Ramuri, 1975 (Anul 12, nr. 1-12)

1975-01-15 / nr. 1

­Editor : Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Dolj • Apare lunar L Ramuri PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VĂ ! Anul XII­­ Nr. (127) 16 pagini, 3 lei 15 ianuarie 1975 Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii Organizind şi conducînd măreaţa operă is­torică de făurire a socialismului şi comunis­mului pe pămîntul României, Partidul Co­munist Român acordă o atenţie primordială făuririi unui om nou, cu o conştiinţă înain­tată şi înalte trăsături morale, promovării unor raporturi noi între oameni, afirmării depline în toate sferele vieţii sociale a prin­cipiilor eticii şi echităţii socialiste. Normele şi principiile etice ale societăţii noastre por­nesc de la faptul că nn orînduirea socialistă a fost lichidată definitiv exploatarea capita­listă, s-a pus capăt inegalităţii sociale şi na­ţionale ; ele se bazează pe proprietatea so­cialistă asupra mijloacelor de producţie, pe principiile de repartiţie socialistă, pe egali­tate şi dreptate socială, pe ţelul comun al făuririi bunăstării şi fericirii întregului po­por. Aceste înalte norme şi principii trebuie să devină codul muncii şi vieţii, îndrumar de conduită în societate al comuniştilor, al tine­retului revoluţionar, al tuturor oamenilor muncii din patria noastră. 1. Datoria fundamentală a membrilor de partid, a membrilor Uniunii Tineretului Co­munist este de a servi cu credinţă cauza par­tidului şi poporului, de a pune tot ce au mai bun, întreaga lor energie, capacitate de mun­că şi pricepere în slujba înfăptuirii Progra­mului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism. Fie­­care comunist trebuie să pună mai presus de orice înflorirea materială şi spirituală a pa­triei socialiste, creşterea continuă a gradului de bunăstare şi civilizaţie ale poporului, afir­marea tot mai puternică a naţiunii noastre în rîndul naţiunilor lumii. 2. Membrii de partid şi membrii Uniunii Tineretului Comunist trebuie să-şi însuşească materialismul dialectic şi istoric — concepţia revoluţionară despre lume şi viaţă a proleta­riatului, Programul Partidului Comunist Ro­mân, care constituie aplicarea creatoare a marxism-leninismului la condiţiile concret-is­­torice ale ţării noastre şi care dă o perspecti­vă clară luptei pentru edificarea orînduirii socialiste şi comuniste în România. 3. Toţi comuniştii trebuie să cunoască şi să-şi însuşească politica internă şi externă a partidului şi statului, documentele, hotărîrile partidului. Ei sînt datori să fie propagan­dişti neobosiţi ai politicii partidului, să con­tribuie activ la elaborarea şi dezbaterea ho­­tărîrilor de partid şi de stat, să lupte cu fer­mitate şi spirit de abnegaţie pentru tradu­cerea lor în viaţă. 4. Fiecare comunist este obligat să înde­plinească fără şovăială însărcinările date de partid, să se achite cu înalt spirit de răs­pundere de toate îndatoririle ce-i revin în funcţia ce o îndeplineşte, la locul său de muncă, în întreaga sa activitate. Comunistul trebuie să respecte cu stricteţe disciplina de partid — care este aceeaşi pen­tru toţi membrii partidului, indiferent de poziţia pe care o au în societate, de funcţiile şi atribuţiile încredinţate de partid şi de stat. Toţi comuniştii trebuie să respecte în­tocmai normele şi regulile muncii de partid, principiile democraţiei interne şi ale condu­cerii colective , care prevăd discutarea pro­­blemelor în cadru organizat şi, totodată, asu­marea răspunderii nemijlocite pentru duce­rea la îndeplinire a măsurilor adoptate. 5. Constituie o îndatorire sacră, de prim ordin, a fiecărui comunist, de a apăra ca lu­mina ochilor unitatea de monolit a partidu­lui — chezăşia îndeplinirii cu succes a me­nirii istorice a partidului de conducător al naţiunii noastre pe calea socialismului şi co­munismului. 6. Toţi comuniştii sunt datori să militeze pentru întărirea continuă a legăturii parti­dului cu masele, pentru rezolvarea justă a propunerilor şi cerinţelor oamenilor muncii, pentru unirea eforturilor tuturor celor ce muncesc, la lupta pentru înfăptuirea Progra­mului partidului. 7. Membrii partidului, membrii Uniunii Ti­neretului Comunist, toţi oamenii muncii tre­câS.VXI socialiste­ buie să manifeste cea mai mare grijă şi răs­pundere pentru dezvoltarea continuă şi a­­părarea proprietăţii socialiste, de stat şi coo­peratiste, a avuţiei noastre naţionale — baza ridicării bunăstării întregului popor. Ei tre­buie să acţioneze pentru gospodărirea cît mai eficientă a mijloacelor şi resurselor societă­ţii, să lupte împotriva risipei de orice fel, a neglijenţei în păstrarea şi administrarea bunurilor publice, a tuturor manifestărilor de irosire a avutului obştesc. 8. Membrii de partid, membrii Uniunii Tineretului Comunist, toţi oamenii muncii au obligaţia patriotică de a lupta cu toată hotărîrea împotriva furtului din avutul ob­ştesc, a delapidării din proprietatea socia­listă, a oricăror sustrageri de bunuri din avuţia naţională — acte profund antisociale care lovesc în interesele poporului, ale fie­cărui cetăţean. Ei trebuie să contribuie la formarea în fiecare unitate, la fiecare loc de muncă, a unei puternice şi intransigente opinii de masă împotriva unor asemenea manifestări. . 9. Membrii Partidului Comunist Român, ai Uniunii Tineretului Comunist, toţi cetă­(Continuare în pag. 3) Este pentru ultima oară în­­acest mile­niu al doilea an­ erei noastre, cînd sărbă­torim ,la o „cifră rotundă“ naşterea celui mai mare geniu creator al culturii române moderne. Viitoarea aniversare — de­ 150 de ani — va coincide cu începutul celui de-al treilea mileniu. Această aniversare, care tinde să ia o amploare fără precedent în conştiinţa ro­mânească, a coincis în modul cel mai semnificativ cu afirmarea, pentru prima oară, de la cea mai înaltă tribună poli­tică a ţării, şi prin vocea aceluia care a dus pe toate meridianele lumii faima nu­melui de român, a destinului universal al culturii româneşti, în ultimul pătrar al mileniului de faţă : „este loc pentru o literatură care să se afirme, intr-adevăr, nu numai pe plan naţional, ci şi pe plan internaţional şi care să depăşească rea­lizările înaintaşilor“. Să fie oare gîndul depăşirii operei îna­intaşilor, pe care ne-am obişnuit să-i pri­vim ca pe un nec plus ultra, o impie­tate ? Este oare Eminescu însuşi o etapă ce poate, ce trebuie să­­fie depăşită, adi­că, de fapt, continuată, rodită în tot ceea ce conţine ca depozit de virtualităţi ? în­drăznim să spunem, în acest prag al ce­lui mai decisiv pătrar din mileniul care, la începutul lui, a asistat la intrarea nea­mului românesc pe scena istoriei, că nu­mai cu acest gînd, că numai cu această ambiţie trebuie să ne apropiem de Emi­nescu dacă vrem să-l cinstim intr-adevăr, dacă vrem să-l facem a v ne privi cu frun­tea înseninată din Cîmpiile Elizee. Nuimai învăţînd de la el cum să fim noi înşine, cum să­­ajungem la izvoarele cele mai profunde ale fiinţei noastre spirituale, pentru ca, de acolo, să ne ridicăm la im­perativele dramatice ale veacului nostru şi să facem din valorile şi virtuţile nea­mului românesc sămînţa dătătoare de putere şi viaţă pe care să o semănăm în zbuciumatul suflet al lumii de azi. Nu­mai privind opera lui Eminescu, experi- 1850-1975 enţa lui de creator, natura geniului său, în perspectiva sarcinii zilei, care este uriaşă şi fără precedent. Eminescu este, fără îndoială, in cultura română, un gigant, şi el poate sta fără să pălească lingă cele mai mari genii europene, lingă un Dante, lingă un Sha­kespeare, lingă un Cervantes sau lingă un Goethe. Dar, în acelaşi timp, Emi­nescu este un geniu nerealizat, retezat la jumătatea drumului de către destin, aşa cum a fost un alt mare geniu, de aceeaşi amploare a nenorocului : Puşkin. Cîntecul său a rămas la jumătate, geniul său n-a rodit decit numai­­cîţiva germeni, stingindu-se încă plin de sămînţa ce-şi aştepta ,ceasul maturizării şi rodirii. D­ar, dacă omul a pierit, geniul s-a înscris cu toate aceste note necîntate pe orbita e­­ternităţii. Ca şi Puşkin, Eminescu a în­chis în sine „codul genetic“ al întregii dezvoltări viitoare a culturii neamului lor. Geniul său este un fel de „impără­ţie a mumelor“ goetheană, care nu s-a istovit, care nu şi-a deşertat pînă la ca­păt puterile de rodire, şi mereu cheamă fiinţa­­noilor generaţii să se încarce cu puterile nedescărcate, să fie pămîntul nou ,pentru seminţele neîncolţite. P­rintr-un uriaş răspuns compensatoriu la tragedia individului Eminescu, sau individului Puşkin, morţi la 33 şi, respectiv, 37 de ani (căci cei şapte ani de agonie spiri­tuală nu contează), două culturi s-au simţit deodată executoarele testamentare ale tuturor celor ce trebuiau să fie şi nu au putut fi. Şi aşa cum din marele im­puls puşkinian,­­suprimat în fiinţa perisa­bilă de glonţul lui Dantos, au ţîşnit Gogol şi Lermontov, Tolstoi, Dostoievski şi Cehov, Musorgski şi Ceaikovski, la fel l-au simţit pe Eminescu un Nicolae Ior­­ga, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nicolae Labiş. Moartea lui Eminescu, prăbuşit de pe schelă ca un meşter Manole, a trans­format opera sa în fîntîna „fără odihnă şi fără somn“ din care izvorăşte apa vie a culturii româneşti. Ciclul neîmn­cheiat în destinul individual s-a transmis unei cul­turi întregi, i­ntrupindu-se din ea. Geniul eminescian, neistovit, neîmplinit, îşi aş­teaptă şi cheamă mereu, cu o intensitate dureroasă şi sublimă, împlinitorii. O nouă epocă se deschide, acum, în această măreaţă soartă de creator, pe Dan Zamfirescu (Continuare în pag. 15) Mihai Eminescu şi destinul universal al culturii româneşti „Porni luceafărul. Creşteau In cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau In tot atîtea clipe..."

Next