Ramuri, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)

1970-01-15 / nr. 1

2 • RAMURI SPORI Din nou d­espre... fotbal Ani de zile, fotbalul românesc a trecut drept modest pe plan inter­naţional. Ziua care să ne scoată din anonimat refuza cu încăpăţî­­nare să apară. Efectele nocive ale dezechilibrului moral, cauzate de eşecurile suferite peste hotare, în­cep să dispară o dată cu apariţia la pupitrul de comandă a „dirijorului" Angelo Niculescu. (Şi cîţi nu îl con­siderau incapabil, la început ?). Sub bagheta lui, jocul naţionalei noastre căpătă o altă muzicalitate mult mai plăcută, culminînd cu ca­lificarea în turneul final al campio­natului mondial. Dar cu această calificare nu în­seamnă că s-a rezolvat totul. Greul de-abia acum începe. Mulţi se în­treabă cum ne vom comporta, ce şanse avem ? Chiar dacă ne-am adresa statului major de gînditori al Institutului Hudson, specializat în previziuni, ar fi inutil. Totul depinde de jucători. Dacă vor continua ca şi pînă acum, adică , muncă intensă, o perma­nentă dorinţă de autodepăşire şi modestie, sunt convins că vor rea­liza multe. Bineînţeles că prezenţa lor la ma­rele „show“ fotbalistic mai ridică o serie întreagă de probleme. Stadionul Aztec, acest supermo­dern amfiteatru, unde se vor ţine între 31 mai şi 21 iunie 1970, cele mai mari examene fotbalistice ale anului, ca de altfel şi celelalte sta­dioane, locul de desfăşurare a se­riilor, pune un semn de întrebare în ceea ce priveşte aclimatizarea. Se ştie că altitudinea variază între 800 şi peste 2 200 m., necesitând an­trenamente prealabile pentru aco­modare. Căldura excesivă şi desele ploi pot crea de asemenea dificultăţi, ju­cătorii noştri nefiind acomodaţi cu astfel de climă. După părerea mea, cea mai mare atenţie trebuie acordată selecţiona­­bililor, pregătirii lor pentru un cît mai bun echilibru psihic. S-a întîmplat adesea (ex. meciul cu Portugalia de la Lisabona) să fim învinşi nu datorită faptului că adversarul ar fi fost mai bun. Eram copleşiţi de sonoritatea numelor ad­versarilor. Debarasaţi de complexe şi jucând la adevărata valoare, vom face o figură frumoasă. Dar dacă la nivel de echipă reprezentativă s-a făcut un mare salt, randamentul cluburilor continuă să fie nesatis­făcător. Ne-am săturat de compor­tări lamentabile. Anul trecut, evo­luţia echipelor noastre în diferitele cupe europene a fost de-a dreptul dezastruoasă. (Excepţie, Dinamo- Bacău, care sinceri să fim poate să mulţumească într-o oarecare mă­sură şi providenţei că i-a pus în faţă adversari aşa de „liniştiţi"). UTA, Rapid şi Steaua nu reuşesc să treacă nici măcar de primul tur, pierzînd la scoruri care ne dezono­rează. Faptul că ne-am calificat la „mondiale" a făcut să se uite cam repede aceasta, dar trebuie făcut ceva şi pentru redresarea echipelor de club. Şi sîntem siguri că se va face. Mă asociez zecilor de mii de iubitori ai fotbalului din ţara noa­stră care aşteaptă ca în anul 1970 să aibă loc consacrarea definitivă a fotbalului românesc în arena inter­naţională. , Sorin Pop Daniel Minătoru : Dincolo de ideile notabile, realizarea artistică suferă din cauza abundenţei de prozaisme şi de un anume retorism. Excepţie face însă „Din copilărie" care, redusă la propoziţii acceptabile şi pieptănată cu grijă, ne-ar putea interesa. George Pruteanu : Ne trimiteţi un ma­terial cu pretenţii de eseu intitulat : „Note la Fedra“, care începe astfel : „Dacă am compara tragedia Fedrei cu un automo­bil (sic!), atunci motorul ar fi Oenona, şasiul Fedra, roţile Tezeu, lui Hippolyt rămînîndu-i rolul pasiv al „şoselei“. Ori­­cît de îngăduitori am fi cu invenţia cri­tică, asemenea comparaţii ne şochează în aşa hal încât preferăm un automobil adevărat elucubraţiilor dvs. Vulpe Ilie: „M-a trezit vîntul / venit dinspre cai şi / O să ucidă toate păsă­rile / şi nici măcar nu-mi pare rău. / Nouă ne pare rău tovarăşe Vulpe, ne pare rău de păsări şi nu admitem să fie ucise în astfel de versuri care ţin mai mult de limbajul dvs. familiar de­­cît de poezie Condor Armando: „La mina stingă / am un deget defunct/ Care poartă veri­gheta unei paiaţe". Ni s-a sbîrlit părul zău, la lecturarea acestei mărturisiri. Să nu faceţi imprudenţa să o mai citiţi cuiva. Noi nu mai spunem la nimeni ! Ştefan Marinescu: în principiu e un lucru frumos, dar lipsa unei experienţe şi autocenzurarea pe care nu o explicaţi cum se cuvine, vă duc la locuri comune de tipul : „senzaţii stranii îi cuprind muşchii, pielea şi mintea. Se simte elec­trizat de mii de volţi, paralitic, impon­derabil." Vă aşteptăm cu altceva. D. Marian : Dar să lăsăm poezia dum­neavoastră Spectacol să vă prezinte : „Fiindcă am fost cuminţi / sufleurul ne-a presărat puţină pudră / peste galoşi /“ Gogoşi tovarăşe Marian ! Cît priveşte sfârşitul poeziei : „Pînă îmi creşte din frunte / Un cucui de mirt înflorit, / de­clarăm că nu vi l-am făcut noi ! 1. Certina: „Suie alături pe spinarea ramolitului meu cal / şi hai să ne că­utăm amintirile“. Cine credeţi că ar în­cerca o astfel de experienţă ? Lucrări comune scrise fără originali­tate : Bardahan Mircea; Tomescu Ioan; N. Neacşu ; Buican Vasile; Iulian Fior ; Ioan Marc ; Aurelian Iagăru ; Voinea Tu­dor AIDA PETRA­RIAN Poeta Aida Petrarian s-a născut în Craiova la 20 martie 1890. Studiile în­cepute în oraşul natal la pensionul Eca­­terina Urziceanu le continuă la Viena şi apoi la Paris la pensionul De Barral. La Paris, paralel cu studiile umanistice,, frecventează atelierul de pictură Dele­­cluze. în ţară, poeta va începe o fructuoasă activitate publicistică, tipărind la Sibiu în anul 1939 volumele de poezii : Frînturi şi Taches, al doilea în limba franceză. Din volumele tipărite şi din lucrările rămase în manuscris, Aida Petrarian apare ca o poetă delicată, versurile sale fiind dovada unui temperament înclinat către reverie şi meditaţie în cadrul na­turii, către efectul pictural : „Nu tre­mura în noaptea mea, / te-nalţă numai peste ea. / sau : „Niagara, Niagara, / cu dantela ca zăpada / pe genunchi în lung şi-n lat/ te sfărîmi neîncetat!/ Nu eşti giulgiul unei zeii, / lacrima lui Dum­nezeu ?“ Uneori rezultatele lirice sînt de-a drep­tul remarcabile : „Am soarta unei stînci adînce / urmă de apă scăzută / sînt patimă născută din lacrimă“. Poeziile sale rămîn mărturia unui suflet sensibil la frumos, Aida Petrarian încadrîndu-se cu graţie între scriitoarele craiovene din prima jumătate a veacului, scriitoare ale căror pagini merită cu prisosinţă să fie reeditate. M. D. O vreme, cine-şi mai poate aminti de începuturi, s-a rotit zi şi noapte pe dea­supra caselor. Unii spuneau că o dată cu venirea nopţii se odihneşte. L-au văzut ei pe un colţ de cer cu aripile strînse, cum ciugulea stele. Alţii spuneau că dimpotrivă se odihneşte ziua. L-au vă­zut ei cam stînd ostenit pe o margine de soare, îşi stîmpăra setea afundîndu-şi ciocul în miezul de aur. Cînd se odihnea şi ce făcea în acele clipe, n-aş putea spune. Eu l-am văzut întotdeauna zbu­­rînd. In zori, părea ca un ochi de cer, alungat de înălţimi pentru cine ştie ce păcate şi care se încăpăţîna încă să plu­tească. Un proscris care-şi căuta un l­­c măcar pentru o clipă de linişte. Noaptea, cînd parcă-şi desfăcea şi mai mult ari­pile, îmi părea ca un curcubeu dezrădă­cinat, vestind apropierea furtunii care l-a dezlegat de cine ştie ce blesteme. Era o pasăre mare, albastră. Poate un cocos­­tîrc. Dar cine a mai văzut un cocostîrc albastru ? Ceilalţi ziceau că-i semn. Eu susţineam că-i cocostîrc. Uneori, în cîte o noapte limpede, îl asemuiam cu o adună­tură de suflete gata să dea viaţă primu­lui copac întîlnit în cale. Dar nici unul dintre copacii pe care-i ştiam eu n-a pie­rit scăldat în dorul de întrupare al sufle­telor ce-mi păreau că plutesc în noapte. Era, aşadar, un cocostîrc, un cocostîrc al­bastru, cu aripile mari, cu ciocul îndrep­tat mereu spre înainte, cu picioarele lungi, lungi ca nişte margini de zare în­tinse înspre întoarcere. Nimeni nu putea spune cînd şi de unde a venit. Se rotea zi şi noapte pe deasupra satului, ciugulea stele şi din cînd în cînd se răcorea sor­bind cîte-o picătură de soare. Poate că cea care-i potolea setea era rouă de soare. Intr-o noapte am numărat stelele. Numai aşa puteam şti cîte stele ciuguleşte cocostîrcul pînă se satură. în noaptea următoare le-am numărat din nou. Cerul era la fel de limpede şi n-am avut nici un semn că stelele s-au împu­ţinat. Nici una, deci, nu pierise înghi­ţită de cocostîrc. De necaz am măsurat soarele, i-am măsurat adîncimea să pot şti cîtă rouă de soare bea cocostîrcul. Dar soarele în loc să scadă, era mai mare, mai adînc, de la o zi la alta. Ce bea şi ce mănîncă cocostîrcul m-am întrebat ne­ştiutor, mai bănuitor ca la început ? Cine ştie, mi-am răspuns tot eu. Poate se hrăneşte cu urme şi umbre. Nu ştiu de ce mi se părea că umbrele sînt de o vreme mai scunde, mai gîrbovite, iar ur­mele aproape nevăzute. Vremea trecea pe nesimţite. Noaptea număram stelele iar ziua priveam, la ne­­sfîrşit, soarele, să văd dacă nu cumva a scăzut sau a mai secat. Totul era ca la început. Cocostîrcul se rotea mai departe de deasupra aşezării, ca o tăcere în preaj­ma unui om care îşi dă duhul. Toamna sosi pe neaşteptate. Sosi şi tîrziul toamnei, care se aduna în frea­mătul pădurii, în foşnetul cîmpului şi în privirile neputincioase ale munţilor sfă­diţi de cînd lumea pentru neputinţă cu înălţimile cerului. Ţipetele raţelor sălba­tice se însemnau ca nişte hieroglife pe pereţii cerului. Ce table şi ce legi, ziceam eu privindu-le ! Unele erau învelite în teamă şi noaptea, pe cît se pricepea, le dezvăluia înţelesul. Triunghiurile cocori­lor plecaţi pluteau ca nişte umbre între cer şi pămînt, cu vîrfurile îndreptate că­tre nicăieri, dincolo, de tot dincolo de zare. Veniră şi nopţile negre, înspăimîntător de negre. Intr-o astfel de noapte, norii se îmbulzeau să ajungă cît mai aproape de pămînt. Privindu-i, înţelegeam mai bine ce înseamnă dorul de mamă, dorul de a fi^măcar pentru o clipă învăluit de du­hul celei care ţi-a dat viaţă. Şi norilor le era dor de pămînt. Trecuse de miezul nopţii. Eram singur, cu mine. Priveam noaptea şi mă gîndeam la stele, la soare şi la norii de dincolo de fereastră care sub dalta iscusită a vîntului luau diferite forme şi chipuri. Din cînd în cînd cîte un strop de lună, ca o rază de ochi mort, înjunghia pentru o clipă duritatea bes­­nei. Aşteptam un fulger, aşteptam semnul de bărbăţie al furtunii, dar urletul vîn­tului se voia stăpîn peste lume. — Tu eşti omul ? auzii de dincolo de uşă. — Fără să tresar, fără să știu dacă tre­buie sau nu să răspund, am spus da. — Tu ești omul ? se repetă pe același ton sec și dur întrebarea. — Da, am răspuns eu ca un automat, privind mai departe noaptea, norii, aștep- COCOSTÎRCUL ALBASTRU tînd înmugurirea măcar a unui fulger, în acest tîrziu de toamnă. — Tu ești omul ? Și cocostîrcul albas­tru răsări odată cu întrebarea în fața mea. — Tu ești cocostîrcul albastru ? l-am întrebat și de data asta vocea îmi tre­mura de teamă. — Mi-e foame, zise cocostîrcul albastru. Vorbea parcă în altă limbă, dar înțe­legeam fiecare cuvânt. — Doar pîine şi apă n-am altceva. — Mi-e foame, vreau stele, stele ; de stele mi-e foame. — N-am decît pîine, căutai eu să-l con­ving. Doar pîine şi apă. — Tu eşti omul ? — Da, eu sînt omul, i-am răspuns ne­dumerit. — Tu eşti forţa supremă, dă-mi stele. Sînt flămînd. In mintea ta se zămislesc toate energiile. Vreau stele. Eu nu aveam decît pîine şi cocostîrcul albastru dorea să se înfrupte cu stele. N-aveam decît apă şi el dorea rouă de soare. Şi în mintea mea se zămisleau energiile. — Odihnește-te, căutai eu să schimb vorba. Pari obosit. Poate ţi-o fi şi frig. — Stele, rosti din nou cocostîrcul. Stele. Stele. Pentru fiecare stea pe care mi-o aduni de pe cer, îţi dau cîte o pană. Cîte o pană smulsă din aripă. Penele mele, aripile mele sînt viaţa. Nenumăraţi ani dorm în fiecare pană de-a mea. Adu-mi stele. Am ieşit afară în noapte. După o clipă de gîndire m-am legat de un urlet de vânt, l-am biciuit şi-am ajuns dincolo de nori, dincolo de margi­nea zării, în jurul meu stele, stele multe şi apoi Nimicul. Am început să adun stele, să-mi um­plu buzunarele cu stele. Le smulgeam din Nimic fără milă, cu rădăcini cu tot, mi­nat de ură şi de dorinţa de-a avea pene, cît mai multe pene din aripile cocostâr­cului albastru. în vremea asta, urletul vîntului s-a liniştit şi mă purta ascultă­tor de-a lungul şi de-a latul marelui Ni­mic. Ostenisem. Dar aveam stele, aveam stele nenumărate. Aveam deci şi pene, pene multe, în care dormeau adunaţi ani, ani mulţi, de la începuturi pînă azi. Abia acum simţeam într-adevăr că sînt eu, omul, că toate energiile înmuguresc din mine şi numai din mine. O dată cu clipa, am ajuns iarăşi în ca­mera mea. Dincolo de mine era noapte, urla vântul. Alături, cocostîrcul albastru mesteca liniștit lumina palidă a unei stele, a cărei rădăcină, sîngerîndă încă, îi atîr­na de cioc ca o lacrimă uscată și nepu­tincioasă. In mîinile mele se odihnea pana, pana smulsă cu dărnicie de el, de cocostîrcul albastru, dintr-o aripă. Cu fiecare zi ce trecea, aveam tot mai multe pene. Pene albastre, nespus de albastre, în care simţeam cum freamătăi viaţa, cum murmură anii adunaţi cu grijă de la primele începuturi. De la o vreme am început a înşira pe­nele pe-un fir de aur, împletit în nopţi senine, fără prea multe stele, din raze de lună. Salba de pene, o purtam cu mine, iar seara o așezam cu grijă sub pernă, ca nu cumva să piară. Mai aveam o stea, iar cocostârcului alba­stru, desfigurat, neputincios, dar mereu sătul, îi mai rămăsese o pană. Fără pene, părea ca un,strigoi, ca un milog, la col­țul unei străzi în zi de sărbătoare. Intr-o seară i-am dat şi ultima stea. Cu ultima pană, mai albastră şi mai plina de freamăt decît celelalte am închis sal­ba, salba care avea acum conturul perfect al unui cerc. Simţeam cum anii ascunşi în pene se trezesc, cum se alătură ener­giilor, care se dezlănţuiau în mine, cum întregul, acest uriaş, începe să mi se aşe­ze la picioare, cum, privind, răzbesc din­colo, mult dincolo de marginile zării. Am adormit plin de mulțumire, plin de­­încredere în noul început. La gemetele cocostîrcului albastru m-am­­trezit. Gemea ca un om viu care se îm­potrivea să moară. Din frumuseţea lui de altădată n-a mai rămas nimic. Un ţi­păt lung, nesfîrşit de lung şi cocostîrcul’ albastru, frumosul cocostîrc albastru, care atunci, de mult, ciugulea stele şi sorbea o rouă de soare, s-a sfîrşit. Şi pentru în­­tîia oară chipul ei s-a cioplit din închi­puirea mea. Moartea era deci lîngă mine. Speriat, am căutat salba de pene, de pene albastre, în care era adunată veșnicia. Mîna în loc de salbă, la locul știut, am prins golul, golul rece și neprimitor. Ho­hote de rîs alergau de-a valma prin toată, casa. Cocostîrcul albastru a început să piară în aroma pămîntului jilav­. Dincolo de fereastră, pe zidurile ceru­lui, penele albastre, cîndva adunate in­tr-o salbă a mea, se-ntorceau în a scriem în a scrijela semne, desenau chipul co­costîrcului albastru care atunci, de­mult, se rotea pe deasupra caselor. O clipă cerul s-a adunat, apoi zidu­rile s-au umplut din nou cu semne şi mi­ se părea că fiecare semn e un mugure al anilor adunaţi în penele cocostîrcului al­bastru, că fiecare mugure a înfrunzit din­tr-o stea smulsă de mine din nimic, atunci demult, cînd cocostîrcului albastru­ îi era foame de stele. Și am numărat din nou stelele... Radu Selejam

Next