Ramuri, 1969 (Anul 6, nr. 1-12)

1969-01-15 / nr. 1

4 * ramuri orizonturile democraţiei ACTUALITATEA al Un act de conştiinţă naţională Se împlinesc 110 ani de la crearea — la 24 ianuarie 1859 — a statului român mor demn rezultat firesc al evoluţiei complexe istorice şi sociale, parcursă de societatea românească a epocii. Deşi despărţite din punct de vedere poli­tic, între cele trei ţări române — Moldova, ţara Românească şi Transilvania — s-au A vorbi — ibi­giceste momente de vie efervescenţă politică, de mobilizare a tuturor forţelor şi energiilor creatoare spre calizarea marilor obiective ale socie­tăţii noastre, elemente care definesc elocvent şi pro­fund acest început de an, care stă sub semnul pregă­tirilor pentru alegerile de la 2 martie , despre pro­cesul continuei dezvoltări a democraţiei socialiste în ţara noastră, înseamnă, practic, a numi una dintre cele mai importante caracteristici ale vieţii noastre, ridicată, în ulti­mii ani, la dimensiunea unei preocu­pări fundamental­e a conducerii partidului nostru. Esenţa profund umană a socialismului îşi gă­seşte concretizare într-un nou tip de demo­craţie. Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „Socialismul trebuie să fie nu numai o societate în stare să asigure o viaţă materială îmbelşugată mem­brilor săi ci şi o societate capabilă să realizeze cele mai înalte aspiraţii de libertate şi fericire a omu­lui pe pămînt". Una din cele mai de seamă năzuinţe ale umanităţii au fost cucerirea libertăţii şi egalităţii sociale, crearea societăţii în care oamenii să se mani­feste fără îngrădiri în toate domeniile creaţiei mate­riale şi spirituale, în care personalitatea omului să să se poată realiza omnilateral. Spre un asemenea ţel îşi îndreaptă eforturile partidul nostru, cu deose­bire după Congresul al IX-lea. Hotărîrile plenarelor C. C. al P.C.R., din aprilie şi octombrie 1968, au marcat jaloane deosebit de importante pentru adînci­­rea democraţiei socialiste în România, cerinţă obiec­tivă a evoluţiei societăţii noastre. Partidul nostru porneşte de la ideea că socialismul şi democraţia sînt de nedespărţit ; noua orîoduire îşi soarbe forţa din intensa participare a maselor la conducerea treburilor publice. Socialismul constituie o continuitate, calitativ superioară, a progresului istoric inevitabil de afirmare a democraţiei. Socialismului îi revine misiunea istorică de a lărgi considerabil gradul de participare a poporului la treburile pu­blice, de a amplifica drepturile şi libertăţile demo­cratice, de a dla un caracter real ansamblului insti­tuţiilor democr­aice create de revoluţia şi construc­ţia socialistă ,­iu preluate de puterea populară. Democraţia socialistă are un caracter multilateral. Ea se referă, în primul rînd, la conducerea vieţii economice, unde masele sînt chemate să-şi spună cuvîntul şi să­­ antici­pe la înfăptuirea măsurilor adop­păstrat pernanent legături economice, po­litice şi culturale, care au ţinut mereu trează conştiinţa neamului. In lupta anti­­otomană, cei mai reprezentativi voievozi şi domni au avut în vedere coordonarea politicii din toate cele trei ţări pentru organizarea unei rezistenţe comune . loan de Hunedoara şi Ştefan cel Mare au re­purtat, astfel, victorii strălucite de arme, iar Mihai Viteazul a izbutit, în cursul ani­lor 1599—1600, să realizeze prima unificare politică şi militară a teritoriului românesc. Lupta dusă în comun de-a lungul veacu­rilor a contribuit la dezvoltarea sentimen­tului de solidaritate şi­ a conştiinţei de u­­nitate a poporului român. Cronicarul ma­ghiar Szarr­osközy scria că ţăranii transil­văneni, du­pă aflarea ştirii despre victoria de la Şelimbăr a lui Mihai Viteazul, „în­temeiaţi pe încrederea ce le-o da un prin­cipe din p­oporul lor“, s-au unit „cu cel de acelaşi neam veniţi de dincolo (Ţara Româneasca) şi s-au ridicat în toate păr­ţile“ împot­riva nobililor. Conştiinţa comunităţii de origine şi de limbă a evoluat treptat şi s-a conturat tot mai mult, în strînsă legătură cu dezvol­tarea economică şi social-politică a celor trei ţări române. La cristalizarea acestei conştiinţe au contribuit în mare măsură cronicarii d­in sec. al XVI-lea şi al XVIII-lea, reprezentan­ţii Şcolii ardelene şi mulţi alţi vrednici şi luminaţi susţinători ai năzuin­ţelor poporului. Dacă pre­misele Unirii se întîlnesc în vre­murile îndepărtate ale străvechii noastre Istorii, înfăptuirea ei a devenit stringentă la mijlocul veacului trecut, impunîndu-se ca o necesitate obiectivă, ca o condiţie fundamentală a progresului economic, so­cial şi cultural. încă din 1821, Tudor din Vladimirii Gor­­jului, dupii ce-şi ridicase pandurii săi la luptă dreaptă, făcîndu-se exponentul nă­zuinţelor celor mulţi spre unitate naţională, scria mitropolitului din Bucureşti : „Mai cu dinadins trebuinţă urmează să aveţi cores­pondenţa cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce sîntem de un neam, de o lege..., fiind la un gînd şi într-un glas cu Mol­dova, să putem cîştiga deopotrivă dreptă­ţile acestor prinţipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alţii“. I . : I­­ate: Pe planul vieţii politice, masele participă la conducere prin reprezentanţii aleşi ai treburilor de stat generale sau locale. In domeniul relaţiilor na­ţionale, democraţia socialistă asigură o deplină ega­litate în drepturi pentru toţi cei ce muncesc, fără deosebire de naţionalitate, iar pe planul relaţiilor internaţionale, democraţia înseamnă suveranitatea de­plină a propriei naţiuni în raport cu celelalte state şi respectarea dreptului deplin al fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta în raport cu interesele vi­tale proprii şi cu interesele păcii şi progresului. Sensul major al democraţiei socialiste se exprimă în spiritul de responsabilitate socială de care trebuie să fie animat fiecare cetăţean, în îndatorirea lui de a acţiona în virtutea imperativelor supreme ale societăţii, ale naţiunii. Pentru a asigura manifestarea deplină a aces­tei răspunderi sociale, democraţia noastră socialistă oferă tuturor oamenilor muncii posibilitatea să-şi spună liber şi nestingherit cuvîntul în problemele funda­mentale ale politicii interne şi externe a statului, să-şi exprime opinia asupra modului în care se gospodă­resc treburile ţării, să poată critica, fără reţineri, neajunsurile ce apar în procesul edificării socialiste, să participe cu toate forţele, cu toată energia şi pri­ceperea la înlăturarea acestor neajunsuri, la asigu­rarea progresului neîntrerupt al societăţii. In ultimii patru ani care marchează actuala legis­latură — una din cele mai fecunde, mai dense, din istoria Marii Adunări Naţionale — au crescut sensibil — pe linia indicaţiilor Congresului al IX-lea al P.C.R. — preocupările pentru dezvoltarea şi accentuarea ca­racterului real al democraţiei socialiste în ţara noas­tră. Pe planul juridic, menit a crea cadrul legal cel mai propice pentru exercitarea drepturilor şi libertă­ţilor democratice, a fost adoptată noua constituţie, care stipulează garanţii clare cu privire la dreptu­rile cetăţeneşti în ansamblu şi ale individului în so­cietatea noastră , au fost elaborate şi adoptate, de către forul legislativ suprem legea privind răspunde­rea organelor de stat pentru daunele pe care le pri­­cinuesc cetăţenilor, noul cod penal şi noul cod de procedură penală. Noua lege privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare ca şi legea care stabileşte atribuţiile comisiilor de judecată sunt me­nite să facă şi mai efectivă participarea cetăţenilor la conducerea treburilor publice. Un mare rol în dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului român l-a avut ac­tivitatea culturală, pregătirea ideologică. Cei mai luminaţi oameni ai vremii au îm­brăţişat cauza unirii şi au luptat fără os­­tenire pentru ea. In 1840, M. Kogălniceanu a editat la Iaşi revista „Dacia literară“, iar în 1845, N. Bălcescu împreună cu tran­silvăneanul A. T. Laurian au scos la Bucu­reşti „Magazinul Istorie pentru Dacia“, în­săşi titulatura acestor publicaţii lăsa să se întrevadă că scopul mişcării naţionale era unirea poporului român într-un stat naţional unitar. Numele de România, în locul celui de Moldova sau Muntenia, este folosit tot mai mult în literatura vremii. V. Alecsandri scrie „Deşteptarea României“, Alecu Russo „Cîntarea României“, iar la Bucureşti apare ziarul „România“. Litera­tura legată de Unire se declama în pieţele publice şi se răspîndea printre orăşeni şi ţărani. Peste tot răsunau versurile lui D. Bolintineanu : „Cît om fi toţi în unire / Nu ni-i frică de pieire / Nici de ura ce desbină, / Nici de sabia străină, / Nici de-a­­mară asuprire, / Nici de lanţuri şi hră­­pire!“ Dorinţa poporului român de-a se uni într-un stat naţional, independent şi suve­ran, a fost exprimată clar în timpul revo­luţiei de la 1848. Printre revendicările for­mulate la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 era şi recunoaşterea naţională a românilor din Transilvania şi participarea proporţional cu numărul lor la conducerea statului. Ţăranii strigau: „Noi vrem să ne unim cu Ţara“. Programul revoluţionari­lor moldoveni refugiaţi la Braşov prevedea „Unirea Moldovei cu Valahia într-un sin­gur stat neatîrnat românesc“, iar în „Do­rinţele Partidei Naţionale din Moldova“, redactată de M. Kogălniceanu, se susţinea cu fermitate necesitatea unirii Principatelor. Pe linia acţiunilor care învederau su­prema năzuinţă a poporului român, se în­scrie şi memoriul trimis, de la Craiova, de olteni domnului ţării pentru crearea „regatului dacic“. Ideea unirii a fost propagată prin presă, cuvîntări şi susţinută cu căldură de aripa cea mai înaintată a revoluţiei. In august 1848, V. Alecsandri scria lui N. Bălcescu că dorinţa cea mai înfocată a moldovenilor s-a accentuat caracterul democratic al întregii vieţi social-poliitice şi economice prin noua împărţire ad­min­istrativ-teritorială, care leagă organele de partid şi de stat mai puternic de mase, i le dă posibilitatea să cunoască mai direct problemele locale, părerile oame­nilor, să ia măsuri practice imediate pentru soluţio­narea cerinţelor în continuă dezvoltare şi amplifi­care. Crearea comitetelor de direcţie în întreprinderi şi instituţii economice, instituirea adunărilor generale periodice ale salariaţilor, reprezintă etape ale accen­tuării democratismului vieţii economice. Preocuparea pentru înlăturarea elementelor de formalism din ca­drul adunărilor generale ale cooperativelor agricole de producţie, pentru punerea în aplicare, cît mai con­secvent, a propunerilor judicioase ale ţăranilor coo­peratori, sunt manifestări ale efectivizării principiilor democratice în toate sectoarele de activitate. Un fenomen curent, cu largi implicaţii pozitive asu­pra dinamizării întregii vieţi politice, îl con­stituie marile dezbateri naţionale privind măsurile principale de perfecţionare a conducerii economiei statului, a învăţămîntului, legislaţiei ş.a. Practica — încetăţenită de partid — a consultării celor mai competenţi specialişti, a oamenilor cu experienţă îndelungată, a categoriilor sociale sau profesionale interesate, a maselor populare cele mai largi, în elaborarea tuturor hotărîrilor de importanţă majoră privind bunul mers al societăţii noastre, e o expre­sie grăitoare a legăturilor strînse dintre partid şi popor, a sporirii contribuţiei maselor la conducerea treburilor de stat şi obşteşti. Partidul creează cadrul subiectiv esenţial pentru adîncirea democraţiei socialiste , conştiinţa politică a maselor, responsabilitatea civică pentru destinele societăţii noastre, pentru viitorul patriei, care devine o forţă motrice a progresului social. Munca educativă, desfăşurată de partid pe baza teoriei marx­ist len­in­ist­e, dă posibilitatea dezvoltării noii atitudini faţă de stat, faţă de treburile publice, stimulează interesul unor pături tot mai largi pentru problematica generală a societăţii. Transformarea în act a dorinţei de participare şi, mai ales, efectivizarea acestei dorinţe, cel un înalt este „unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie". Chiar după înăbuşirea revoluţiei din 1848 marele N. Bălcescu arăta că puterea ţă­rilor române stă în „solidaritatea tuturor românilor, nu unirea lor într-o singură na­ţie“. O activitate deosebit de vie, izvorâtă din­­tr-o adîncă iubire de ţară au avut-o revo­luţionarii paşoptişti aflaţi în exil. Ei s-au străduit să atragă atenţia şi simpatia cercu­rilor diplomatice din marile state europene asupra intereselor poporului român. Unul dintre cei mai aprigi susţinători ai cauzei româneşti era şi generalul Gh. Magheru, care avusese un rol preponderent în ca­drul revoluţiei, îndeosebi în Oltenia. El con­sidera Unirea ca singurul mijloc de mîn­­tuire pentru naţiunea română şi era gata să susţină „neschimbat“ părerile sale, chiar dacă ar fi „cel dinţii omorît cu pietre“. Era potrivnic unirii sub un principe străin, deoarece prin această cerere presupunea că s-ar crea „piedici grele şi pericole pen­tru cîştigarea Unirii“. In continuare, Gh. Magheru scria că „în împrejurări grele este o faptă de bun român şi cetăţean a uita totul şi a ne uni cu toţii spre mîn­­tuirea ţării, precum făceau străbunii noştri în timpuri grele“. (Document comunicat de Al. Bălintescu). Cauza dreaptă a Unirii a fost îmbrăţi­şată şi susţinută cu căldură de forţele de­mocrate, înaintate din mai toate ţările europene, de personalităţi marcante ca Ju­les Michelet, Edgar Quinet, J. A. Vaillant, Leon Plée, democraţii revoluţionari ruşi Cernîşevschi şi Dobroliubov. Astfel, lupta poporului român pentru rea­lizarea supremului său ţel, poziţia favora­bilă a unor puteri europene, precum şi simpatia de care s-a bucurat ea în rîndul forţelor democrate înaintate din alte ţări, au determinat Congresul de la Paris să adopte o hotărâre care prevedea ca poporul român să fie consultat în privinţa Unirii. Consultarea urma să se facă prin delegaţi ai tuturor claselor sociale, în cadrul diva­­nurilor ad-hoc, la Iaşi şi la Bucureşti. In ciuda influenţei exercitate de turci asupra unei părţi din marea boierime, în ciuda teroarei dezlănţuite în Moldova de caimacamii Vogoride — căruia turcii îi Laboratorul central : măsurători de înaltă precizie

Next