Ramuri, 1972 (Anul 9, nr. 1-12)
1972-01-15 / nr. 1
16 • RAMURI Aparţinînd aceleeaşi sfere a literaturii subiective, jurnalele intime, memoriile, confesiunile şi autobiografiile literare au multe puncte de interferenţă, însă între jurnal şi celelalte specii înrudite există deosebiri structurale, determinate de esenţa conţinutului lui, de modalităţile specifice de realizare, de natura aparte a viziunii pe care o proiectează asupra faptelor şi împrejurărilor de viaţă evocate. Memoriile, confesiunile şi autobiografiile literare sunt trăiri retrospective, filtrate prin conştiinţa omului matur, prin prisma concluziilor trase în urma experienţei de viaţă parcurse. Ele sunt, deci, forme rectificate ale trăirii, o scrutare lucidă a trecutului, în care autocenzurarea poate interveni în proporţii apreciabile. Evident — aşa cum s-a verificat înpractică — toate categoriile literaturii subiective trebuie privite cu o anume circumspecţie, impusă de însăşi substanţa lor subiectivă, însă asupra gradului autenticităţii conţinute nu e necesar să planeze o atitudine preconceput dubitativă. Reacţia prezumtivă este şi mai puţin indicată în cazul jurnalelor intime, pentru că, aici, autenticitatea celor relatate şi exprimate are un procent de relativism mult mai redus. Desigur, ca o formă a literaturii subiective, jurnalul poartă amprenta modului propriu de a gîndi şi simţi al autorului lui, este expresia convingerilor sale intime. Cu toate acestea, jurnalul impune prin caracterul său de cronică vie, prin transmiterea unui conţinut uman, a unor fapte de viaţă trăite nemijlocit, cunoscute direct, consemnate sub efectul senzaţiilor imediate provocate în sensibilitatea şi conştiinţa celui ce scrie. Jurnalul este confidentul, prietenul scriitorului, un remediu al solitudinii sau al tribulaţiilor sale sufleteşti, un mijloc de autoanaliză şi de autoperfecţionare, o corectare proprie, tacită a împrejurărilor de viaţă, toate împreună reprezentînd o diagramă psihologică a unei mai scurte sau mai întinse perioade din existenţa autorului, o imagine caleidoscopică a biografiei sale morale şi spirituale, privită în evoluţia ei. Memoriile, confesiunile şi autobiografiile literare înfăţişează un conţinut de viaţă consumat anterior, în trecut, devenit public înainte de a fi transpus pe hîrtie. Adesea, autorii acestor forme de literatură subiectivă au drept scop primordial aşezarea propriei lor personalităţi în lumina unei juste cunoaşteri, pentru a fi scutită de interpretări eronate. în a sa Histoire de ma vie, George Sand motiva astfel reconstituirea autobiografică : „Coupable peut-être envers moi-même, j’ai laissé publier sur laon compte un assez grand nombre de biographies pleines d’erreurs, dans la louange comme dans le blâme“. Tot astfel, în Mémoires (Dix années d’exil), M-me de Stael a avut ca preocupare principală explicarea conflictului ei cu Napoleon. Tendinţe similare, din diferite unghiuri de vedere, de autoportretizare, descifrăm şi în Mémoires d’Outre-Tombe de Chateaubriand, în Les Confessions ale lui Jean-Jacques Rousseau, în Dichtung und Wahrheit de Goethe sau în La Confession d’un enfant du siecle a lui Musset. Jurnalul este, prin definiţie, o trăire nemijlocită a vieţii prezente, cotidiene, o expresie nudă a convingerilor, sentimentelor şi senzaţiilor autorului din momentul în care scrie. Ca şi în cazul celorlalte forme de literatură subiectivă, funcţia de cunoaştere a jurnalului este multiplă, îmbrăţişînd existenţa particulară a scriitorului, peisajul literar al epocii în care trăieşte, climatul socialuman al acestei epoci etc. în mod frecvent, scriitorii din secolul al XIX- lea, ca şi cei ce aparţin veacului nostru, şi-au început redactarea jurnalelor lor în anii tinereţii, ceea ce denotă că aveau o precoce conştiinţă a valorii de sine, o convingere certă asupra vocaţiei lor, în afară de La vie de Henri Brulard, operă metaforic-autobiografică, scrisă la aproape o jumătate de secol de la trăirea faptelor, Stendhal a iniţiat un Journal la vîrsta de 18 ani, în1801, continuîndu-l pînă la vîrsta de 35 ani, în 1818, conţinînd partea cea mai interesantă a vieţii scriitorului, epoca formaţiei sale literare şi a vieţii sentimentale, consemnată, cu sinceritate absolută, numai cu scopul de a se înţelege pe sine, de a-şi şlefui caracterul şi sensibilitatea. Un Journal intime cu o arie mai largă este cel al lui Henri-Frédéric Amiel, ţinut cu intermitenţe în anii tinereţii şi apoi cu regularitate din anul 1848 şi pînă în 1881, cînd se stinge din viaţă. Paginile acestui jurnal sînt alcătuite din meditaţii intime, observaţii psihologice, impresii de lectură, destăinuiri ale conştiinţei, interogări ale destinului, dar şi din bogate însemnări referitoare la ocupaţiile şi incidentele zilnice. Un jurnal celebru, prin natura sa specifică şi prin adevărata pasiune pe care a provocat-o pentru scrieri de acest gen, este cel al fraţilor Edmond şi Jules de Goncourt. Redactarea lui a început la 2 decembrie 1851, iar primul volum a văzut lumina tiparului în 1887, adăugîndu-i-se încă opt volume pînă în 1896. Stăpîniţi de o curiozitate imensă, Edmond şi Jules de Goncourt au investigat şi au reţinut cele mai mici detalii ale epocii lor, în primul rînd ale vieţii literare, consemnîndu-le cu o pasiune devorantă, cu o extraordinară apetiţie pentru amănuntul de orice gen. Flaubert spunea că Edmond de Goncourt stenografia conversaţiile interesante pe sub masă, pe manşeta cămăşii, transcriindu-le apoi cu exactitate. Jurnalul lor este o vastă frescă literară, istorică şi anecdotică, cei doi inseparabili notînd fiecare faptă la care au fost martori sau care le-a fost povestită, neevitînd cancanurile, balurile, cafenelele, magazinele etc., etc., avînd convingerea că această enormă aglomerare de elemente, indiferent de gradul interesului lor imediat, va servi istoricilor şi moraliştilor viitorului în stabilirea adevărului asupra timpului lor şi asupra oamenilor acelui timp. La 22 iunie 1859, fraţii Goncourt notau : „Un temps dont on n’a pas un échantillon de robe et un menu de dîner, l’histoire ne le voit pas vivre“. Edmond şi Jules de Goncourt erau adepţii adevărului momentan, după propria lor expresie. Pe semenii lor, pe confraţii de literatură şi pe prieteni, pe cei cunoscuţi întîmplător îi portretizau aşa cum îi observau în momentul respectiv, în ipostaza în care îi surprindeau în ziua şi ora dată, neinteresîndu-se de aspectul sub care s-au prezentat anterior sau sub care se vor prezenta ulterior. Respingînd modalităţile memorialistului care evocă oameni şi fapte pe o singură coordonată, fraţii Goncourt se străduiau să ofere imaginea umanităţii în permanenta ei mişcare ondulatorie, în prefața primului volum al jurnalului, tipărit in 1887, Edmond de Goncourt preciza : „Dans cette autobiographie, au jour le jour, entrent en scène les gens que les hasards de la vie ont jetés sur le chemin de notre existence. Nous les avons portrai turés, ces hommes, ces femmes, dans leurs ressemblänces du jour et de l’heure, les reprenant au cours de notre Journal, les remontrant plus tard sous des aspects différents et selon qu’ils changeaient et se modifiaient, désirant ne point imiter les faisseurs de mémoires qui présentent leurs figures historiques peintes en bloc et d’une seule piéce ou peintes avec des couleurs refroidies par l’éloignement et l’enfoncement de la rencontre, — ambitieux en un mot, de représenter l’ondoyante humanité dans sa vérité momentanée“. Deși nu vor urma întocmai formula atât de personală a jurnalului fraţilor Goncourt, totuşi o seamă de scriitori, tineri la sfîrşitul secolului al XIX-lea, vor fi înrîuriţi, în mod evident, de ecoul acestui jurnal şi vor începe ei înşişi redactarea de jurnale intime ce aveau să vadă lumina tiparului mult mai tîrziu, în 1887, deci chiar în anul în care se publică primul volum din jurnalul fraţilor Goncourt, Jules Renard inaugurează nu mai puţin celebrul său Journal, pe care îl continuă pînă la sfîrşitul vieţii sale, în 1910, şi tot în 1887 Pierre Louys se dedică unui Journal intime. Peste doi ani, în 1889, André Gide aşterne primele rînduri în al său Journal, iar în 1896, an în care se încheie tipărirea ciclului de nouă volume al jurnalului fraţilor Goncourt, Maurice Barrés începe să redacteze Mes cahiers. Tot în 1896, jurnalul fraţilor Goncourt este luat drept model şi de către scriitorul nostru Gala Galaction, care semna atunci cu numele său adevărat Grigore Pişculescu. Era în vîrstă de 17 ani, elev extern, în clasa Vl-a, la liceul Sf. Sava din Bucureşti, îşi făcuse un debut promiţător în literatură şi era deplin încrezător în destinul talentului şi aspiraţiilor sale de creaţie. Cititor pasionat al marilor maeştri francezi, din secolul al XIX-lea, descoperă în scurt timp şi jurnalul fraţilor Goncourt, care stîrnise o mare vîlvă la apariţia lui, propunîndu-şi să întocmească şi el un jurnal, de aceeaşi factură. Intr-o Mărturie literară publicată în 1942 şi reprodusă apoi în loc de prefaţă la ediţia de Opere din 1949, Gala Galaction spunea : „Jurnalul lor, în mai multe volume, a fost, pentru mine, vreo doi ani, poteca mea zilnică, în grădina desfătărilor profesionale. Am început prin anul 1896 şi eu un jurnal. Eram acum extern, aveam odăiţa mea şi masa mea de lucru şi nu mai simţeam constrîngerile internatului. Mă străduiam, în acest jurnal, să privesc lucrurile, operele de artă şi pe oameni, aşa ca fraţii Goncourt. Căutam să fiu, în notaţiile mele, amănunţit, revelatoriu, ascuţit original ! ...precum erau fraţii Goncourt, în notaţiile lor... Ajunsesem intim prieten cu colegul I. G. Duca. Duca era boier ; Duca auzea sute de zvonuri şi de onoave din lumea celor ce se duceau la curse, la baluri, la Jockey- Club, la Folies-Hugo... Duca ştia multe şi de toate !... Cu exactitate, cu patimă, la fel cu marii mei pilduitori, consemnam, în jurnalul meu, aceste perle ale high-life-ului bucureştean“. Peste doi ani însă, în 1898, deci la vîrsta de 19 ani, viitorul scriitor abandonează această modalitate a însemnărilor sale intime şi apoi, printr-un gest puţin obişnuit la începătorii în ale scrisului, aruncă în foc tot „Jurnalul“ redactat pînă la acea dată, inaugurînd unul de o cu totul altă factură, cu o viziune radical diferită, pe alte coordonate decît cele preluate de la fraţii Goncourt. Gestul tînărului Grigore Pişculescu nu izvora dintr-un capriciu de moment, din simpla dorinţă de a adopta o nouă modalitate în consemnarea experienţelor sale cotidiene, ci era provocat de cauze mult mai profunde, de învolburările lăuntrice, dramatice şi transformatoare a conştiinţei şi sensibilităţii sale, pe care i le determină puternica criză sufletească ce începe să-l stăpînească în anul 1898 şi care va influenţa decisiv întregul destin ulterior al scriitorului. Gala Galaction şi-a redactat Jurnalul pînă în anul 1955, cînd a fost doborît pe patul unei îndelungi suferinţe. Jurnalul său, rămas în manuscris, numără 9 masive volume. Un jurnal ca al lui Gala Galaction nu avem încă (publicat) în literatura română. însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu au în primul rînd o valoare documentară, conţinînd notaţii strict informative, adesea de un laconism telegrafic. Jurnalul lui Mateiu I. Caragiale, cunoscut fragmentar, este de dimensiuni restrînse, conţinînd mai mult autoanalize. De la Camil Petrescu ne-au rămas cîteva însemnări disparate, fugare, privitoare la amănunte cotidiene, uneori stereotipe. Paginile din jurnal ale lui Mihail Sebastian sunt doar notaţii de atelier, referitoare la piesa Jocul de-a vacanţa. Prin tipărirea ineditului Jurnal al lui Gala Galaction, literatura română se va îmbogăţi cu prima ei operă de acest gen, de proporţii vaste, complexă, fundamentală pentru cunoaşterea aprofundată a omului şi a scriitorului, a epocii sale, realizată la un nivel de artă superior. Publicarea jurnalului lui Gala Galaction se impune. Teodor Vârgolici JURNALUL, CA MODALITATE LITERARĂ documente I. Agârbiceanu în corespondenţă cu revista „Ramuri“ La jumătatea anului 1906, la numai 7 numere de la apariţia revistei Ramuri, C. S. Făgeţel şi D. Tomescu, întemeietorii publicaţiei craiovene, într-o călătorie prin Ardeal, prin Sibiu şi Alba Iulia, ajung în satul Bucium, pentru a cunoaşte pe cel care se făcuse deja cunoscut prin Fefeleaga şi Două iubiri, scriitorul I. Agârbiceanu. Astfel a cunoscut redacţia Ramurilor, în satul stîncos de lîngă Detunata, pe scriitorul care ca preot slujea „pentru cîteva sute de familii, iar ca scriitor pentru un neam întreg“. „Din cunoştinţa legată atunci, a rezultat pentru Ramuri acea îndelungată colaborare, care a fost ani de-a rândul una din marile mîndrii ale revistei noastre“ — va mărturisi C. Ş. Făgeţel în articolul Un popas (Ramuri, număr festiv, 1929, p. 15—16), în perioada anilor 1906—*1922 Agârbiceanu va fi prezent în paginile revistei cu aproape 40 de scrieri, între care un loc reprezentativ îl deţin Fragmentele de un dramatism zguduitor, desprinse cu puterea analistului din realităţile satului transilvănean, apoi In faţa morţii, Ceasul rău, O patimă, Spaima, Suferinţa, Bănuiala, Ispita, Amintiri etc. Era şi firesc ca între Agârbiceanu şi redacţia publicaţiei, îndeosebi directorul acesteia, C. S. Făgeţel, să existe o corespondenţă destul de bogată. Mai jos, publicăm cîteva scrisori inedite ale lui Agârbiceanu, în care scriitorul se referă la viaţa revistei şi legăturile permanente cu redactorii ei. Florea Firan II] Bsasa 6 sept. 906. Iubite domnule Vulovici, Vă felicit pentru noul avint ce l-a luat revista, — dealtfel formatul vechi nu-l cunosc încă. Uite de ce: volumul d-tale precum şi nrci din ,, Ramuri“ ce mi-aţi fost scris din Sibii că i-aţi expediat — încă nu mi-au sosit. Se vede că poşta-i proastă. Dacă ai vreun volum din „Vitejeşti“ superflu te rog trimite-mi-l. Revista lui Helban nu-i bună de nimic. Să vezi numai, am de gind să viu la Bucureşti la expoziţie. Plec poate după 22 septembre nou, după term. „Asociaţiunii“ din Braşov. „Cîrţan“ sosit-a cu dăsagii de impresii . Căutaţi bine în dăsagi, că-i vor fi acolo şi ghetele şi pălăria. Cu dragoste. Ion Agârbiceanu. [7] Iubite domnule Făgeţel, Scrisoarea D-tale a sosit tocmai potrivit. Am o nuvelă terminată pe care ţi-o şi trimit. Am mai scris o schiţă pentru V. ,,Ram“. Azi o expediez şi aceea, de nu va fi prea tîrziu pentru ur. dublu, la care mi-au cerut să colaborez. înainte de acestea două, de cînd am sosit acasă, a trebuit să mai lucrez pentru „Unirea“, unde eram în mare restanţă. Dacă voi scrie mai multe, cred că vă mai trimit. Fotografii n-am nici noi nici vechi. Ceea de la „Luc.“ e proprietatea lui Tăslăuanu. De altfel chiar de-aş avea, ştiu-ta că eu nu mă prea doresc să mă văd cu chipul. M-a întrebat multă lume că cine e doamna cea frumoasă cu care ne-am plimbat la Ocna. Deci multă voie bună doamnei celei frumoase ! Al d-tale I. Agârbiceanu. Voie bună şi de la nevasă-mea. [III] Iubite domnule Făgeţel, La serbările „Ligei“ nu vom putea lua parte la nici un caz. Sunt, iarăşi, două sărbători şi nu pot lipsi de la biserică. Apoi cred că va fi îmbulzeală mare. Vă mulţumim pentru buna invitare, odată şi odată doar, ne vom putea folosi de ea. De la Galaţi suntem chemaţi cei din jurul „Luceafărului“ la dezvelirea bustului lui Eminescu. Anul acesta, cred, nu voi mai putea (Continuare în pag. 22) X+-C xu c ii s*. •A ~ u .uf e .Va« 4,« C »V -Uf - ZV. MujZr" u-^e Sau... ^ cd?;'f^u'4-^ { j/j ['a p-am; t^s mc*?*. I ^