, se punea problema unei coeziuni mai intime a celor care aparţineau aceleiaşi bresle. întâlneam, de pildă, la unele grupuri care se formau„ cfisensiurtrj .stContinumre^in Îpdgt 3 U) «• V MIRIAM TANSINGHEE Comici de prezenţă semnisie ca anlic spaţie.— Cursuri pr©deşte prin delegaţie... O „temerara": d-na Alice Voinescu. „Tinerele" speranţe ale teatrului românesc.— Se impune instituirea unei anchete ţi pedepsirea severă a vinovaţilor -apariţia reportajului ? Art, de săptămâna trei LQS cută a lăsat multora ^ ifH prin titlul lui impresia unei nepotriveii cu textul. Ne ocupam — se pare — prea mult de elevul „înaltei Academii“ şi prea puţin de corpul profesoral, căruia — şi din titlul nostru şi din constatările generale — îi revine cinstea de a fi lansat în lumea teatrului românesc splendide exemplare de cabotini şi cabotine. Nepotriveala aceasta între text şi titlu a fost însă intenţionată, pentru că la Conservator putregaiul începe de jos, din pivniţele localului până în cabinetul direcţiei şi cuprinde, intr’o „dulce armonie“ elevi şi profesori laolaltă, înfrăţiţi sub semnul unei egale desnteresări faţă de toate disciplinele „înaltei Academii“. Vizita noastră, nedorită şi neaşteptată, a surprins aspecte dintre cele mai inedite, dintre cele mai neaşteptate. Câteva ore la rând am hoinărit în voie prin sălile de cursuri, prin culoare şi cancelarii, fără să fim întrebaţi de rostul nostru acolo. Nici o supraveghere, nici o vigilenţă... Totul mort, adormit, absent... Pe poarta mare a Conservatorului intră cine vrea şi când vrea, chiar dacă „poarta“ aceasta „mare“ se rezumă la o simplă metaforă transpusă în fapt la o biată intrare dosnică şi rău mirositoare... Dar, să intrăm în subiect. După îndelungate plimbări prin sălile de cursuri, într’odimineaţă în care numai la Conservatorul de muzică erau programate şase cursuri diferite, neam gândit că ar fi bine să cerem direcţiunii permisiunea de a participa la orele câtorva profesori pe căre i bănuiam la nivelul ridicat al unui aşezământ cu echivalente academice. Uneva, un funcţionar plictisit, ne-a indicat o uşe. Am bătut, dar nu ne-a răspuns nimeni şi noi — exagerat de scrupuloşi — ne-am încăpăţânat să aşteptăm mai întâi permisiunea de a intra. Gestul, tradus în multe minute de aşteptare, a fost remarcat de o duduie a-C PANAITESCU mobilă, care ne-a Îndemnat, zâmbena să intrăm... „că tot nu e nimeni înăuntru !“ Ne-am călcat prin urmare „pe principii“ şi am intrat. Era chiar cancelaria direcţiunii. După aproape o oră ,de respectuoasă aşteptare, în care timp au intrat şi ieşit cu pălăria în cap şi ţigara în colţul buzelor, feluriţi elevi şi profesori, plictiseala ne-a îndemnat să ne aruncăm ocini pe condica de prezenţă a domnilor profesori. Douăsprezece cursuri într’o singură zi şi numai la secţia muzicală! Straşnică activitate, gândeam, cu toate ca raita noastră prin săli ne demonstrase că nici domnii profesori şi nici domnii elevi sau domnişoarele eleve nu se prea grăbiseră în dimineaţa aceia. Dar să trecem în revistă condica : TEORIE — prof. 1. Dumitrescu ora 8—13 sala No. 1, — nici semnătură şi nici o prezenţă ; CANTO — C. Stroescu, ora, 10—13 sala No. 2, — nici o semnătură şi nici o prezenţă ; PIAN — M. Fotino, ora 9—13, sala No. 3, — nici o semnătură şi nici o prezenţă ; CITARE DE PARTITURI — M. Ghiga, ora 11—13, sala No. 4, — nici o semnătură şi nici o prezenţă ; CÂNTEC RELIGIOS — I. Bănescu, ora 8—1, sala No. 5 şi semnătura şi prezenţa vizibile şi auzibile. Un „Doamne milueşte“ de toată frumuseţea făcea să răsune bolţile Conservatorului de parcă am fi fost la Patriarhie... Mai departe ne pregăteam să nu mai citim, întrucât urmau orele de după amiază. Ne-a atras însă atenţia o semnătură buclucaşe şi stingheră, în partea de jos a paginei. Parcurgem rândul respectiv şi nu înţelegem: CANTO — prof. R. Vrăbiescu, orele 15—19, sala No. 2, apoi la rubrica respectivă, semnătura de prezenţă. Ei drăcie ! Orele 15—19 însemnează 3—7 după amiază... şi acum e abia 11 dimineaţa ! Trebuie să fie vreo greşeală ! Am ieşit din nou pe sală şi am întrebat, curios, la ce oră are loc cursul de canto al d-lui prof. Vrăbiescu. — La 3, a fost răspunsul. — Atunci pentru ce a semnat în condică încă de pe acum ? — Foarte simplu, pentru că e probabil că nu mai vine după amiază.. — Și ce curs are loc astăzi, dacă nu vă este cu supărare? — La dramă, cursul maestrului Ghițescu... Dar nu vine astăzi este bolnav... In treacăt fie zis, pe maestru î! întâlnisem chiar în seara din ajun, vesel şi bine dispus... — Dar cursul d-nei Voiculescu? — Miercuri de la 10—1... Se pare însă că va fi suplinită de d. Bărbulescu... Şi cine este d. Bărbulescu? — Cum? Nu ştiţi!? D. Bărbulescu... actorul... Am mulţumit, intimidat, amabilului informator şi am plecat spre celălalt Conservator — de dramă şi comedie — situat în Piaţa Amzei No. 8. Aci, în mijlocul unei forfote de nedascris, am aflat dela o serie de elevi, lucruri pe care nu mi-aşi fi putut închipui vreodată că s’ar putea produce între zidurile unei şcoli de stat. In primul rând am luat cunoştinţă cu materia „predată“ elevilor. Rezultate dintre cele mai fructuoase... Din tot ce s’a scris în literatura română, pentru uzul conservatoarelor nu se utilizează decât operele lui Al. T. Stamatiad, Lucian Blaga, Erastia Peretz, Octavian Goga, Teodor Speranţa sau Tudor Arghezi. Scenele de dramă şi de comedie sunt alese şi ele cu multă atenţiune : numai Victor Eftimiu, Igena Floru, Alecsandri, Mihail Sârbu din când în când Pirandello şi cât mai (Continuare in pagina 4-a> *r^oc/AŢlW »»«Mi» ?! î£'8ncr Ui AL MUZICII ROMÂNEȘTI CU LASZLO SOMOGYI DESPRE MUZICA ăptămăna aceasta muzicală a cunoscut prezenta deosebit de interesantă 'și fertilă a dirijorului maghiar Lazlo Somogyi. In afără de concertul dela Ateneu, despre care Știe toată lumea «in presă, d. Somogyi, a participat ii la multe alte manifestări, muzicale. Astfel, fiind un pionier al prieteniei româno-maghiare, d-sa a ţinut să repete concertul la Gîu-Interview de ANATOL VIERU ieşit, pentru muncitori, luând cuvântul şi vorbindu-ie cu familiaritate despre muzică şi despre prietenia celor două popoare. Ținând să cunoască producția muzicală a compozitorilor, d-sa a participat la ce-