Rampa, martie 1948 (Anul 37, nr. 121-124)

1948-03-07 / nr. 121

Me da c fia Sl J% d?wiievi«vlr af ia , revistei noastre »•' • . . '. /• V ’•i funcţionează la noul sediu din sîr. Cieieleşeanu 3 DUMINICA 7 MARTIE 1948 Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastică și cinema **ur^*i 'iiritun»ip^iwTjinii\i sfinimjiir Cont CEC Nr. 26371 ANUL 37 (Seria IV) Nr. 121 TAXA POSTA­LA plătită în nu­merar conform aprobării Dir. Gen. P.T.T. Nr. 221.618 din 946. Birourile: BUCURESTI Str. Otetelesanu Nr. 3. Tel. 6.34.78 — 1­NSOCIATIUW IN CAMPANIA ELECTORALA De câteva zile a început în toată ţara cam­pania electorală pentru alegerea Marii Adu­nări Naţionale, care va fi chemată să înscrie în textele unei noi Constituţii şi să le consfin­ţească astfel noile realităţi economice, po­litice, sociale şi culturale pe care le cunoaşte tânăra noastră Republică Populară. Poporul este chemat a doua oară la urne, după aşezarea democraţiei de tip nou, a d­eocraţiei reale, populare la noi în ţară. Vor fi alegerile din Mar­tie, substanţial diferite de cele de până acum şi chiar de cele din toamna lui 1946, nu numai prin deosebitele aspecte sociale, politice şi economice care au configurat atunci manifestările electorale şi acelea care le configurează azi, dar şi prin perspec­tivele pe care ele le deschid vieţii poporului nostru. Trecutele alegeri, din vremea regimurilor burgheze, iniţiate şi conduse de clasele exploatatoare, nu ofereau poporului decât perspectiva deloc surâzătoare de a vedea înlocuindu-se la cârma statului metode diferite în aplicarea aceloraşi sisteme de jefuire a muncii, de oprimare şi de dispreţuire a claselor truditoare şi producătoare de la oraşe şi sate. Rareori covârşitoarea majori­tate a poporului îşi vedea în cadrul acestor alegeri, promovat vreun reprezentant de al ei. Când se întâmpla aceasta — ne gândim de pildă la cei cinci candidaţi ai Blocului Muncitoresc Ţărănesc aleşi în 1931­­— culisele sau cinismul ori pur şi simplu brutalitatea lipsită de orice sc­rupul chiar faţă de legile pe atunci existente, alungau din Camera deputaţilor pe rarii dar realii reprezentanţi şi promovatori ai intereselor poporului. Aspectele sociale şi politice s-au schimbat după război. Par­lamentul alcătuit după alegerile din 1946 înfăţişa o cu totul altă compoziţie socială, decât cele din vremea când singurele probleme care interesau şi erau în realitate avute în vedere erau acelea ale capitalului moşieresc sau burghez — şi într’un caz ş’ în ce­lălalt exploatator. Nu se poate spune că lupta electorală din 1946 nu a avut şi ea un profund caracter de clasă, in compoziţia Blo­cului Partidelor Democratice de atunci — care înfăţişa contra­ponderea massivă a partidelor democratice şi net progres­ste faţă de coaliţia îndârjită a reacţiunii, — se găsea şi un reprezentant al acestei reacţiuni care acceptase alianţa temporară cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Această raliere la programul de conducere al partidelor claselor muncitoare, din partea unei excrescenţe vădit reacţionare, îşi avea desigur o explicaţie — aceea de a încerca, după victoria partidelor democratice — să frâneze prin participarea ei la conducere — reformele de struc­tură anunţate şi poate chiar să încerce a sugruma întinderea puterii şi autorităţii pe care partidele muncitoreşti le câştigaseră. Intenţiile ascunse ale acelui aliat au trebuit să apară în cele din urmă la iveală. Nu înainte însă ca statul major al reac­­ţiunii şi trădării naţionale, să nu fi suferit o lovitură puternică în urma descoperirii şi pedepsirii com­plotului naţional-ţărănist. Alegerile din 1946 se făcuseră sub semnul unei alianţe de suprafaţă între o serie de partide sincer democratice şi un partid care convenise perfid să-şi însuşească punctul lor de vedere. Ale­„RAMPA“ (Continuare în pagina 7) Fă-­­ e curând, Comitetul Ontral al Partidului Bolşevic din­ U. E. S. S. şi-a spus un drastic și hotărâtor cuvânt de apreciere asupra muzicii com­­pozitorior sovietici­­i , contimporani, asupra alaunului pe care tindeau, unii din­tre ei, sâ-l imprime muzicii sovie­tice. _ .... dacă privim mai adânc împreju­rările şi modul cum s'a ajuns la această apreciere sintetizată lapidar in­tr’o rezoluţie, dacă privim la fel ecoul acestei rezoluţii în întreaga­­­­Uniune Sovietică, ne putem da sea­ma de întreaga ei justificare şi im­portanţă, întradevăr istorică. Se ştie că mai cu seamă în Uniu­nea Sovietică, toate artele, inclusiv muzica, împlinesc un rol social bine determinat .Există toate motivele pentru ca lucrurile să se petreacă aşa. In Uniunea Sovietică, nu există interese contradictorii de clasă, care să facă pe artişti slujbaşii mărtu­risiţi sau nemărturisiţi ai unei cauze CITITI IN PAGINA 7-a DEZECHILIBRU si DISPROPORŢIE ARTA BURGHEZA antipopulare sau al „artei pure". Nu,­­ aceste poziţii nesincere, viciate, nu-şi au raţiunea de a exista acolo. Com­pozitorii scriu pentru un public­ larg, de un nivel muzical r­idicat şi exi­gent, care ştie ce să apară compo­zitorilor săi. . . ! ■Sr­ _______ Unul din motivele principale ale decadenţei artei burgheze a fost toc­mai izolarea artistului (sub presiunea interesele unei clase oprimante) de publicul larg. Nerăspunzând foamei de muzică a unui public cu un gust sănătos, muzica şi-a pierdut scopul şi însăşi raţiunea de a fi (devenind astfel „pură”). Pierzându-şi raţiunea de a fi, ea s-a alterat descompu­­nându-şi forma cu uşurinţă. Tot ceea ce construise istoria muzicii în anii de experienţe, confruntate cu simţul muzical al unui public larg, a devenit arbitrar. Astfel s’a deschis calea celor mai arbitrare şi inutile „inovaţii”. Aceste „inovaţii” fac is­toria muzicii ultimelor decenii. „Inovaţiile”, n’au fost produsul u­­nei energii creatoare, care sparge ti­parele, le lărgeşte, îşi creează altele noi. De când există muzică, ea a pro­gresat, sch­mbându-şi formele de exp­r­esie. Dar întotdeauna schimbarea urmelor de­ expresie, venea pe urma unui fond nou. Niciodată inovarea formei muzicii, nu devenea un scop în sine. Clasicul revoluţionar, creator de forme noi în muzică este Beethoven. Dar la Beethoven se poate urmări perfect cum noutăţile formei răspund necesităţilor conţinutului. Beethoven a adus în muzică o realitate nouă. Cu toate acestea în opera lui muzi­cală, el nu a aruncat la coş moş­tenirea muzicală a trecutului, cum au făcut „inovatorii” şi nu a venit cu un limbaj muzical „personal”, absolut nou­. Toate „noutăţile” beet­­hoveniene nu sunt arbitrare ci se grefează pe stadiul de atunci al mu­zicii, pe care îl continuă şi îl de­păşeşte. Ori după­ cum se poate vedea, la modernii decadenţi, inovaţiile au cu totul alt sens. Ei proclamă suprema­ţia formei, deci şi inovaţiile sunt pur (Continuare în pagina 7) STRUNGURI DECORATE CU BRAD In atelierul de reparat şi de con­fec­ie a pieselor de, locomotivă, am intrat ca'ntr'un liman răcoros, plin de lumină. Geamuri mari, decoraţie de steaguri şi în special, nenumă­rate crenguţe de brad, prinse ca nişte corniţe verzi la făptura cenu­şie a strungului. Carmen Răchiţeanu, sculptoriţă, vede cum se sculptează mecanic fierul. Roţi minuscule cu dinţi pă­traţi, şanţuri spiralate­­ şi nenu­mărate inele de fier subţire cojin­­du-se ca de pe o statuetă de lemn Un grătar imens acoperă o trapă în care se află piese de locomotivă. Bucăţi­ştii, desperechiate, care ur­mează unele a fi topite şi modelate din nou, altele, drese, altele, „gă­tite“. Prin contrast cu impresionanta Muncitorul Traian Neamţu din uzinele „Malaxa”, secţia forje de arcuri spirale (echipa Gh. Gheor­­ghiu-Dej) Desen de Florica Cordescu II O­ U PROBLEMELE MUZICII ANATOL­­IERU de 1" o­arta cu bare de fier se deschide şi grupul de artişti al U.S.A.S.Z. intră într’o lume, a că­rei istorie s'a scris cu sânge şi se scrie acum cu lu­mină de metal in­candescent : GRIVIŢA. Unii dintre noi calcă pentru prima oară întro­ fabrică. Pentru vechiul artist din turn, „fa­brica" însemna o clădire fără graţie, opacă, la marginea oraşului, în care oameni necunoscuţi — mulţi şi ne­­referenţiaţi — muncesc cu gesturi inexpresive şi greoaie Astăzi, creatorul unei noue menta­­lităţi pătrunde în fabrică animat­­e o fierbinte participare, cu atât mai mult cu cât ştie că va privi o mun­­­că transformată, un muncitor dârz, conştient şi iubitor al propriei sa.* munci. Şi muncitorul şi artistul au un lu­flet nou. LOCUL UNDE S’A TRAS Ne împărţim în trei grupe: unul urmează să viziteze atelierele de va­goane, altul cele de locomotive, al treilea să meargă la instalaţiile ter­moelectrice. Grupul din care fac parte va face cunoştinţă cu locomotivele, acesta „avant-gărzi“ ale trenurilor... Ne conduce un muncitor vechi care se opreşte în faţa unei peluze şi ne spune: — Aici stăteau muncitorii. .De din­colo— Şi arată gratiile grilajului exterior trăgeau soldaţii” Din balco­nul acela ne-a vorbit Chivu Stoica. După represiune, l-au dărâmat, ca şi când ne-ar fi putut dărâma şi con­ştiinţele odată cu lemnul. Vorbeşte simplu, cu ochii plini de amintiri. Privim peluza, balconul refăcut, aleile largi, liniştite, şi ne gândim la anul măcelului, an de neuitat. Vrem să ni-l întipărim bine în minte, locul acesta în care liniştea grăieşte ca îl culoarea, — locul unde s'a tras. SUNETE PENTRU O MIE DE SIMFONII Primul atelier pe care l-am vizitat a fost cazangeria. .. foarte bruscă intra ieg prin semire. Rareori, se apropie unul şi strigă tare cu gura lipită de urechea celuilalt, dar dacă stai la doi paşi mai încolo, nu auzi nimic. Şi muncesc aşa opt şi zece ore. Mă apropiu de Andrei Tudor, de Ser­giu Nadler şi de Anatol Vieru şi, mai urlând, mai prin semne îl întreb: ,,Ce­­ar scoate Hogegger din experienţa asta ?” Răspunsul îl ştim cu toţii. Ar urmări desigur, ansamblul de sti­­muri şi sunete ar căuta să le imite orchestral şi ar izbuti o lucrare forma­listă, barbară pentru că zgomotul mun­cii lipsit de prezenţa umană, poate fi barbar. Ori, pe noi ne interesa atitudinea o­­mului în mijlocul avalanşei sonore, trupul lui ascuns în scorbura cazanu­lui, semnificaţia muncii sale — şi nă­dăjduiam s’o putem realiza în opere de amploare. Dar până atunci, ascultam, ascul­tam... fentei rămâne pe jos ca o piele de balaur. Din foc în foc musteşte sângele în clăbuci roşii. Un muncitor se apro­pie cu o rangă şi, fără tulburare, înlătură forma stran­e de pe jos, ii ciuruie platoşa, o fărâmiţează şi o adună deoparte. Materia care ne speria de o clipă — prin faţa ei neagră şi şerpuitoare e acum un simplu morman nefeli­­sitor, de de­mm CASSSAN Edith Mayer, Mira Byk Wepper Marcela Cordescu sau Mirce­a Şep­­tilici, pentru circumstanţă pictor îşi dau seama că paleta lor trebuie să se umple mult mai puţin de cu­lorile monstrului lucios de zgură şi mult mai mult de statura cu muş­­chii reliefaţi şi privirea îndârjită a muncitorului care l-a învins. Despre fierărie am aflat din cărţile de citire : ciocan, nicovală, boca-boca şi fierarul care cântă un cântec vesel, etc. Cât s’a putut schematiza şi săraci viaţa ferăriei ! O cunosc acum adevărată aşa cum este, cu zăduful ei copleşitor, cu bu­căţile de fier înroşit care se asvârlă din loc în loc, cerând o atenţie în­cordată, cu efortul puternic al ridi­cării ciocanului şi izbirea lui, cunosc azi sudoarea şiruind pe fruntea muncitorului fierar şi când îi întâl­nim zâmbetul, lui Saşa Pană, Victor Tulbure, celorlalţi poeţi ,­ mie, ne vine să scriem un mare poem în care noi să ne vedem foarte puţin şi în care să se­­vadă doar truda şi zâm­betul plin de adânci înţelesuri. Un muncitor ne lămureşte că, de când s’a instalat gazul metan, atelierul e 'U­­nu'nos, că înainte era mult mai întu­necos. Că dura­t înăbuşito­r?. Ne scoatem paltoanele şi privim, privim... In mine începe să sune Cântecul o­­dată cu ritmul ciocanelor: „Să ne’nfrăţim toţi proletarii. Să batem fierul cât e cald !" MUNCITORII IN SALA CU LA­ICI După ce vizităm stăria cu ma­caralele ei puternice şi roţile prinse două câte două, ca nişte haltere imense, intrăm în cantină. (Continuare in pagina 7) re în materie. Din liniștea de afară, cazangerie, acest atelier mi s'a pa­nes luat în primire cu căngi, macaraie rut aproape un laborator artistic. fi ciocane, un zgomot compact. Cred că nimeni nu poate vizita îmr adevăr asurzitor O turnătorie fără să-i ducă imagi-Muncitorii de la cazangerie se înte­­nea incandescentă în amintire mul­tă, multă vreme. Privim cuptoarele din care curge smân­tână de foc, de o inex­primabilă culoare și luminozitate, cu iu­reş de scântei în jur, cu clipocit mocnit. Căldările primesc iha­teria compactă şi o toarnă strălucitor în formele cenuşii, în­­necate, care par a a­­vea un ochi deschis aproape alb. de fier, In formă, un muncitor Se toarnă fier in dâre albe. bronz gr­i, - Fierorii noştri în tabriei - Frumuseţea e atât O \J I / I de gravă, poartă în­ţ) · li \ tr’însa atâta încrede­rii' A ' ]/) Y re în puterea de stă­\i In II «A pârttro a omului, în­\A . ij V, cât înșişi muncitorii ( J V 1. j f IV obişnuiţi cu specia­/'nx ! ff \ IA l\ colul rămân d­i n L__ In \ \» I.} când în când să pri­■ \ ‘Jf y-—ri vească năvala râului •. \ i/itLumina le bucură / ui /' [f ochii; zăbuşeala nu-1 / ^ h sperie. Deasupra unui v ochi deschis într‘0­­'■ "'k Ui \ îşi încălzeşte oala cu A \\ 0­ lapte, prieten cu ma­r \X M­âinile, liber în miş­t ivr­a,o’­cări, alături de ele. Muncitorul Sta»Nic­ulescu dela,,Malaxa” din secţia energie şi colorat ca gălbe «sodura autogenă) nuşul de ou, fontă Desen de Florica Cordescu Zgura închegată a l 11 trecut, massele împinse la resemnare şi apăsate de cârmuitorii şi slujitorii aploatărîi, cereau la cârmuire „oameni noi — la legi noi“ — la legile care pro­miteau demagogic şi înşelător — îmbu­nătăţirea vieţii lor. Resemnarea n’a fost însă apanajiul mulţimilor truditoare. Lupta lor surdă sau făţişă, totdeauna grea, a dus în sfârşit la izbânda omului nu creia „cârmuire“, ci din popor. Izbânda aceasta a tran­sformat structural societatea, a schimbat din adâncuri pe om. Şi iată, zicala veche a suferit, odată cu societatea exploatării o schimbare: „La oameni noi, legi noi“. In adevăr fundamentalele schimbări suferite de socie­tatea românească şi perspectivele ascedentei deveniri a Republicii Populare Române nu pot rămâne în cadre­le unei legi ca vechea Constituţie „istorică“, de la Carol I citire — cu toate modificările survenite carageafesc „pe ici, pe colea...“ sub Ferdinand şi „istorică“, sub Carol II şi dictatura lui, sub inexistenţa vieţii constituţionale din vremea legionarilor şi Antonescu, sub vremea revenirii la textele „istorice“ a ultimului monarh Mihai. Necesitatea unei noi Constituţii care să reflecte noua , adevărata, populară democraţie pe care în fapt o trăeşte şi o promovează omul nou al Republicii noastre Populare nu trebue justificată. Spre deosebire de vechile Consti­tuţii „istorice“ această nouă Constituţie va exprima aşa cum a arătat d. Gheorghe Gheorghiu-Dej, în raportul politc general făcut la Congresul P. M. R„ „caracterul nou pe care-l are Statul nostru — Stat al oamenilor mun­cii manuale şi intelectuale de la oraşe şi sate, unde toată puterea emană dela popor, fiind exercitată prin organe alese de popor“. Noua Constituţie va fi astfel prin definiţie — nu numai un instrument care să înscrie în abstract noul caracter popular dobândit de Statul nostru — pr­e lupta şi izbân­da masselor muncitoare, şi care să recunoască teoretic drepturile cucerite de ele, dar va fi un instrument de­ja­ de FLORIN TORNLA ran­ţie a exercitării acestor drepturi, de trăinicie a acestui caracter, poporul apare în Republica Populară Română — şi va fi oglindit in Constituţia ce şi-o va da — in plinătatea lui concretă, dinamică, vie. Fanfaronada sterilă şi pom­­pozitarea goală — sub masca cărora, în vechea legiuire şi in vechea aşezare burgheză, vorbindu-se de popor — se ascundeau dispreţul, jefuirea şi asuprirea,—vor fi înlocu­ite în noua Constituţie prin ponderea plină de conţinut care să tălmăcească neechivoc şi limpede că noul Stat al Republicii Populare Române, nu va îngădui diversităţi de interese, de clică, promovarea unor interese artele şi mrăine intereselor poporului. Aci se află şi cheia care lă­mureşte de pe noua Constituţie a Republicii Populare Ro­mâne, îşi va înscrie — fără ocol şi verbiaj prolix, nu nu­mai formal ci garantând exercitarea lor practică şi efec­tivă — drepturi şi libertăţi „ce nu figurează în nici o constituţie a ţărilor pseudo democratiei capitaliste“, că­rora acea democraţie „le refuză până şi simpla recu­noaştere“. Aşa se explică şi de ce — cum nu întâlnim în constitu­ţiile burgheze — în noua Constituţie a Republicii noastre populare — „libertatea scrisului este garantată, nu nu­mai recunoscută, deopotrivă cu libertatea cuvântului şi a întrunirilor — tuturor celor ce muncesc, aşa­dar tuturor acelora care — prin funcţia ce îndeplinesc în societate, prin formaţie şi preocupări, prin număr închid în totali­tatea intereselor lor, interesele şi năzuinţele poporului. Garantarea acestor libertăţi — a cuvântului şi a scri­sului — priveşte d­e­osebire lumea creatorilor de artă. Pentru ei, sub regimul democraţiei „istorice“, libertăţile acestea Însemnau ori simplă vorbă In vânt, ori dimpotri­vă — lucru ce nu mai poartă aspectul paradoxului — oprelişte. Nu e departe vremea câ Jnd şl la noi — se vor­­bea despre libertate — aşa cum se face în apusul demo­­(Continuare în pag. 6-a) DISCUŢII ION MARIN SADOVEANU VECINI DIN VECINĂTATE „târzii“şi atunci pe drumul ocolit al Apu­sului şi la îndemnul şi prestigiul venit de acolo. Singuri n’am fost în stare să descifrăm măreţia fenomenului rusesc, ba dintr’o nefirească înciudare am ră­­mas refractari şi puţinelor încercări şi veşti aduse de câţiva izolaţi. Răspunzători de această izolare ră­mân fără îndoială intelectualii de la noi, mai toţi de formaţie apuseană şi Individualistă. De aci, eterogenitatea formelor noastre de cultură şi lipsa de legătură organică, de cele mai multe ori, cu vieaţa însăşi a poporului, a cărei expresie arta şi literatura ar fi trebuit să fie. Ar fi fost suficient să cunoaş­tem bine fenomenul literar rus din vea­cul al XIX-lea pentru a ne da seamă de lucrul acesta. Există o unitate de preo­cupări, de climat la toţi scriitorii mare­lui realism critic, care impresionează. Acolo legăturile se stabilesc în două feluri: între opere şi în adâncime spre nesecatele modele ale vieţii celor mulţi. Şi dacă lucrul acesta este valabi pentru toate genurile, el se adevereşte mai a- Ies în dramă şi în oglinda ei, arta ac­torului. Şi la noi, drama istorică a fost călău­za de totdeauna l a tinerii poezii drama­tice, începută sub semnul romantismu­lui francez mai ales, ea nu s’a desrobit niciodată. Schimbările şi perfecţio­nările dobândite cu anii au fost mai mult for­male. Materialul însuşi a rămas aproa­pe întotdeauna acelaşi. Ce deosebită e acelaşi formă a dramei în Rusia! înce­pută în tipar nou de acel ce avea să fie îndreptarul intregii literaturi din vea­cul al XIX lea, de Puşkin, drama isto­rică rusă, cu „Boris Gudunov”, face un loc larg II. construcţia ei poporului în­­suşi. El este chemat să joace un rol In rezolvarea istorică a subiectului, dar și în economia piesii. Iar după Pușkin acel care avea si reia problema întâr­ziind mult asupra ei, atât de mult încât din rezolv­e să indice tehnic un drum a! dramei ruse, in general, a fost O­­strovski. In „cronicile lui dramatice“. In „Dimitrie Impostorul“ şi în „Gosma Minin“ mai ales, prin rolul pe care îl­­ dă poporului, schimbă cu totul înţelesul lucrurilor. Pentru Dimitrie el tăgădueş­­te Interpretarea sarbădă oficială, gene­ral acceptată, arătând sfârşitul eroului în voinţa poporului de a-l răsturna; iar pentru Cosma Minin, prin prezenţa ma­selor — necunoscute dramei noastre istorice — el despovărează pe Cosma de sarcina de a fi înţeles ca un iluminat mistic făcându-l un conducător activ al miliţiilor salvatoare de la Nijni Nov­gorod. In forma aceasta „cronica dramatică“ reprezintă o formtd* muH mai largă decât drama istorică. Dar nu e numai atât. Transcrierea ei scenică, cu mulţi­mea pe care o cuprinde, pune o pro­blemă de dramaturgie a maselor, care (Continuare în pag. VJ-zi)­ecini fără viecinăta- g£|HRpj|Â|Tr le“, astfel s’ar pu­tea formula poziţia jţlWyy noastră păgubitoare din trecut, faţă de arta şi literatura f* rusă, la care­­ multe ani fi avut de învăţat. Au crescut lângă noi şi au ajuns la o afirmare ce a întrecut cu mult formulele apusene o artă a scriitorului şi o artă a actorului, despre care n’am luat cunoştinţă decât

Next