Ramuri, 1968 (Anul 5, nr. 1-12)
1968-01-15 / nr. 1
2 * ramuri OLTENIA DE LA O LUNA LA ALTA ACTUALITATEA CULTURALĂ pornind de la forme şi cantităţi... Itinerariul anchetei noastre, început la sediul Comitetului pentru cultură şi artă al raionului Vînju Mare, continuat la Casa de cultură şi Biblioteca raională, apoi la sediile căminelor culturale din comunele Gruia şi Pătule, ne-a oferit prilejul, reîntîlnirii cu o serie de aspecte — analizate, nu odată, în ultima vreme, în paginile Scinteii sau ale periodicelor de cultură —, aspecte ale căror caracteristici sunt valabile nu numai pentru localităţile vizitate de noi, sau numai pentru regiunea Oltenia, ci pentru întreaga activitate culturală de masă desfăşurată la sate. Aşa, de pildă, îrn ceea ce priveşte tabloul general al cul-turii de masă, majoritatea celor cu care am discutat — activişti culturali, cadre didactice, ingineri agronomi, jurişti, preşedinţi de sfaturi populare comunale etc. — au ţinut să scoată în evidenţă avîntul fără precedent pe care l-a cunoscut mişcarea culturală la sate, în anii socialismului, fiecare interlocutor subliniind caracterul de masă al acestei mişcări, faptul că realizările obţinute se datoresc înţeleptei politici a partidului nostru, politică dirijată spre dezvoltarea multilaterală, armonioasă, trainică a României Socialiste. Am notat, în cursul discuţiilor, elocvente date comparative între situaţia de astăzi şi cea din trecut, interlocutorii noştri — în special cadrele didactice mai vîrstnice — evocînd situaţia existentă la sate în urmă cu trei decenii, atunci cînd activitatea artistica de amatori se rezuma la cîteva serbări prezentate de liceenii veniţi în vacanţă, cînd conferinţele ţinute în faţa ţăranilor erau adevărate rarităţi şi cînd căminele culturale — în puţinele locuri unde existau asemenea instituţii — nu erau, de fapt, decît nişte noţiuni rămase pe hîrtie. Un larg spaţiu al discuţiilor a fost rezervat generoaselor condiţii materiale pe care statul nostru le acordă mişcării culturale a satelor, făcîndu-se în mod frecvent precizarea că bunurile materiale — clădiri, utilaj scenic, instrumente muzicale, costume, cărţi, aparate de televiziune şi radio, de proiecţie etc. — de care dispun casele de cultură şi căminele culturale, sunt în măsură să ofere cadrul şi mijloacele unei activităţi de calitate, care să îmbrăţişeze forme multiple, să aibe o firească continuitate şi să obţină rezultate demne de însemnătatea pe care conducerea partidului şi statului o acordă acestui domeniu al vieţii spirituale a ţării. In raport cu toate acestea, unele observaţii făcute de interlocutorii noştri — majoritatea vizînd lacunele existente în stilul de muncă al celor chemaţi să slujească mişcarea culturală în mediul rural — ni s-a părut util a fi consemnate, reamintite, mai ales într-o perioadă cînd şi acest domeniu îşi precizează profilul, întărindu-şi trăsăturile pozitive şi căutînd să le elimine pe acelea care ar putea să înceţoşeze, să strice armonia unui tablou general amplu şi nobil, împlinit de-a lungul a peste două decenii de eforturi creatoare. ★ Un capitol al discuţiilor a fost acela referitor la unele manifestări de formalism, la unele considerări birocratice ale activităţii culturale şi la o serie de paralelisme care îngreunează munca. Astfel, secretarul Comitetului raional pentru cultură şi artă, Ciorăscu Rafael, ne-a vorbit despre „...multitudinea «s criptelor» —■ planuri de muncă, de măsuri, de perspectivă, informări săptămînale, trimestriale, lunare, procese verbale, dări de seamă etc. —, a căror simplă redactare răpeşte o bună parte din timpul preţios ce ar putea fi afectat activităţii concrete, reale. De asemenea, există tendinţa şablonizării manifestărilor, ele fiind adesea programate nu în spiritul necesităţilor locale ci potrivit unor tipare excesiv generalizatoare. Aşa se face că, uneori, în comunele noastre se ţin simpozioane, conferinţe, expuneri pe teme care nu interesează, la acel moment dat, oamenii din comunele respective ; şi atunci, spre a ne atrage auditoriul, adăugăm conferinţei un mic program artistic ori un film. Desigur, publicul rămîne cu un cîştig spiritual, dar nu cred că pentru aceasta trebuie să folosim procedeul arătat mai sus, procedeu valabil, poate, cu 10—15 ani în urmă, cînd nivelul de înţelegere al omului de la sate era mai scăzut şi cînd, deci, publicul trebuia să fie «atras», cînd problema principală a culturii de masă era aceea de a crea publicului un reflex“. Un alt aspect relevat de interlocutorii noştri a fost cel privitor la ceea ce s-ar putea numi „inflaţia de forme de manifestări culturale“. Jurnalele vorbite, serile de întrebări şi răspunsuri, serile de lectură etc. creează o nefirească aglomerare de termeni, aceste manifestări avînd, de fapt, acelaşi conţinut şi putînd fi incluse, simplu, în tradiţionala şezătoare populară, azi „în temă“ Această nejustificată aglomerare de termeni poate fi întîlnită şi la unele biblioteci : Seară literară, Seară de poezie, Medalion de versuri, Montaj literar, Lectură dramatizată, Recenzie de carte, Prezentare de carte, se amestecă, uneori, între ele, cu acea preţiozitate verbală care încearcă să ascundă, de obicei, lipsa unei trainice activităţi concrete. In registrul Bibliotecii raionale din Vînju Mare am întîlnit cîteva formulări elocvente pentru ţinuta expunerilor raportate : „18 X. Recenzia cărţi „Pe frontul de vest nimic nou“ de Erich M. sau: „20 XII Recenzia cărţi „Pentru cine bat clopotele“ de Heringhai“. Despre valoarea stilului de muncă al unui lucrător cu cartea care scrie cărţi în loc de cărţii ne vorbeşte sugestiv tot o însemnare din registrul mai sus amintit : „10 X. Prezentări de cărţi. Stilul de muncă. Poveşti şi povestiri“. (s.n.) Tot in domeniul muncii cu cartea, se poate semnala persistenţa unor forme de mult depăşite de viaţă, de stadiul actual al civilizaţiei şi culturii satului nostru. „Cercurile de lectură“, ca şi concursurile „Iubiţi cartea“, dotate cu insigna „Prieten al cărţii“, nu-şi mai au, credem, justificarea, în împrejurarea în care, în satele noastre, astăzi, cartea face parte organică din existenţa fiecărui om. In locul unor asemenea preocupări, devenite inoperante, s-ar cuveni, credem, o mai mare grijă pentru pregătirea intelectulă a bibliotecarilor şi, printre altele, o reconsiderare a relaţiilor între C.L.D.C. şi biblioteci. (Un fapt : bibliotecii din Pătule i s-a repartizat de către C.L.D.C. nici mai mult nici mai puţin decît tratatul „Morfologia sistemului nervos“, în valoare de 103 lei, carte pe care inimosul bibliotecar de-aici a primit-o şi a aşezat-o în raft nu fără uimire : el ceruse, în urma unor consfătuiri cu cititorii din comună, cu totul alte cărţi. Dar, după cum se vede, în virtutea unei practici de mult depăşite, ...bibliotecarul propune şi (din păcate!) C.L.D.C. dispune, încă o dată reiese, deci, necesitatea ghidării activităţii culturale potrivit specificului şi necesităţilor locale. ★ ...Discutînd, mai departe, cu tov. R. Ciorăscu, despre competenţa activistului cultural, despre situaţia actuală în raionul vizitat, ne-am notat : „Directorul căminului cultural ar trebui să fie un om bine pregătit, cu o instrucţie multilaterală, în stare să intervină competent în domeniul artistic şi ştiinţific, în problemele folclorului literar, muzical, plastic, sau în acelea privind metodologia activităţii culturale de masă. El trebuie, de asemenea, să ai pe pasiune, o pasiune izvorîtă din înţelegerea responsabilităţii morale pe care i-o cere misiunea sa. Avem, în raion, activişti culturali harnici, bine intenţionaţi şi dispunînd, unii, de o bogată experienţă. Cred, însă, că, în actuala etapă, aceste atribute nu sunt de-ajuns. Iată o mică statistică : din 31 de directori de cămine culturale, numai 5 au studii superioare. Alţi 5 sunt în curs de calificare superioară, 12 sunt învăţători, 9 absolvenţi de liceu. Şi pentru că vorbeam de o pregătire de specialitate : 5 dintre directori sunt profesori de matematică, alţii sunt pregătiţi pentru istorie, naturale etc. Tinerii profesori de limba română — care, în mod firesc, ar fi cei mai indicaţi să conducă activitatea unui cămin cultural — sunt, într-o seamă de cazuri, sau lipsiţi de experienţa necesară, sau încă „neîmpăcaţi“ cu ideea de a trăi şi a munci la ţară, şi de aici derivă, uneori, o indiferenţă de loc lăudabilă faţă de misiunea lor obştească de a fi activişti culturali“. IARNA LA SATE în ansamblul de măsuri fundamentale dezbătute amplu de Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, pentru dezvoltarea multilaterală a României socialiste, satului românesc îi sînt rezervate structurări de esenţă — substanţial program de ridicare a întregii sale existenţe pe treptele de civilizaţie corespunzătoare posibilităţilor sale economice şi spirituale. Măsurile privind împărţirea administrativ-teritorială a României şi cele pentru sistematizarea localităţilor rurale îi prefigurează satului un profil nou, îi deschid largi perspective către apropierea de nivelul de civilizaţie al oraşului. în acest proces, satul resimte necesitatea unei intensificări a „consumului de inteligenţă“, menit să-i contureze viitorul drum, atributele satisfacerii depline a necesităţilor sale de instrucţie culturală, artistică, ştiinţifică. ♦ Activităţii culturale de masă din mediul sătesc i se impune, cu şi mai multă acuitate, cerinţa de a se face mijlocitoarea cunoaşterii de către locuitorii satului a valorilor culturale şi ştiinţifice menite să ajute la formarea conştiinţei înaintate a oamenilor societăţii socialiste. ♦ Comuna, aşa cum va fi ea organizată, după împărţirea administrativ-teritorială, va trebui să întreţină o viaţă culturală bogată, al cărei conţinut să se conjuge organic cu întregul mers al dezvoltării materiale şi spirituale a satului. ♦ Ancheta noastră, întreprinsă în satele raionului Vînju Mare, din regiunea Oltenia, îşi propune să reliefeze posibilităţile existente pentru a se asigura activităţii culturale un conţinut adecvat şi forme viabile, eficiente. conţinut şi calitate ...Cu toate acestea, nu se poate spune că activiştii culturali de la sate stau, în această perioadă, cu mîinile-n sîn. Cuprinzătoare planuri ale muncii culturale în perioada de iarnă — perioadă de vîrf — au fost elaborate, din timp, la toate raioanele, fiecărei unităţi comunale sau săteşti fiindu-i repartizate sarcini concrete, desfăşurate pe întreg spaţiul cuprins între muncile agricole de toamnă şi cele de primăvară. In localităţile vizitate am avut posibilitatea să confruntăm aceste planuri cu faptele, cu activitatea „la zi“, şi ne-am bucurat să putem constata că, încă din primele zile ale noului an, unităţile culturale sunt totuşi cercetate, activităţile „de cerc“ sau „de formaţie“ desfăşurîndu-se normal. (Normal, la nivelul actualei situaţii generale, analizată în capitolele anterioare). Astfel, faptul că în seara zilei de 3 ianuarie, la Casa de cultură din Vînju Mare, interpreţii unui montaj literar-muzical de factură patriotică repetau de zor, pregătind reprezentaţia pe care aveau s-o ofere peste cîteva zile publicului de la centrul de raion şi din comunele învecinate, ni s-a părut ilustrativ pentru a demonstra adevărul că activitatea cultural-artistică a devenit o necesitate şi o realitate organică a vieţii satului nostru. Zecile de spectatori adunaţi, în »—► MIRCEA ELIADE ÎN „AMINTIRI“ Intr-un număr recent din revista de literatură universală „Secolul 20“ am avut prilejul să prezint nuvela fantastică „La ţigănci“ de Mircea Eliade, nuvelă care face parte din literatura pe care continuă s-o scrie în româneşte profesorul de mituri de la Universitatea din Chicago, savantul ales nu de mult membru al Academiei Americane. Cit de vii şi de structurale sînt legăturile literare ale lui Mircea Eliade cu fenomenul prozei româneşti o spune universul acestei nuvele care comunică atît de intim cu cititorul nostru, o spun deopotrivă limba, expresia cu limpezimi de poezie, izvoarele de mit originar ale acestei nuvele. Publicarea nuvelei în revista „Secolul 20“ urma iniţiativei revistei „Ramuri“ care tipărise două ample articole, cu date de real interes, în special asupra operei scriitoriceşti mai vechi a lui Mircea Eliade, atît de strîns legată de tezaurul istoriei noastre literare dintre cele două războaie. Intr-una din săptămînile trecute, revista „Cronica“ din Iaşi a publicat o altă nuvelă, „Un om mare“, nuvelă de asemeni din grupul lucrărilor literare gîndite şi scrise în româneşte în ultimele două decenii de Mircea Eliade, care, ştiut este, s-a dedicat în străinătate cu precădere operelor ştiinţifice de istorie a miturilor. Fără îndoială, printre scrierile sale recente, volumul de „Amintiri“ ne apare generos privind nu numai distingerea locului lui Mircea Eliade în literatura noastră, formaţia sa literară, legătura sa cu direcţia artistică eminesciană de mit, cu enciclopedismul românesc datorat fondatorului modern Hasdeu, dar acest volum de „Amintiri“ ne apare de o deosebită valoare şi prin bogatele evocări şi referinţe privind epoca literară dintre cele două războaie, personalităţile vieţii culturale de atunci, Pârvan, Iorga, Guşti, pentru a-i numi numai pe cîţiva dintre profesorii săi, atît de prezenţi şi de solicitaţi şi azi de interesul intelectual curent al cititorului. Nu trebuie să pară surprinzător, volumul de „Amintiri“ e nepoetic şi nepoetizat, e scris cu o claritate de expresie şi de notaţie sobră, laconică, nervoasă, care refuză literaturizarea ca şi uscăciunea acelor cărţi cu date documentare şi arhivistice. Volumul I al „Amintirilor“ e o rememorare vie şi o recompunere firească a vîrstelor din pragul maturităţii povestitorului, vîrste evocate prin ce au avut ele esenţial pentru înclinaţiile intelectuale din anii copilăriei, adolescenţei, studenţiei, în relaţia lor directă, am spune majoră, cu climatul de şcoală, de Învăţătură serioasă, cu preocupările febrile pentru carte, pentru cultura românească şi pentru marile ei disponibilităţi în faţa culturii universale. Avem sub ochi volumul