Ramuri, 1976 (Anul 13, nr. 1-12)
1976-01-15 / nr. 1
Editor : Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al Judeţului Dolj • Apare lunar Ramuri Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Anul XIII Nr. 1 039) 15 ianuarie 1976 • 16 pagini, 3 lei Getica Cînd mă gindesc la istorie, la acest cuvînt pe care-l putem considera sinonim cu termenul devenire, îmi vine în minte fiul lui Heraclit, acel rîu în care nu ne putem scălda de două ori. Şi mi-l imaginez pe Vasile Pârvan aşezat pe o piatră pe marginea acestui rîu, mestecînd un fir de iarbă între dinţi şi privind gînditor freamătul fără de istov al undelor, uneori limpezi, dar cel mai adesea tulburi şi clocotitoare. Mi-l închipui punîndu-şi întrebarea de unde izvorăşte acest rîu în care nu ne putem scălda de două ori, din ce pînze freatice îşi trag seva izvoarele lui. Omul faţă în faţă cu Istoria, cu acest rîu pe care îl putem numi devenire. Sau evoluţie. Sau marea trecere. Sau a fi (laudă se cuvine gurii însetate de viaţă care a rostit pentru prima oară acest verb a fi). Dar ce am fost înainte de a fi ? înainte de Istorie ? Protoistoria, pădurea aceea virgină din care — da, acum e sigur — izvorăşte fiul fiinţei noastre. Cine, înainte de Decebal, înainte, mult mai înainte de Buerebista, călca cu tălpile lui munţii acestor meleaguri, frămînta lutul rotunjind ulcioarele in care Apa, sfînta născătoare a Vieţii, este păstrată cu dragoste, aşa cum ţi-ai păstra la sin fiul, solul tău în Ţara Zilei de Mîine. Mi-l închipui pe Vasile Pârvan, aşezat pe o piatră de pe malul rîului, scriind pe nisip cu un ciob de lut ars, Getica. O protoistorie a Daciei. S-a rotit de atunci de 50 de ori Pămîntul în jurul Soarelui. Ioana Dinulescu Obiectivul prioritar progresul personalităţii umane Am păşit, aşadar, in primul an al ultimului sfert de veac din cel de-al doilea mileniu al erei noastre şi simpla afirmaţie posedă capacitatea de a ne racorda gîndul la o etapă decisivă din istoria civilizaţiei umane. In acest pătrat fundamental se prevăd — o spun oamenii de ştiinţă — salturi impresionante pe spirala progresului, la zestrea spiritualităţii, la moştenirea de preţ a secolelor scurse vor fi adăugate valori inestimabile. Pentru România, 1976 marchează demarajul pe un drum ale cărui semnificaţii majore se vor răsfringe profund în destinul poporului nostru ; este primul an al cincinalului revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care va promova intens, multilateral progresul tehnic, cuceririle inteligenţei ; altfel spus, ne aflăm în faţa unei perioade calitativ noi ce îşi impune, pe baza unei experienţe istorice de trei decenii, noi ritmuri de dezvoltare, accesul mai rapid spre culmile de aur ale comunismului. Fireşte, nu ne propunem să evidenţiem, aici, toate consecinţele, deo extremă importanţă, ce decurg din acest fertil proces, însă faptul că cel mai mare cîştig îl va obţine personalitatea umană se cuvine subliniat cu necesitate. Infuzia masivă, profundă a ştiinţei şi tehnicii întoate sectoarele vieţii social-economice va solicita omului o permanentă lărgire a orizontului de cunoştinţe, o pregătire multilaterală, prilejuindu-i contactul avizat cu numeroase sfere de activitate şi cunoaştere. Fără a mai suporta constrîngerea specializării înguste,restrictive, unidimensionale, fiecare om al muncii va avea posibilitatea manifestării plenare a personalităţii sale, în concordanţă cu dezvoltarea pe multiple planuri a societăţii noastre socialiste. Cincinalul revoluţiei tehnico-ştiinţifice se constituie, astfel, intr-un timp fericit al perfecţionării noţiunii de umanism socialist, a cărei materializare, întruchipare — concretă, armonioasă, convingătoare —, la scara realităţii, se bucură de cea mai mare atenţie din partea partidului şi statului nostru. .„Fericit este acela ce cunoaşte cauza lucrurilor“ — spunea Vergiliu şi acest frumos dicton ni se pare mai actual ca oricînd , întreaga politică a partidului nostru demonstrează cuelocvenţă că obiectivul ei prioritar este educarea omului, perfecţionarea conştiinţei, a gîndirii sale, înlesnirea drumului său spre ştiinţa pe care Sofocle o numea „partea cea mai însemnată a fericirii“. Şi, reflectind asupra actualului stadiu de dezvoltare a societăţii româneşti, la piscurile pe care le va escalada intr-un viitor foarte apropiat, ne întâmpină imaginea luminoasă a ceea ce spera, cu un secol în urmă, Mihail Kogălniceanu : „Civilizaţia este adunarea împreună a izbinzilor ştiinţifice şi a izbinzilor politice“. Desigur, se cuvine relevat un aspect deosebit de semnificativ : opţiunea fermă pentru cuceririle ştiinţei, ce va defini acest cincinal, nu se va produce, însă, în detrimentulculturii, al spiritualităţii. Dimpotrivă, un eveniment important, ce se va desfăşura chiar în prima parte a anului curent, subliniază o preocupare susţinută în această direcţie: este vorba de Congresul culturii, anunţat de însăşi conducerea superioară a partidului nostru, eveniment ce va puncta un moment de excepţie în progresul literaturii şi artei, al instrumentelor educaţionale în general. Un asemenea progres este nu numai posibil, ci şi imperios necesar ; niciodată în istoria îndelungată a poporului nostru, creatorii de bunuri spirituale nu s-au bucurat de condiţiile de viaţă şi muncă precum cele asigurate, în zilele noastre, de partidul comunist. O asemenea grijă sporită a dus, in mod firesc, la dezvoltarea unor puternice centre spirituale pe întreg cuprinsul ţării ; actuala structură culturală a Craiovei oferă un exemplu în privinţa celor afirmate. în ultimii ani au fost create o modernă universitate, editură, operetă , bătrînul teatru îşi susţine acum spectacolele pe scena unei autentice perle arhitectonice. Dacă menţionăm şi prezenţa filarmonicii, a muzeelor şi a altor instituţii avem, astfel, reperele unui climat spiritual temeinic conceput. Se impune, însă, ca toate acestea să se manifeste cu o mai accentuată pregnanţă în viaţa municipiului şi a ţării, rezultatele lor trebuie să strălucească mai intens şi mai durabil. în paginile revistei vom consemna cu bucurie reuşitele, după cum vom fi intoleranţi cu eşecurile ; vedem în atitudinea aceasta expresia implicării active în climatul cultural educativ al Craiovei, al Olteniei în general. Şi, mai ales, respectarea fermă a ceea ce sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu la cel de-al XI-lea Congres al P.C.R. : „Este necesar să se imprime acestor mijloace de informare (presa, radioul, televiziunea — n.n.) mai multă fermitate, un spirit mai combativ, militant, de intransigenţă faţă de lipsuri, de promovare a noului în toate domeniile“. Romulus Diaconescu Limba românilor, o poveste fară sfîrşit... Cîteva dintre filele de calendar ale acestui an readuc în actualitate problematica limbii române, pe care unul dintre colaboratorii noştri, în acest număr al revistei, o consideră „o instituţie naţională, definitorie pentru individ şi colectivitate“. In primul rîmd, se împlineşte un mileniu de la prima menţiune despre vlahii (românii) din Peninsula Balcanică (976). Apoi, 525 de ani de cînd umanistul italian Poggio Bracciolini, în „Disceptationes conviviales“ (1451), confirmă latinitatea limbii române şi continuitatea elementului romanic în cuprinsul Daciei, din vremea împăratului Traian. Au trecut 455 de ani de la scrierea primului text românesc cunoscut — scrisoarea lui Neaoşul din Cîmpulung, adresată judelui Braşovului, Hans Benkner (1521). La Sibiu, in urmă cu 425 de ani, sub îngrijirea lui Filip Moldoveanul, apare primul text românesc tipărit de un „Evangheliar“ bilingv, slavon şi român. S-a scurs un secol de la naşterea lingvistului român Iosif Popovâci (n. 15 februarie 1876, m. 1928) şio jumătate de secol de la moartea unui alt mare filolog şi lingvist român, Vasile Bogrea (n. 1881 — m. 8 septembrie 1926). In sfîrşit, în urmăcu 75 de ani, a apărut primul tratat cunoscut de istoria limbii române „Histoire de la langue roumaine“ de Ovid Densuşianu. Ceea ce, în fapt, înseamnă că momentele afirmării interesului pentru limba românilor, şi în ceea ce ne priveşte şi în ceea ce îi priveşte pe cei care au luat act de existenţa noastră în lume, înstăpîneşte o secţiune importantă a calendarului nostru spiritual. Cert este faptul că evoluţia în timp, destinul actual şi perspectivele limbii române, limba unui trecut de două ori milenar, limba cu o tot mai mare audienţă în lume, au încetat de mult să suscite numai interesul specialiştilor în lingvistică. De fapt, niciodată limba română nu a stârnit numai interesul particular al celor dedicaţi domeniului. Şi este suficient pentru a înţelege cum a înstăpînit spiritele, de-a lungul veacurilor, acest miracol explicabil prin logica cea mai stringentă — să alăturăm, sub o singură privire şi în lumina aceleiaşi minţi, scrisoarea lui Neacşul din Cîmpulung, Pravila lui Matei Basarab şi Articolul-program al Daciei literare, în redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Trei texte, trei epoci diferite, o singură limbă... Trei documente ce pot figura în frontispiciul oricărui act de atestare a fiinţei noastre naţionale, pentru a ilustra nu numai „creşterea limbii româneşti“, ci şi „a patriei cinstite“. Prin neliniştea pentru soarta Ţării Româneşti, ameninţată de o nouă năvală a turcilor, atunci cînd este vorba de Neaoşul ; prin simţul de ordine, cînd ne referim la Matei Basarab ; prin cea mai deplină afirmare a unităţii de neam şi de limbă a românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, atunci cînd ne împărtăşim din verbul avântat al lui Mihail Kogălniceanu. Trecutul fiind cu noi, cu atât mai mult ne aparţine prezentul şi ni se oferă, generos, viitorul. „Este imposibil — observa Paul Anghel — să nu credem că omenirea viitorului, omenirea care va trăi principiile libertăţii, dreptăţii, echităţii internaţionale, pe care le afirmăm noi azi, nu va fi ispitită să afle în ce limbi s-au afirmat mai întâi aceste principii , iar printre aceste limbi va descoperi şi româna. Vor avea revelaţia nu a unei limbi muzeale, ca sanscrita sau ca elina lui Homer, ci a unei limbi vii, a unui popor demn şi mândru, care va fi dăruit între timp, în această limbă, capodopere ce vor fi intrat de mult în conştiinţa universală“. Şi nu credem a greşi numind limba română — prin care ne racordăm la civilizaţia uneia dintre marile seminţii ale lumii — o poveste fără sfîrşit... O poveste în care, spre cinstea lor şi la timpul potrivit, lingviştii români au ştiut să întrezărească şi arma supravieţuirii şi argumentul perseverenţei şi nobila monedă a schimbului spiritual. Mihai Pelin Lumină lină Gutuia anului acum aduce Lumină lină lingă tîmpla ta Rană în veci a cărei grabă dulce Adună zări de cîntec către stea Ceas mătăsos cutreierat fierbinte De-o fără umbră şoaptă şi înaltă Ţesînd copilăria mea-n cuvinte Cu bucuria blîndă ce tresaltă... Ianuarie ţine sus tăcerea plină Veşmînt solar cutremurat subţire In care păsări mari lumina lină O vîntură-ntr-o albă risipire Sint voevod al unei alte lacrimi Cald fiu al unui vers ne-mperecheat Geană a unei necuprinse datini Din neştiut crescută şi curat... Tu, tinereţe — Ţară vie a noastră Grav înflorită-n ochiu-mi de lumină Fruct înzidit de-o pasăre măiastră Din mina mea creşti albă şi respiră... George Popescu r /2 x Din ce baladă descinde călăreţul şi unda cărui izvor il trece in nemurire ?... Şi el — detaliu insignifiant al unei scoarţe ţărăneşti —, precum şi ginditorul din Hamangia, ne povesteşte cum se nasc, trăiesc şi nu mai mor naţiunile... / Foto : Ioan Negrea / In pag. 2 : Premiul Nobel: „Eugenio Montale" de Al. Bălăci In pag. 5 : „Poezii de dragoste" In pag. 5 : „Literatura comparată" de Al. Dima în pag. 6 : Puncte de vedere privind romanele lui Laurenţiu Fulga In pag. 7 : „Limba română, ca instituţie”... de Gh. Bulgărotrf In pag. 16 : Cronica sportivă de Petre Dragu