Rampa, iulie 1948 (Anul 37, nr. 137-139)

1948-07-04 / nr. 137

UN ÎNDREPTAR DE PREŢ IN CREAŢIA ARTISTICA Oamenii muncii au primit cu mare bucurie învăţămin­tele cuprinse în Rezoluţia plenarei a doua a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Ei au văzut în acest important document politic, nu numai analiza pro­fundă a activităţii depuse dealungul perioadei duse dejai alegerile din Martie până azi, de clasa muncitoare, la în­demnul şi cu îndrumarea avantgărzii sale Partidul Mun­citoresc Român, nu numai bilanţul realizărilor cu care se poate mândri clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea mun­citoare şi legată de intelectualitatea progresistă şi mun­citorii neproletari. ----­Oamenii muncii vad în Rezoluţie am îndreptar de cel mai mare preţ — pentru o lungă bucată de vreme — în munca ce au de îndeplinit şi lupta ce au de dus pentru întărirea cuceririlor şi pentru păşirea înainte pe drumul realizării aşezării socialiste, a societăţii fără exploatare, în ţara noastră. Folosirea rezoluţiei plenarei a doua a Comitetului Central al Par­tidului Muncitoresc Român, ca instrument călăuzitor al activităţii tuturor acelora care au o răspundere şi sunt chemaţi să joace un rol în viaţa poporului, este explicabilă. Din două motive: întâi, pentru că Rezoluţia aceasta închide în esenţa ei punctul de vedere al partidului acelei clase care este cunoscută drept clasă conducătoare în viaţa poporului; apoi pen­tru că concluziile pe care Rezoluţia le trage din analiza perioadei de care se ocupă şi sarcinile pe care le trasează pentru viitor isvorăsc din concepţia cea mai înaintată, concepţie a marxism-leninismului şi interesează deopotrivă pe muncitori ca şi an­ala lor ţărănimea murfcitoare ca şi toate celelalte cate­gorii producătoare ,neproletare, în rândul cărora se aşează în deosebi inte­lectualitatea, lumea creatorilor de artă. Cunoaşterea şi însuşirea învăţămintelor cuprinse în Rezoluţie devine astfel şi pentru oamenii artei o îndatorire primordială, dar şi un mijloc menit să le înlesnească drumul spre arta, spre creaţia pe care o doresc — folositoare şi vrednică de marile realizări ale clasei muncitoare şi Partidului ei, ale poporului muncitor. In adevăr creatorul de artă, combatant pe tărâmul său, alături de popo­rul muncitor va înţelege, urmărind cele trei părţi ale Rezoluţiei, o serie de lucruri de mare însemnătate. Va înţelege cum Republica Populară Română şi regimul de democraţie populară înscris în Constituţie, pentru care au votat aproape la unanimitate milioanele de alegători din Martie, au fost consfinţite de voinţa masselor în condiţia unei ascuţite lupte ce se dă pe plan internaţional, între tabăra democratică, a păcii în frunte cu Uniunea Sovietică şi tabăra imperialistă războinică, în frunte cu Statele Unite ale Americii. Şi va înţelege că rezultatul alegerilor a fost o înfrângere a lagă­­rului imperialist şi reacţionar şi un succes al forţelor păcii, democraţiei şi al luptei anti-imperialiste. Creatorul de artă va pricepe că din învierşunarea luptei de clasă s-a născut, a crescut şi se desvoltă democraţia populară în trecerea ei spre socialism, că în această luptă armel­e burghezo-moşierimii — folosite în felurite chipuri — de la zvonul şoptit, la propaganda catolică şi a sectelor religioase, până la acte de terorism — a putut fi, în cea mai mare măsură zdrobită de forţa combativă a Partidului Muncitoresc Român, care a ştiut să ralieze în jurul său massele largi de muncitori şi de ţărani muncitori precum şi intelectualitatea progresistă. Partidul clasei muncitoa­re a com­bătut cu străşnicie şi acele încercări de trădare care s-au strecurat în plină lupta, chiar în sânul său. A descoperit, a demascat şi a lichidat acele teorii care ţinteau să submineze puterea lui de influenţă în masse, posibili­tatea de a înfrunta cu succes orânduirea veche a exploatării şi de a îndruma just massele spre calea revoluţionară a înlocuirii acelei orânduiri cu orân­duirea care duce spre societatea fără clase antagoniste, spre societatea în care exploatarea omului de către om să fie lichidată. Demascând pe Pătrăş­­canu cu toată primejdia „teoriilor“ sale contrarevoluţionare, capitulante în faţa capitalului, Partidul clasei muncitoare şi-a dovedit încă o dată tăria şi trăinicia pe care o dovedise în atâtea rânduri înainte şi după alegerile din Martie, dealungul activităţii sale. Activitatea sa apare în Rezoluţia plenarei Comitetului Central al P. M. R. ca unul din factorii primi ce au determinat victoria în alegeri a Frontului democraţiei populare, activitatea partidului ca şi înfăptuirile mari ale regimului, iniţiate, îndrumate, şi supravegheate RAMPA (Continuare în pag. 2-a) După Naţionalizare, muncitorii de la Cugir îşi iau noul angajamnete Desen de G. LOWENDAL Tulnicele au sunat prelung.... Patru „fătuţe‘­ şi doi „fişori“, din Ţara Moţilor, au dat da veste lu­mii pentru adunare la marea ma­nifestare. Aşa cum Avram Iancu pusese să sune tulnicele când a pornit revo­luţia, în 1848. Din munte’n munte, din creastă’n creastă, tulnicele Mun­ţilor Apuseni au chemat norodul ur­gisit la luptă pentru dreptate, pentru libertate. Atunci, pentru luptă, de bejenie. Acum, de bucurie, pentru sărbătoare. Şi din toate colţurile ţării au răs­puns muncitorii, au venit ţăranii ş’au adunat şcolarii să cânte şi să joace la marea adunare de veselie. Au venit să aducă, aici, mărturie grăitoare a suflului de viaţă nouă Soli din toate unghiurile ţării, ve­niţi să înmănuncheze însuşirile u­nui popor tânăr şi viguros, să aducă specificul şi prezenţa fiecărui colţi­şor de ţară la marea sărbătoare a­­mintind împlinirea unui veac dela revoluţia dela 1848. Nici când Capitala Ţării n’a cu­noscut o manifestare de artă popu­lară mai măreaţă. Măreaţă, prin simplitatea straielor,, vioiciunea spi­ritului, profunzimea sentimentelor, seriozitatea acţiunei şi nepreţuiteie însuşiri artistice, ale poporului, aşa cum au apărut în jocul şi cântecul lui la Giuleşti. Zecile de mii de cetăţeni ai Ca­­pitalei au venit, au văzut, au aplau­dat şi au luat parte la sărbătoare Sindicatului Gazelectra Tulnîcîle­an dar nu cu acea indiferenţă de „hai să văd ce-o fi şi asta!” sau din vreo înclinaţie spre facil şi spectacol gra­tuit, ci, dimpotrivă, cu o tragere de inimă, cu o convingere, cu o depli­­nă înţelegere a ceia ce înseamnă artă a poporului. Intre arenă şi tribună niciun zid despărţitor, nicio barieră. O punte largă, sudură perfectă, căci ceea ce se petrecea în arenă nu era decât jocul şi cântecul din ţinuturile în care cea mai mare parte din spec­tatori se­ născuseră şi de unde veni­seră să muncească la oraş, însufle­ţirea cu care ceilalţi se manifestau era şi însufleţirea lor, aspiraţiile u­­nora erau şi ale celorlalţi aşa cum înşurubarea în noua viaţă de drep­tate socială, spornică şi roditoare este a tuturor. Sufletul specta­­torilor celor trei­­ zile de la Giuleşti, f,­­ tresărea cu fiecar­e re­vers cântat, cu­­ fiecare săltare de joc, cu fiecare strigă­tură, cu fie­care respiraţie. Au defilat echi­pele, a răsunat Im­nul închinat Re­publicii, or­ches­­trele populare au tunat „Hora Bri­gadierilor" şi „Ho­ra Staccato şi „Hora Mare", au început dansurile. Iată ţărăncile din echipa d® dan­suri populare a Căminului Guiţa­ră! în comuna Ştirbei-Roîîî ouaţi. O expoziţie însu­­fişţită de alb şi negru, punctată, ici şi colo, de spe­cificul de vişină putredă. Uniformi­tate şi sobrie­tate. Fuste lun­gi, negre, piisate, K Tl sDtEiLp RtS MAMEATA BEMmSmATM A ASl­EI mPMll %E având pe poala un tiv lat de paiete argintii, ij cusute cu aruici vişinii, ori negre şi minunatele marame de semnalul deschiderii festivităţilor belangio lungi până la pământ cu câte două faşii, ca două aripi pe care disul când pluteşte or­­dinios, când saltă sglobiu, apoi vi­­forma, apoi învolburat, cu opriri bruşte şi porniri repezi, iar taraful cu viori, clarinet, ţambal şi contra­bas... Şcolarii din Năsăud aduc un co­lorit cu totul diferit. Impresionează dintr'o dată, prin penajul mare­ des­chis în evantaiu, petie de ’păun. Pinse de pălăriuţele mici si joase. !!iCor­­­mu,1ic0lare în jurai coloare! roşii. Iţari, opincule şi nojite împle­tite pana la genunchi şi împodobite “ ciu®uraşl de toate culorile şi Cu­m­poţei. Cămăşi până la genunchi Prinse la brâu ca beţe late, Care co­boară până la pământ şi terminân­­d­u-se cu doi ciucuri mari albaştri Fetele poartă fete în două foi, de culoarea caisei In vâr­f dungate ori­zontal cu negru,­­ cu cusături vişi­nii sau negre şi maramă scurtă ro­şie.­­Uniformitat in joc, evoluţii bine legate între ele şi ritmuri marcate distinct in tempo-uri când lente, când joc exciutat de vioaie. Muzică, un viorist şi două a­­ccreleoane. Echipa şcolară maghiară de dan­­suri din Cluj schimbă cu totul colo­­ristica costumelor. Băeţii îmbracă pantaloni largi, largi, de par nişte fuste, având o culoare sinilie, dulce şi odihnitoare. Vestuţe negre, strân­se pe corp şi pălăriuţe joase, cu fundul plat. In schimb costumele fetelor prezintă contraste de culori izbitoare. Predomină negrul, caza ce scoate şi mai mult în evidenţă roşul sau verdele. Forma fustelor însă impresionează şi mai mult. In două foi ele pornesc din talie şi se desfac ,atre poale, largi, pentru a se ter­mina printr'o arcuire dulce. Ai zice, nişte carapace de insectă sau două talere flexibile urmărind mişcările corpului prin întoarceri largi întâr­ziate, ceea ce dă şi mai multă nou­tate jocului. Un „Ciardaş bătut“, a­­poi „Şapte paji", cu solist. Evoluţii ca de balet, cu mişcări marcate dis­tinct, simetrice şi cu acel specific în joc al marcării ritmului prin lo­viri cu palma în tureatca cismei, în contra timp. Din Dobrogea, a venit un mănun­chi de şcolăriţe de la Constanţa, un fel de delegaţie a naţionalităţilor­­conlo­cuitoare, cu specificul coloristic al costumelor. Iată patru fete grecoaice, cu fuste lungi de abia se văd pantofii, alba­stre şi largi. Talia sus, strânsă în vestuţe roşcate­, ceea ce dă dansului eli­­vii Şcoalei din Năşind o mlădiere plăcută, ca şi tempo-ul lent, ca o mângâiere. Bulgarii sunt reprezentaţi de patru fete, costumele de culori vii. Fust* lungi cu şorţile,’e înflorate, muram*. „Iubito! Cum te numeşti“ este numele dansului pe care-l execuţi Armencele. Un dans lent, cu paşi de balet, reţinuţi, cu piruete încete şi Cu acel joc reţinut, al pântecului. Ma­rame prinse în păr şi lăsate pe spate, cât lungimea braţelor. Româncele joacă un fedeleş, la în­ceput lent, oriental, Uneş, apoi accen­­tuăndu-şi tempo-ul, către vivace, fi culminând cu un iureş îndrăcit. La urma, „Hora Dobrogei“ jucată de toate fetele, ca un semn al înfră­­ţirei, un tot temeinic şi solid. ŞI ECHIPELE MUNCITOREŞTI Dar cum să cuprinzi în cuvinte sărace, într’un spaţiu restrâns toată învolburarea de dansuri şi cântece? • Despre cine să scrii mai mult, a­­supra cui să insişti, cârd toate echi­pele de dans şi toate corurile şi toa­­(Continuare în pag. 2-a) Dans executat de echipa n­r­.4 •­ Minunatele costume ale echipei şcolare maghiare din Cluj Mud­ic Conservatorului de Stat aminica trecută in cadrul consfătuirii ce a avut loc la U.S.A.S.Z. între conducerea Uniunii şi diferiţi repre­zentanţi ai vieţii noastre, artistice şi teatrale s’a proce­dat la o discuţie analitică asupra sta­­giunei de curând încheiată. Au luat parte la dezbateri directori de tea­tre, regizori, actori, critici dramatici, scenografi, intr’un cuvânt toţi acei factori ce determină sau analizează forţa creatoare a unei reprezentaţii dramatice. Au participat la discuţii de la cei mai tineri actori sau asis­tenţi de regie până la generaţiile cele mai vârstnice ce activează în teatrul românesc al zilelor noastre. Recapitularea muncii unui an a dus la concluzia, însuşită în unani­mitate de cei prezenţi, că între tea­tru ca fenomen suprastructural şi structura social-economică a socie­tăţii româneşti există un decalaj ce ridică serioase probleme pentru mo­dul în car se va desfăşura activi­tatea teatrului în Republica Popu­lară Română. Intr’un efort colectiv s’a căutat să se descopere acele poziţii încă întâr­ziate ale teatrului românesc, poziţii în care s’au lăsat antrenaţi mare parte din oamenii noştri de teatru în stagiunea trecută. Dar punctul nevralgic al dezbate­rilor nu l-a constituit descoperirea greşelilor, ci dorinţa de a culege re­ferinţe despre felul cum trebue con­cepută arta spectacolului de tip nou. S’a încercat alu­me să se lămu­rească conţinutul spectacolului pro­gresist. Şi-a făcut loc întrebarea: cum înlăturăm elementele re­trogra­­ve ale artei actorului sau die artei punerii în scenă? Unii s-au referit la principialitatea conţinută în a­­ceastă întrebare, alţii ar fi dorit să gapete formule, să li se dea reţete precise de interpretare actoricească şi regizorială. E de la sine înţeles, că ştiinţa marxist-leninistă nu va răs­punde celor din a doua categorie. Şi aceasta pentru motivul binecuvântat că această ştiinţă aplicată artei ge­nerează principii şi nu norme fixe, nu tipare stereotipe, care ar încătu­şa libertatea de creaţie a artistului, învăţătura marxist-leninistă ne în­vaţă să căutăm ce greşeli stau la baza activităţii noastre, greşeli ce ducţie scene din Chestiunea Rusă ori Frenezie imitând pe actorii ce au creat aceste roluri în premieră. Se paralizează astfel iniţiativa creatoa­re a actorului, se pregătesc „emuli”, dar râd de cum profesionişti capa­bili să disece un rol, să-l înţeleagă şi să-l interpreteze cu­ propria lor sensibilitate. Şi e cu atât mai regre­tabil acest mod de a îndruma rea­lizările elevilor, cu cât el se referă la o piesă ce ridică probleme ce in­vită la meditaţie, cum e cazul Ches­tiunea Ruse. Ştiut este că în Uniu­nea Sovietică piesa lui Simonov a cunoscut trei interpretări variate în raport cu capacitatea creatoare a artiştilor ce au jucat-o. Pe de altă parte a stărui încă a­­­supra unui repertoriu de inspiraţie burgheză cum este cazul comediei Bujoreştii a lui Caton Te­odoriei, nu ni se pare difloc nimerit atunci când voim să pregătim un actor de tip constitue tot atâtea piedici în dez­voltarea artei progresiste. Numai a­­tunci când izbutim să ne convingem de cauzele fiecărei greşeli în parte, când prin educaţie şi voinţă încer­căm să înlăturăm aceste greşeli, dru­mul spre conţinutu­l­ unei arte de tip nou se poate înfăţişa ochilor noştri. Iată un fapt concret, întâmplat în viaţa noastră artistică de curând şi ca­re lămureşte în parte cauzele atâ­tor greşeli săvârşite în teatrul ro­mânesc. E vorba de recentele pro­ducţii ale elevilor de la clasele de dramă şi comedie ale Conservatoru­lui de Stat. O conducere recent instalată în fruntea acestui aşezământ de învă­ţământ artistic a influenţat, atât cât timpul i-a permis, asupra mentali­tăţii didactice ce stăpânea corpul profesoral până la înscăunarea ei. Dar m­ulte din rămăşiţele vechilor metode de predare a artei dramatice au mai rămas încă în funcţiune. Aşa de pildă scenele alese ca material didactic nu au avut în­deobşte ca­litatea de a prilejui o nouă orien­tare a artei actorului. Versurile cu sonorităţi exterioare ca acelea ale d-lor V. Eftimiu şi Georgs Siliviu, duc actorul spre interpretarea formală prin însăşi esenţa lor. După cum nu s’a muncit suficient cu elevii care ne-au înfăţişat în pro­nou. Orice calităţi native ar avea acest actor, oricât de bogate ar fi re­sursele lui creatoare nu şi le va pu­tea evidenţia, nu va învăţa cum să le utilizeze, încurcându-se mereu, în tema vetustă a piesei, în humorul ei forţat, în prolixitatea replicilor, inutile conversaţii în jurul ideei fixe a unui boier maniac. După cum deservit va fi tânărul care este lă­sat să se înfăţişeze în producţie cu un tablou din Holii a cărei pre­­(Continuare în pag. 2-a) GEORGSI d­e miLOGHIN Duminică 4 Iulie 1948 8 PAGINI 12 Revistă săptămânală de teatru, muzică, plastici şi cinema Cont CEC N. :17! Anu! 37 (seria 4-a) Nr. 137 Taxa poştală piuliţă conf. aprob. Dir. Gen. P.­­ T. Nr. 221.618/946. Birourile: BUCUREȘTI Str. Oteteleşanu Nr. 3 TELEFOANE: Red. responsabil 3.71.351 Secret, de red 8.34 78! Administrația 3.74.06 LUCRĂRILE CONSILIULUI SUPERIOR AL LITE­­RATURII DRAMATICE Şi CREAŢIEI MUZICALE PROBLEMELE DE VIITO ALE TEATRULUI şi MUZICI Convocarea celei de-a doua sesiuni a Consiliului­ Su­­per­ior al Literaturii Dramatice şi Creaţiei Muzicale pentru ultimele zile al zonei Iunie, la distanţă de un an de la cBlstituir©, a însemnat sublinierea importan­ţei pe care o prezintă acest for superior, în viaţa tea­trală şi muzicală românească. Chemat să ia act de activitatea trecutei stagiuni şi să pună jaloanele noilor etape ale mişcării artistice, Consiliul superior a putut cerceta în amănunţime efec­tele pe care le-au produs directivele date acum un an d­e ocazia primei sesiuni, asupra creatorilor din dome­­niul teatrului şi muzicii, şi în lumina acestor constatări să ia hotărîrile cele mai eficiente pentru viitor. Sala de consiliu a „Aşezămintelor Nicolas Bălcescu“, unde până nu de mult se tranşau afacerile viticole de sute de milioane ale familiei Brătianu, aşteaptă spaţioa­­să şi primitoare, în haina nouă sărbătorească, sosirea membrilor Consiliului şi a asistenţei doritoare să urmă­rească d­nsbaterile. Bustul lui Bălcescu de sculptorul Baraschi domină întreaga sală, amintind par­că mereu vorbitorilor marile sarcini pe care le are în faţă arta în tânăra noastră Republică. Convocată pentru orele 9 dimineaţa mai toată lumea se găseşte în aleea din faţa somptuoasei clădiri cu mult timp înainte, discutând animat problemele pe care are a le rezolva, în­ cele două zile­ de­ lucrări, Consiliul Su­perior al Literaturii Dramatice şi Creaţiei Muzicale. Intr’un grup, directorii teatrelor Naţionale din pro­vincie, d-nii: Moga, Iorda şi Bulfinski discută o pro­­blemă care-i frământă deopotrivă, aceia a schimbului de actori între cele trei teatre. Pe o bancă, înconjurată de mai mulţi gazetari, d-na Lucia Sturza Bulandra se dovedeşte neobosită în a pune problemele stagiunii viitoare a teatrului pe care-l conduce. Directorul Qp®rii de Stat, d. Egizio Massini schimbă impresii cu d-nii G. Storin, Marcel Breslaşu şi Dinu Negreanu, conducătorii Conservatorului de Stat. In sală, s-au aşezat, aşteptând deschiderea lucrărilor, d-nele Marietta Sadova, Irina Nădejde, Lili Bulandra, Maria Filotti, Eugenia Zaharia, precum şi grupul de muzicieni, cuprinzând pe d-nii Voscan, Mendelsohn, Bugeanu, Hary Brauner şi C. Silvestri. iacei în est sala se umple, în fiecare clipă apărând câte unui tţi,» testei invitaţilor sau ai membrilor con­siliului. Pe terasa de la intrare, colectivul Direcţiei Generale a Teatrelor în frunte cu d. Aurel Ion Maican, aş­teaptă sosirea domnului ministru al Artelor şi Informa­ţiilor şi a domnilor secretari generali Nicolae Moraru şi Mihail Florescu. Odată cu sosirea acestora, toată lumea intră în in­cintă şi, după ce la masa prezidiului adunării se las­­talează d. ministru, d-nii secretari generali, domnii directori ai teatrului, muzicii şi literelor din minister precum şi d. director general al Teatrului. Naţiiinal Zaharia St­an­cu, şedinţa se deschide. , Reportajul lucrărilor, In pag. 5-a im escest nam­ er semsiema: SIMION ALTERESCU, PETRU COMARNESCU, SERGIU CO­­MISSIONA, ION FRUNZEI?!, SILVIA GORUN, GEORGE HORIA, GEORGE DEM. LO­­GHIN, EUGEN B. MARIAN, M. NEGREANU, TUDOR PA­­TRAŞCU, D. POTASINSKI, VALENTIN SILVESTRU, MIR­­CEA SEPTILICI. Desene de CIR, BISU, LO­­EV­ENDAL, CORNEL'­, ÖL­TÉS și BIK. -ul?»­ iledia artei poptrfttrt n articolele . închi­­nate problemei ar­­tei populare, din numerele­ m­oistre trecute, era pusă problema falsifică­rilor succesive ale sensului originar și autentic al mani­festărilor artistice succesive. Conclu­zia acestor articole era că numai cunoașterea exactă a artei populara necom­­ a făcute, poate oferi, atât crea­torului de artă cultă, un material de prelucrare şi un model de artă, cât şi consumatorului de artă. Un cri­teriu just de apreciere. Artei popu­lare i se adresează, azi, de-o­potivă publicul nou în care s’au trezit a­­petenţele culturale, că şi meşteşugarii veterani în căutare de teme şi de pilde de realizare. Manifestările de artă populară care au durat trei zi­ în Capitală, cu ocazia sărbătoririi centenarului Revo­­luţiei de la 1848, au dat pentru prima dată publicului mare, masselor ama­toare de muzică, dans şi artă deco­rativă, prilejul de a constata DI­RECT ce însemnează puritatea de stil , a folklorului necontrafăcut. Nesocotitul până acum, folklor, este ridicat la rangul ca i se cuvine şi pus la dispoziţia creatorilor de artă, ca un, model şi ca un îndreptar. O artă a poporului, izvorâtă din po­por, pentru popor, est© idealul ar­tistului conştient de rolul său so­cial. Este deci de la sine înţeles cu câtă avidă atenţie au urmărit în ceste trei zile creatorii de artă de la noi, manifestările celor 900 de echi­pieri ţărani, împletite cu ale echipelor muncitoreşti, fie pe stadionul Giu­leşti, fie în pieţele publice unde s’au desfăşurat, fie pe scenele pe care au evoluat vin zilele următoare scr­pete ce s’au distins. Fără folklor,­arta­ rămâne un exer­ciţiu­ sterp, un joc de societate acce­sibil câtorva iniţiaţi, un fenomen parazitar şi mărginaş al vieţii cul­turale dintr-o anume societate. Ab­senţa unei filiaţii certe, a unei tra­diţii artistice care să-şi poată re­cunoaşte în folklor punctul ei de plecare, este cea mai siguri reţetă pentru decăderea unei arte, pentru desprinderea ei de marea massă a poporului căruia uită să i se adre­seze şi să-i slujească, pentru osi­­ficarea ei în forme lipsite de viaţă şi de vigoare, — abstractismul şi teh­nicismul hipertrof pândind-o din­ toate unghiurile de îndată ce pierde ca­racterul generos, de comunicare uma­nă adresată de om, oamenilor. Refacerea contactului dintre iz­voarele ariei folklonee Şi arta cultă a fost primul obiectiv al acestor ma­nifestări. Choregrafii care caută, di­­buind de atâţia ani, să-şi creeze un stil propriu, utilizând elementele dan­sului popular, au putut vedea că nu peste tot este nevoie de stilizare excesivă pentru a se dobândi expre­sivitate, după c­um nu peste tot este suficientă expresivitatea brută a e­­nergicelor ritmuri populare, pentru a realiza graţia şi armonia gestului semnificativ, şi că arta ţărănească ştie să-şi aducă singură­­corective, îmbinând forţa cu graţia, vigoarea ritmică cu puritatea lineară, pattosul sălbatec cu dulcea, împăcate melo­­ de ■ SQN FRUNZETT8 a dică. Muzicienui a a fost in măsură să surprindă o dată mai mult ecuaţia specifică a muzicii populare­ româ­neşti, diferenţierea gamelor ei melo­dice şi armonice de echivalentele lor culte, apelul grav la polifonie pe care aria cea mai simplă din fol­klorul nostru muzical îl cuprinde, neaşteptând decât meşteşugul compo­zitorului ca să se plimbe pe porta­tiv, cu variaţiile respective, prin toate registrele, în toate ritmurile, purtată de timbrul specific al tuturor ins­trumentelor din orchestră, adapta­bilă oricărei arhitecturi melodice cu o gramatică bine stabilită și cu o logică artistică precisă.­­ Arhiva de folklor muzical dirijată de profesorul Harry Brauner posedă imprimate pe stiluri de fonograf și discuri gramofonice aici, ce pot sluji oricând compozitorilor noştri. E des­tul ca ei să fi înţeles, din demons­traţia aceasta, necesitatea refacerii contactului ANTEIO — cupa ar spu­ne mitologizanţii noştri clasicişti, — cu originile populare ale artei. Caracterul de alianţă dintre clasa’ muncitoare, ţărănime şi artiştii şi intelectualii progresişti’ va fi ast­fel scos şi mai mult în evidenţă Colaborarea dintre echipele ţărăneşti şi echipei© sindicatelor din Capitală, a fost o dovadă a acestei alianţe, pe plan, artistic. Dar, echipele care s­’au produs în cadrul acestor manifestări n’au fost numai ale ţăranilor români. Ţăranii socul şi maghiari din­ Ardeal şi-au adus şi ei contribuţia, dovedind astfel colaborarea frăţească dintre poporul (Continuare în pa­g. 2 -6)

Next