Ramuri, 1969 (Anul 6, nr. 1-12)
1969-01-15 / nr. 1
4 * ramuri orizonturile democraţiei ACTUALITATEA al Un act de conştiinţă naţională Se împlinesc 110 ani de la crearea — la 24 ianuarie 1859 — a statului român mor demn rezultat firesc al evoluţiei complexe istorice şi sociale, parcursă de societatea românească a epocii. Deşi despărţite din punct de vedere politic, între cele trei ţări române — Moldova, ţara Românească şi Transilvania — s-au A vorbi — ibigiceste momente de vie efervescenţă politică, de mobilizare a tuturor forţelor şi energiilor creatoare spre calizarea marilor obiective ale societăţii noastre, elemente care definesc elocvent şi profund acest început de an, care stă sub semnul pregătirilor pentru alegerile de la 2 martie , despre procesul continuei dezvoltări a democraţiei socialiste în ţara noastră, înseamnă, practic, a numi una dintre cele mai importante caracteristici ale vieţii noastre, ridicată, în ultimii ani, la dimensiunea unei preocupări fundamentale a conducerii partidului nostru. Esenţa profund umană a socialismului îşi găseşte concretizare într-un nou tip de democraţie. Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „Socialismul trebuie să fie nu numai o societate în stare să asigure o viaţă materială îmbelşugată membrilor săi ci şi o societate capabilă să realizeze cele mai înalte aspiraţii de libertate şi fericire a omului pe pămînt". Una din cele mai de seamă năzuinţe ale umanităţii au fost cucerirea libertăţii şi egalităţii sociale, crearea societăţii în care oamenii să se manifeste fără îngrădiri în toate domeniile creaţiei materiale şi spirituale, în care personalitatea omului să să se poată realiza omnilateral. Spre un asemenea ţel îşi îndreaptă eforturile partidul nostru, cu deosebire după Congresul al IX-lea. Hotărîrile plenarelor C. C. al P.C.R., din aprilie şi octombrie 1968, au marcat jaloane deosebit de importante pentru adîncirea democraţiei socialiste în România, cerinţă obiectivă a evoluţiei societăţii noastre. Partidul nostru porneşte de la ideea că socialismul şi democraţia sînt de nedespărţit ; noua orîoduire îşi soarbe forţa din intensa participare a maselor la conducerea treburilor publice. Socialismul constituie o continuitate, calitativ superioară, a progresului istoric inevitabil de afirmare a democraţiei. Socialismului îi revine misiunea istorică de a lărgi considerabil gradul de participare a poporului la treburile publice, de a amplifica drepturile şi libertăţile democratice, de a dla un caracter real ansamblului instituţiilor democraice create de revoluţia şi construcţia socialistă ,iu preluate de puterea populară. Democraţia socialistă are un caracter multilateral. Ea se referă, în primul rînd, la conducerea vieţii economice, unde masele sînt chemate să-şi spună cuvîntul şi să anticipe la înfăptuirea măsurilor adoppăstrat pernanent legături economice, politice şi culturale, care au ţinut mereu trează conştiinţa neamului. In lupta antiotomană, cei mai reprezentativi voievozi şi domni au avut în vedere coordonarea politicii din toate cele trei ţări pentru organizarea unei rezistenţe comune . loan de Hunedoara şi Ştefan cel Mare au repurtat, astfel, victorii strălucite de arme, iar Mihai Viteazul a izbutit, în cursul anilor 1599—1600, să realizeze prima unificare politică şi militară a teritoriului românesc. Lupta dusă în comun de-a lungul veacurilor a contribuit la dezvoltarea sentimentului de solidaritate şi a conştiinţei de unitate a poporului român. Cronicarul maghiar Szarrosközy scria că ţăranii transilvăneni, după aflarea ştirii despre victoria de la Şelimbăr a lui Mihai Viteazul, „întemeiaţi pe încrederea ce le-o da un principe din poporul lor“, s-au unit „cu cel de acelaşi neam veniţi de dincolo (Ţara Româneasca) şi s-au ridicat în toate părţile“ împotriva nobililor. Conştiinţa comunităţii de origine şi de limbă a evoluat treptat şi s-a conturat tot mai mult, în strînsă legătură cu dezvoltarea economică şi social-politică a celor trei ţări române. La cristalizarea acestei conştiinţe au contribuit în mare măsură cronicarii din sec. al XVI-lea şi al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii ardelene şi mulţi alţi vrednici şi luminaţi susţinători ai năzuinţelor poporului. Dacă premisele Unirii se întîlnesc în vremurile îndepărtate ale străvechii noastre Istorii, înfăptuirea ei a devenit stringentă la mijlocul veacului trecut, impunîndu-se ca o necesitate obiectivă, ca o condiţie fundamentală a progresului economic, social şi cultural. încă din 1821, Tudor din Vladimirii Gorjului, dupii ce-şi ridicase pandurii săi la luptă dreaptă, făcîndu-se exponentul năzuinţelor celor mulţi spre unitate naţională, scria mitropolitului din Bucureşti : „Mai cu dinadins trebuinţă urmează să aveţi corespondenţa cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce sîntem de un neam, de o lege..., fiind la un gînd şi într-un glas cu Moldova, să putem cîştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alţii“. I . : Iate: Pe planul vieţii politice, masele participă la conducere prin reprezentanţii aleşi ai treburilor de stat generale sau locale. In domeniul relaţiilor naţionale, democraţia socialistă asigură o deplină egalitate în drepturi pentru toţi cei ce muncesc, fără deosebire de naţionalitate, iar pe planul relaţiilor internaţionale, democraţia înseamnă suveranitatea deplină a propriei naţiuni în raport cu celelalte state şi respectarea dreptului deplin al fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta în raport cu interesele vitale proprii şi cu interesele păcii şi progresului. Sensul major al democraţiei socialiste se exprimă în spiritul de responsabilitate socială de care trebuie să fie animat fiecare cetăţean, în îndatorirea lui de a acţiona în virtutea imperativelor supreme ale societăţii, ale naţiunii. Pentru a asigura manifestarea deplină a acestei răspunderi sociale, democraţia noastră socialistă oferă tuturor oamenilor muncii posibilitatea să-şi spună liber şi nestingherit cuvîntul în problemele fundamentale ale politicii interne şi externe a statului, să-şi exprime opinia asupra modului în care se gospodăresc treburile ţării, să poată critica, fără reţineri, neajunsurile ce apar în procesul edificării socialiste, să participe cu toate forţele, cu toată energia şi priceperea la înlăturarea acestor neajunsuri, la asigurarea progresului neîntrerupt al societăţii. In ultimii patru ani care marchează actuala legislatură — una din cele mai fecunde, mai dense, din istoria Marii Adunări Naţionale — au crescut sensibil — pe linia indicaţiilor Congresului al IX-lea al P.C.R. — preocupările pentru dezvoltarea şi accentuarea caracterului real al democraţiei socialiste în ţara noastră. Pe planul juridic, menit a crea cadrul legal cel mai propice pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor democratice, a fost adoptată noua constituţie, care stipulează garanţii clare cu privire la drepturile cetăţeneşti în ansamblu şi ale individului în societatea noastră , au fost elaborate şi adoptate, de către forul legislativ suprem legea privind răspunderea organelor de stat pentru daunele pe care le pricinuesc cetăţenilor, noul cod penal şi noul cod de procedură penală. Noua lege privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare ca şi legea care stabileşte atribuţiile comisiilor de judecată sunt menite să facă şi mai efectivă participarea cetăţenilor la conducerea treburilor publice. Un mare rol în dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului român l-a avut activitatea culturală, pregătirea ideologică. Cei mai luminaţi oameni ai vremii au îmbrăţişat cauza unirii şi au luptat fără ostenire pentru ea. In 1840, M. Kogălniceanu a editat la Iaşi revista „Dacia literară“, iar în 1845, N. Bălcescu împreună cu transilvăneanul A. T. Laurian au scos la Bucureşti „Magazinul Istorie pentru Dacia“, însăşi titulatura acestor publicaţii lăsa să se întrevadă că scopul mişcării naţionale era unirea poporului român într-un stat naţional unitar. Numele de România, în locul celui de Moldova sau Muntenia, este folosit tot mai mult în literatura vremii. V. Alecsandri scrie „Deşteptarea României“, Alecu Russo „Cîntarea României“, iar la Bucureşti apare ziarul „România“. Literatura legată de Unire se declama în pieţele publice şi se răspîndea printre orăşeni şi ţărani. Peste tot răsunau versurile lui D. Bolintineanu : „Cît om fi toţi în unire / Nu ni-i frică de pieire / Nici de ura ce desbină, / Nici de sabia străină, / Nici de-amară asuprire, / Nici de lanţuri şi hrăpire!“ Dorinţa poporului român de-a se uni într-un stat naţional, independent şi suveran, a fost exprimată clar în timpul revoluţiei de la 1848. Printre revendicările formulate la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 era şi recunoaşterea naţională a românilor din Transilvania şi participarea proporţional cu numărul lor la conducerea statului. Ţăranii strigau: „Noi vrem să ne unim cu Ţara“. Programul revoluţionarilor moldoveni refugiaţi la Braşov prevedea „Unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat neatîrnat românesc“, iar în „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova“, redactată de M. Kogălniceanu, se susţinea cu fermitate necesitatea unirii Principatelor. Pe linia acţiunilor care învederau suprema năzuinţă a poporului român, se înscrie şi memoriul trimis, de la Craiova, de olteni domnului ţării pentru crearea „regatului dacic“. Ideea unirii a fost propagată prin presă, cuvîntări şi susţinută cu căldură de aripa cea mai înaintată a revoluţiei. In august 1848, V. Alecsandri scria lui N. Bălcescu că dorinţa cea mai înfocată a moldovenilor s-a accentuat caracterul democratic al întregii vieţi social-poliitice şi economice prin noua împărţire administrativ-teritorială, care leagă organele de partid şi de stat mai puternic de mase, i le dă posibilitatea să cunoască mai direct problemele locale, părerile oamenilor, să ia măsuri practice imediate pentru soluţionarea cerinţelor în continuă dezvoltare şi amplificare. Crearea comitetelor de direcţie în întreprinderi şi instituţii economice, instituirea adunărilor generale periodice ale salariaţilor, reprezintă etape ale accentuării democratismului vieţii economice. Preocuparea pentru înlăturarea elementelor de formalism din cadrul adunărilor generale ale cooperativelor agricole de producţie, pentru punerea în aplicare, cît mai consecvent, a propunerilor judicioase ale ţăranilor cooperatori, sunt manifestări ale efectivizării principiilor democratice în toate sectoarele de activitate. Un fenomen curent, cu largi implicaţii pozitive asupra dinamizării întregii vieţi politice, îl constituie marile dezbateri naţionale privind măsurile principale de perfecţionare a conducerii economiei statului, a învăţămîntului, legislaţiei ş.a. Practica — încetăţenită de partid — a consultării celor mai competenţi specialişti, a oamenilor cu experienţă îndelungată, a categoriilor sociale sau profesionale interesate, a maselor populare cele mai largi, în elaborarea tuturor hotărîrilor de importanţă majoră privind bunul mers al societăţii noastre, e o expresie grăitoare a legăturilor strînse dintre partid şi popor, a sporirii contribuţiei maselor la conducerea treburilor de stat şi obşteşti. Partidul creează cadrul subiectiv esenţial pentru adîncirea democraţiei socialiste , conştiinţa politică a maselor, responsabilitatea civică pentru destinele societăţii noastre, pentru viitorul patriei, care devine o forţă motrice a progresului social. Munca educativă, desfăşurată de partid pe baza teoriei marxist leniniste, dă posibilitatea dezvoltării noii atitudini faţă de stat, faţă de treburile publice, stimulează interesul unor pături tot mai largi pentru problematica generală a societăţii. Transformarea în act a dorinţei de participare şi, mai ales, efectivizarea acestei dorinţe, cel un înalt este „unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie". Chiar după înăbuşirea revoluţiei din 1848 marele N. Bălcescu arăta că puterea ţărilor române stă în „solidaritatea tuturor românilor, nu unirea lor într-o singură naţie“. O activitate deosebit de vie, izvorâtă dintr-o adîncă iubire de ţară au avut-o revoluţionarii paşoptişti aflaţi în exil. Ei s-au străduit să atragă atenţia şi simpatia cercurilor diplomatice din marile state europene asupra intereselor poporului român. Unul dintre cei mai aprigi susţinători ai cauzei româneşti era şi generalul Gh. Magheru, care avusese un rol preponderent în cadrul revoluţiei, îndeosebi în Oltenia. El considera Unirea ca singurul mijloc de mîntuire pentru naţiunea română şi era gata să susţină „neschimbat“ părerile sale, chiar dacă ar fi „cel dinţii omorît cu pietre“. Era potrivnic unirii sub un principe străin, deoarece prin această cerere presupunea că s-ar crea „piedici grele şi pericole pentru cîştigarea Unirii“. In continuare, Gh. Magheru scria că „în împrejurări grele este o faptă de bun român şi cetăţean a uita totul şi a ne uni cu toţii spre mîntuirea ţării, precum făceau străbunii noştri în timpuri grele“. (Document comunicat de Al. Bălintescu). Cauza dreaptă a Unirii a fost îmbrăţişată şi susţinută cu căldură de forţele democrate, înaintate din mai toate ţările europene, de personalităţi marcante ca Jules Michelet, Edgar Quinet, J. A. Vaillant, Leon Plée, democraţii revoluţionari ruşi Cernîşevschi şi Dobroliubov. Astfel, lupta poporului român pentru realizarea supremului său ţel, poziţia favorabilă a unor puteri europene, precum şi simpatia de care s-a bucurat ea în rîndul forţelor democrate înaintate din alte ţări, au determinat Congresul de la Paris să adopte o hotărâre care prevedea ca poporul român să fie consultat în privinţa Unirii. Consultarea urma să se facă prin delegaţi ai tuturor claselor sociale, în cadrul divanurilor ad-hoc, la Iaşi şi la Bucureşti. In ciuda influenţei exercitate de turci asupra unei părţi din marea boierime, în ciuda teroarei dezlănţuite în Moldova de caimacamii Vogoride — căruia turcii îi Laboratorul central : măsurători de înaltă precizie