Ramuri, 1967 (Anul 4, nr. 2-12)

1967-02-15 / nr. 2

4 ♦ ramuri O STILISTICĂ DIFERENŢIALĂ? continuare din pagina 3 BBBB Alecsandri ? Mari deosebiri de fizionomii literare regionale există și în Germania, unde Josef Nadler a putut scrie o Literaturgeschichte der deutschen Stämme und Landschaften (1912—1913), republicată, cu exagerări „rasiste“, în perioada 1939—1941 . Literaturgeschichte des deutschen Volkes. Dichtung und Schrifttum der deutschen Stämme und Landschaften. În interiorul literaturii spaniole există o literatură catalană şi una bască etc. Astfel de diversificări, care corespund realităţii faptelor lingvistice, istorice, geografice, etnice, moralpsihologice (se vorbeşte de „ethosul“ unor provincii spirituale), ţin de domeniul primelor evidenţe. Nu există cultură în care să nu acţioneze curente centralizatoare şi descentralizatoare, forţe centripete şi centrifuge, tendinţe de unificare şi de polarizare, in cadrul unor unităţi reale o ferite de orice dezagregare interioară. Observaţii asemănătoare se pot face şi în cuprinsul literaturii române, cu menţiunea că omogenizarea diferitelor „genii" provinciale se dovedeşte la noi, la o privire atentă, cu mult mai mare decit la francezi, italieni sau germani. Comunitatea de limbă, absenţa literaturilor scrise şi orale de tipul patois, împrejurările istorice decisive, circulaţia scriitorilor şi schimbul de colaborări între provincii etc. au făcut ca diferenţele specifice regionale să nu se cristalizeze în forme tăioase, violente. O conştiinţă literară sau culturală locală extrem de vie, care să se revendice de la tradiţii strict specifice, ducînd la profesiuni de credinţă, dacă nu autarhice, în tot cazul bine delimitate de marele curent al literaturii naţionale, la noi n-au existat şi nu există. Cine a trăit succesiv în centre româneşti importante, Iaşi, Bucureşti, Cluj, îşi dă seama imediat de unitatea scheletului spiritual şi moral al literaturii şi culturii noastre, de profundele afinităţi elective care apropie pe scriitorii şi intelectualii români, pe deasupra tuturor diferenţierilor şi disputelor posibile. O conştiinţă locală puternică nu se poate forma şi conserva decît într-o izolare de proporţii istorice. Or, osmoza, între toate provinciile româneşti, a constituit o realitate constantă, permanentă. Recunoscînd deschis aceste fapte de ordin general, ochiul începe de la un timp să perceapă şi nuanţele. Cînd avionul pierde din înălţime, marile contururi geografice se şterg, încep să apară detaliile. Relieful încetează a mai fi cartografic, devenind pitoresc, turistic, local, în cultură şi literatură, descoperim aceeaşi unitate în varietate, aceeaşi trecere de la unu spre multiplu. Totul depinde de orizont, unghi de percepţie, rază vizuală, sferă domestică. Există o gradaţie a deprinderilor, afecţiunilor — şi de ce nu ? — a intereselor şi a principiilor, oarecum în sensul în care Fénelon spunea : „Prefer familia mea mie însumi, poporul meu familiei mele, umanitatea poporului meu“. Butadă şi nu prea, de ordinul sintezei între psihologia naturală şi scara ideală de valori, ambele planuri fiind dispuse în ordine ascendentă. De aceea, teoreticienii realităţilor locale nu pot fi învinuiţi a priori de „regionalism“ şi „provincialism“. Reacţiunea lor este spontană, imediată, firească. Ei sunt la faza investigării orizontului imediat. Nu s-au ridicat încă la sinteză şi priviri unitare. Altitudinea lor spirituală este încă redusă. N-au escaladat marile piscuri. De unde şi lipsa perspectivelor vaste. Aceste fenomene trebuiau să se producă şi în interiorul culturii noastre, în zone n-am spune „periferice“, ci „excentrice". Depărtarea de centre, de capitale, produce, în anume împrejurări istorice, reacţiuni de „independenţă“, de singularizare morală, în faţa centralismului excesiv sau indiferent, apar veleităţile afirmării fizionomiei regionale proprii. O nuanţă de protest şi de revendicare pătrunde în cele mai eterate teoretizări provinciale. A te simţi neglijat, ignorat, ba chiar persecutat, ţine — pînâ la un punct — de psihologia oricărei „provincii“, în aceste împrejurări, preocuparea definirii specificului local constituie un mod subtil de a-ţi semnala prezenţa, de a atrage atenţia asupra unor valori ignorate. Sunt „ieşean“, am toată stima pentru Ibraileanu, dar nu pot să nu recunosc că teoriile sale cu privire la particularităţile spiritului moldovenesc şi muntenesc, la „raliere“, la „specificul naţional“, dedus nu prin observaţie obiectivă, ci proclamat ca un postulat, sînt uneori infirmate de fapte, mult mai complexe. Moldovenii ar fi în exclusivitate originali, posesori de „spirit critic“. Muntenii, în schimb, imită: însuşirea lor fundamentală este aceea de a fi politici, novatori şi „revoluţionari“. Devii automat „specific“ prin „raliere“ la spiritul moldovenesc şi (în parte) ardelenesc etc. De fapt, orice creator autentic este „original“, indiferent de originea sa provincială. O statistică a „originalităţilor“, pe regiuni, constituie un nonsens. Spiritul critic nu este o însuşire pur moldovenească. Apariţia sa în cultura noastră se datoreşte iluminismului, fenomen observabil, cu anume particularităţi, în toate provinciile, inclusiv în Ardeal. Mişcări revoluţionare au existat, în număr deloc neglijabil, şi în Moldova, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Spiritul literar novator n-a lipsit nici el acestei provincii. O serie de simbolişti, ca Anghel şi Bacovia, sînt de provenienţă pur moldovenească. A clasifica pe simbolişti pe „provincii“, dînd o importanţă deosebită acestei contabilităţi în partidă dublă sau triplă, ţine de altfel de capitolul generalizărilor pur exterioare. Sînt influenţe care, fără îndoială, au existat. Dar ele n-au atins decît pături superficiale ale poporului român. Nu le putem recunoaşte calitatea unor categorii spirituale fundamentale. Despre americani s-a putut spune că sunt produsul unui melting-pot. Despre români niciodată... Dacă dezbaterile în jurul specificului naţional se menţin încă în sfera generalităţilor şi a consideraţiilor eseistice, cauza esenţială stă şi în lipsa unei metode riguroase de cercetare. Anchetele pe baze de teste (şcoala Râdulescu-Motru), şi de cercetare monografică pe teren (şcoala Gusti), pot aduna un material interesant. Dar cum „testarea“ şi „monografierea" a milioane de români şi mii de comune implică un efort considerabil, desfăşurat în timp, iar specificul naţional reprezintă un proces evolutiv, dinamic, rezultatele nu pot fi decît parţiale, fatal provizorii. Numai bine am cercetat o mie de comune, timp de zece-cincisprezece ani, şi între timp realitatea cadrelor sociologice a devenit alta. De unde, o noua operaţie de reluat de la capăt etc. Mult mai eficace ni se pare metoda „factorilor stilistici“, aplicată la Lucian Blaga în Spaţiul mioritic şi teoretizată într-un curs universitar din 1948. Aspecte antropologice : „Arhetipuri şi factori stilistici“ (p. 174—186) şi chiar a „arhetipurilor“, a antropologiei structurale, despre sensul căreia am dat o scurtă indicaţie în Contemporanul (8 aprilie 1966). Dar pînă la însuşirea şi aplicarea acestor „noi“ metode, intuiţia, înţelegerea, reducţia fenomenologică, şi chiar simpla perspicacitate inteligentă pot aduce bune servicii în cîmpul diferenţierilor psihologiilor regionale. Cît priveşte depistarea tendinţelor „provinciale“ în literatură, o bună analiză critică, lipsită de prejudecăţi şi ferită de platitudinea locurilor comune şi didactice, este suficientă. Combinînd toate aceste metode, obţinem un număr oarecare de mici observaţii psihologice globale, echivalente, în linii mari, unor diferenţieri estetice, greu deocamdată de spus cît de „ştiinţifice“, însă ce înseamnă „ştiinţă“ în acest domeniu ? Provincia are parfumul său inefabil. Respirăm sau nu aerul locului. Fraţii Goncourt comparau pe Taine cu un cîine de vînătoare, care are toate calităţile, mai puţin mirosul. Moldovenii sînt contemplativi, retrospectivi, mari povestitori, nu excesiv de voluntari, cu predispoziţii spre boemă, uneori chiar spre ratare. Nu strălucesc prin energie şi spirit practic. De aceea, au un foarte viu sentiment al gratuitului (poate cel mai accentuat la români), sensibilitate pentru arte, înclinaţii spre teoretic, ştiinţific şi vizionar. Spiritul lor critic are o nuanţă foarte specifică de „cîrteală“ şi ironie bonomă şi el provine dintr-o viziune idealizantă şi absolută a oamenilor, ideilor, situaţiilor. Sunt profunzi, solitari, oarecum individualişti, destul de greu organizabili, cu vocaţie latent „conservatoare“. Muntenii sunt activi, politici, energici, pozitivi, capabili de iniţiative de nuanţă „revoluţionară“. Spiritul lor de întreprindere este dezvoltat. Au idei, proiecte, simţul relaţiilor, de o sociabilitate directă, lipsită de sentimentalisme. De o pudoare mai accentuată decît a moldovenilor, par (şi uneori chiar sunt) disimulaţi şi „cinici“, de o factură pur verbală totuşi (în varianta bucureşteană a „miticismului“). Le plac „mofturile“, cuvintele de spirit, ironiile, anecdotele. Critica lor este adesea tăioasă, pamfletară, ad hominem. Marii noştri umorişti şi pamfletari sunt munteni. Au intuiţia succesului, a noutăţii, sensul „modei“. De aici şi orientarea lor mai „modernistă“ decît a moldovenilor. Aceleaşi trăsături şi la olteni, cu unele nuanţe foarte caracteristice. Spiritul de întreprindere şi iniţiativă este urmărit cu intransigenţă, uneori chiar cu sfidare, ca o garanţie a independenţei morale. Modernismul devine adesea „avangardism“ şi nu este o întîmplare faptul că unii din creatorii noştri cei mai investigativi şi înnoitori (Macedonski, Arghezi, Brânhuşi, Minulescu) au ascendenţe olteneşti. Sunt, într-un sens, poate cei mai „occidentali“ români (au dat şi mari diplomaţi). Lucizi, lipsiţi de naivitate, foarte realişti, dinamici, cu spirit economic şi tranzacţional, buni negociatori, iuţi şi oratorici, inteligenţi, oltenii sunt un factor de progres în toate domeniile. Ardelenii sunt luptători, mesianici, „poeţi-cetăţeni“, etici, de un accentuat patriotism, solidari în sens provincial şi de grup, serioşi şi gravi (nu există nici un umanist ardelean notabil), preocupaţi de ierarhii, carieră, situaţii stabile, refractari ideii de inutil, inovaţie şi „experienţă" riscată. De unde şi tradiţionalismul lor funciar. „Modernismul “ unor poeţi ardeleni între două vîrste reprezintă un fenomen de simulare, care nu-i prinde. Nu poţi sări dintr-o dată la Saint-John Perse. Foarte constructivi, ardelenii văd totul în perspectivă istorică, milenară. Ei reprezintă, în cultură, conştiinţa deschisă a permanenţei naţiunii. Trebuie precizat, în sfîrşit, că aceste mici profile regionale, trase în creion din cîteva linii (şi de aceea supuse retuşării), nu se pot suprapune viziunii de ansamblu. Sensul lor nu este divergent, ci convergent, de ordinul nuanţei care clarifică, îmbogăţeşte şi subtilizează. Sunt coardele diferit acordate ale aceleiaşi harfe. Adrian Marino „LOCALISM CREATOR“ ŞI SPECIFIC REGIONAL ÎN CULTURĂ ACTUALITATEA • COLOCVII Al. Prin CARACTER PROVINCIAL - CARACTER NAŢIONAL: O RELAŢIE DIALECTICĂ 4BBB continuare din pagina 3 ■■■■ şi indefinit, alcătuit din deal şi vale", spaţiul mioritic, este caracteristic psihologiei noastre, ideea că între limba literară şi graiul popular se va păstra totdeauna o „osmoză organică", ideea că românul este mai înclinat spre discreţie şi nuanţă şi că posedă „un înalt potenţial cultural" sunt deduse a posteriori, prin analiza fondului etnic care, fără a neglija factorul provincial, îl transcende. 4 Relaţia caracter provincial-caracter naţional este dialectică, întocmai ca şi relaţia caracter naţional-caracter universal. Este specific naţional scriitorul care vine cu particularităţile provinciei sale, bineînţeles cu condiţia de a fi regional într-un sens superior, de a merge la lucrurile de substanţă şi nu la cele de suprafaţă, cum atrăgea altădată atenţia Camil Petrescu. Mai important decît a scrie moldoveneşte, ardeleneşte sau olteneşte în literatură este de a gîndi şi a simţi în spiritul local întrucîtva deosebit, dar nu opus spiritului specific naţional. în fond, a veni cu particularităţile de gîndire şi sensibilitate ale provinciei înseamnă, pe lîngă fidelitatea faţă de structura proprie, o dovadă de bogăţia şi originalitatea caracterului naţional, care ni s-ar părea sărac dacă s-ar reduce numai la specificul moldovenesc sau ardelenesc sau oltenesc şi cîştigă sensibil dacă înglobează toate nuanţele stilistice ale provinciilor, fiind şi suma lor şi ceva în plus care rezultă din fuziunea lor. 5 Există neîndoios un spirit oltenesc în creaţia românească, o nuanţă a specificului naţional, după cum există un spirit ardelean, unul moldovean şi altul muntean. O definiţie a spiritului oltenesc a încercat-o între alţii Petre Pandrea, în cele două volume ale sale de Portrete şi controverse. în genere, s-a recunoscut oltenilor o capacitate specială de a realiza sinteza tradiţiei cu inovaţia, de a autohtoniza modernismul, în sensul descoperirii lui nu peste hotare, ci în creaţia locală arhaică. Lucrul este caracteristic atît pentru Brâncuşi, cît şi pentru Arghezi, spre a ne rezuma doar la aceşti doi mari creatori de valoare universală (deşi născut, ca şi Macedonski, în Bucureşti, Arghezi e de proveniență indiscutabil oltenească și ilustrează în cel mai înalt grad în literatura română spiritul oltenesc). Arta lui Arghezi e comparabilă cu aceea a vechilor meşteri sculptori în lemn sau în piatră, o artă care potrivește cuvîntul cum ar cresta arborii sau ar netezi steiurile colţuroase, dure. Poemul său e psalm, la auzul căruia stăpînul dansează ca un ţap înjunghiat, iar domniţa suspină nostalgic, sau ghiers fermecat, provocînd o stranie jubilaţie, o inefabilă beţie. E o poezie de un mare rafinament al sensibilităţii şi expresiei, obţinut printr-o îndelungă modelare a formelor şi o neîncetată decantare a materiei, pînă la eliberarea esenţei, o poezie în care orice reziduu este izgonit, orice particular absorbit în universal. Acelaşi lucru l-a urmărit şi realizat în creaţia sa Constantin Brâncuşi. Credincios experienţei vizuale proprii, unei stări de conştiinţă primordiale, inocente, pe deasupra oricărei teorii, Brâncuşi debarasează obiectul de sedi- mentele spaţiului şi timpului, pentru a restitui esenţa, arhetipul vieţii organice, în ideea că frumosul este echivalenţa absolutului, după cum l-a definit el însuşi în cartea sa Un barbare en Asie, apărută la Paris în 1945 şi pe care este datoria noastră s-o avem şi în româneşte. Nimic mai oltenesc decît acest sculptor genial plecat la Paris pe jos, instalat acolo ca în Gorj, chemîndu-şi un vecin nu la telefon, ci zvîrlindu-i cu pietricele în uşă, preparîndu-şi singur masa din varză acră, castraveţi verzi, săraţi, mămăligă şi şampanie, tratînd sculptura figurativă drept „biftec" şi pictura lui Picasso drept magie neagră. „Cu totul surprinzătoare, de necrezut, simbolurile artei lui Brâncuşi, scrie Eugène Ionesco în Notes et contre-notes: folclor fără pitoresc, realitate antirealistă ; figuri dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în pietrificaţie ; idee devenită concretă, făcută materie, esenţă vizibilă ; intuiţie originară, pe deasupra culturii, academiei, muzeelor", într-adevăr, creaţia lui Brâncuşi, punct de plecare a sculpturii secolului nostru, cu o considerabilă influenţă (între alţii, asupra lui Moore şi Arp), reprezintă o întoarcere la arta simplităţii lapidare a vechilor cioplitori și șlefuitori de " piatră olteni. fişier * scriitori olteni Nu se poate afirma că destinul scriitoricesc al lui Victor Papilian ar fi încheiat, în 1941, cînd G. Călinescu îi rezerva, în monumentala Istorie a literaturii române..., un spaţiu apreciabil, drumul scriitorului abia dacă trecuse de jumătate. Pentru că Papilian şi-a descoperit vocaţia de scriitor relativ tirziu, în jurul vîrstei de treizeci de ani, în urma unei polemici ştiinţifice, dar a rămas statornic devotat artei cuvîntului, pînă la stingerea din viaţă, în 1956. S-a născut la Galaţi, în 1888, însă — fiu al medicului militar C. Papilian, originar din satul Cacoţ, judeţul Mehedinţi , a trebuit să-şi urmeze familia în diferite părţi ale ţării, potrivit capriciilor slujbei tatălui său, şi s-a socotit toată viaţa, nu numai prin obîrşie, oltean. Vremea studiilor liceale l-a aflat în Craiova. Aici a şi urmat primele două clase. A absolvit cursurile Liceului sf. Sava şi, concomitent cu ultimele clase, a frecventat secţia de vioară a Conservatorului bucureştean. Deşi, în virtutea propriilor înclinaţii, ar fi vrut să aleagă între muzică şi istorie, tatăl său l-a determinat să-i continuie cariera, cu singura concesie de a o profesa în afara armatei. Aceasta nu l-a împiedicat să devină un eminent elev al profesorilor Babeş şi Marinescu, trecîndu-şi doctoratul cu teza Citoarhitectura lobului frontal. A slujit, cu impresionantă probitate, deopotrivă, ştiinţa şi arta. De altfel, însăşi viaţa sa are, în ţesătura-i atît de complexă, atributele unei opere. Strălucit profesor al Institutului de medicină din Cluj, cercetător cu lucrări publicate în limbile română, franceză şi germană, unele utile şi azi, Victor Papilian a fost şi printre primii noştri antropologi remarcabili, alături de profesorul C. Velluda. La Cluj, a condus mulţi ani Opera Română şi Teatrul Naţional, iar în locuinţa sa din strada Stiiescu nr. 18 organizase un cenaclu complex, frecventat de pictori şi sculptori, muzicieni, actori şi scriitori, printre care se aflau poetul Mihai Beniuc, prozatorul Pavel Dan, Ion Vlasiu ş.a. V. Papilian a iniţiat şi a condus o Societate a scriitorilor români din Ardeal, în 1941 fiind primit şi membru al Societăţii Scriitorilor din România. Opera sa literară — romane, piese de teatru, apoi numeroase povestiri şi nuvele, publicate în Pagini literare, Gînd românesc, Gindirea, Luceafărul, Viaţa românească, Revista Fundaţiilor ş.a. — nu a circulat Îndeajuns, pentru a fi suficient cunoscută şi studiată. Să adăugăm că multe manuscrise ale lui Victor Papilian au rămas inedite, pentru a reafirma că destinul său scriitoricesc nu este încheiat. In ultima vreme, revistele (Familia, Tribuna, Ramuri) au publicat citeva nuvele inedite ale lui Victor Papilian, iar Steaua și Tribuna oferă cititorilor fragmente dintr-un amplu roman inedit, Chinuiţii nemuririi, ce se anunţă extrem de interesant. Toate acestea vor însemna, sperăm, şi pentru editurile noastre, mai mult decît o sugestie... In pagina 13 o nuvelă inedită de V. Papilian: „GELOZIE“ rezenţa lui V. Papilian